Socotiti neinsemnati si in mod paradoxal, ridicol de inzestrati cu toate cele de trebuinta in comparatie cu putina lor importanta pe harta lumii, romanii au fost incoltiti din cele mai vechi timpuri de catre cotropitorii de tot soiul.

Marile puteri se considerau indreptatite sa-si exercite din plin presiunile asupra teritoriilor romanesti, stabilind dupa bunul lor plac cine si cand trebuie sa dobandeasca sceptrul domniei pe aceste meleaguri, pentru a le servi cat mai bine interesele si a le plati tributuri cu adevarat apasatoare, care sa le indestuleze camarile vistieriilor, deja doldora de tezaure nepretuite fara numar.

 

Cele mai de seama batalii ale domnitorilor romani in Evul Mediu

Oameni pasnici si gospodari, care nu doreau altceva decat sa-si duca zilele in pace, in linistea colibelor lor, romanii de rand indurau povara unor servituti ce depaseau puterea lor de rezistenta, pana cand la carma tarii suia un domnitor hotarat sa apere hotarele neamului si sa le ingaduie sa-si mai traga sufletele din cand in cand, pe glia stramosilor lor.

Desi o astfel de initiativa presupunea temeritate, abilitati diplomatice, militare si politice, nu putini au fost voievozii si domnitorii romani care au izbutit sa tina piept cotropitorilor, respingand tentativele lor de invadare a teritoriilor romanesti si silindu-i sa se gandeasca cel putin de doua ori inainte sa-si ia inima-n dinti pentru a ataca din nou aceste plaiuri inzestrate cu bogatii dupa care tanjeau cu ardoare.

Vitejia ostenilor romani isi castigase o binemeritata faima, mai cu seama in conditiile in care, condusi de o serie de iscusiti strategi, reuseau sa respinga in mod repetat armate mult mai numeroase decat a lor, cu o remarcabila consecventa, servindu-se de particularitatile geografice ale teritoriilor de obarsie si lovind cu iuteala, pe neastepate, flancurile ostilor dusmane, in momente si in locuri alese cu istetime, provocandu-le pierderi din cele mai crunte.

 

 

CITITI MAI MULTE DESPRE:

 

CUM SE TUNDEAU ROMANII IN EVUL MEDIU?

 

 

Adevarul despre tipurile de batalii pe care le purtau romanii

Cartile de istorie studiate pe bancile scolii aduc in prim-plan cu precadere bataliile purtate de romani impotriva impresionantelor armate otomane, ignorand cu desavarsire celelate tipuri de conflicte aprige care au marcat istoria poporului nostru in perioada Evului Mediu.

Fara sa stirbim catusi de putin importanta luptelor pentru apararea hotarelor tarii de invazia turcilor, corect ar fi sa amintim si celelalte doua categorii mari de batalii desfasurate in acele vremuri tulburi, in care linistea si pacea erau atat de rare precum doua nestemate ascunse in cele mai tainice unghere ale pamantului.

Este vorba pe de o parte de conflictele dintre Tara Romaneasca si Moldova, despre care se aminteste doar in treacat in volumele dedicate de carturari istoriei romanilor, ca si cum acest capitol ar constitui o pata rusinoasa pe obrazul neamului, iar pe de alta parte, de luptele generate de neinspiratele aliante politice externe, din pricina carora romanii au platit in repetate randuri un pret extrem de piperat, ca urmare a pozitiei teritoriului lor intre marile puteri ale Batranului Continent.

Indeosebi istoriografia comunista, dintr-un soi de patriotism de mucava, a evitat orice referire la momentele de confruntare armata dintre moldoveni si munteni in perioada Evului Mediu, ca si cum astfel s-ar fi putut sterge cu buretele din anale, pricinile de cearta dintre domnitorii celor doua teritorii.

Mircea cel Batran, de pilda, voievod al Valahiei, patrunse in 1400 cu ostile sale in tinutul Moldovei, detronandu-l pe Iuga Ologul si increditand sceptrul moldovenesc lui Alexandru cel Bun, pentru a aminti primul si cel mai insemnat atac indreptat de ostile muntenesti impotriva Moldovei.

La randul sau, Stefan cel Mare se stradui din rasputeri sa inscauneze pe tronul Tarii Romanesti domnitori pe alianta carora sa se poata bizui, intervenind cu osti in repetate randuri in teritoriile valahe pentru a impune un conducator sau altul, caci majoritatea celor urcati pe tron cu sprijinul sau, nu ezitara sa-l tradeze la prima ocazie, inchinandu-se otomanilor.

Hartuiala aceasta constituia un soi de „exercitiu militar” care satisfacea din plin otomanii, din pricina ca, cel putin in teorie, rivalitatile moldo-valahe impiedicau romanii sa formeze un frunt comun impotriva amenintarii turcilor.

Nici includerea statelor romanesti în contextul controlat de sultan nu a atenuat cu desavarsire starile de tensiune. Noile motivatii si-au aflat originea fie in ambitia unor familii domnitoare de a controla ambele tari, fie in actele de disidenta ale factiunilor boieresti, urmate de un exil masiv peste hotare, sau in optiunile diferite cu privire la politica externa.”, scria cronicarul polon Ian Dlugosz.

 

CITITI MAI MULTE DESPRE:

 

TOP 10 DOMNITORI ROMANI DE CARE NU AI AUZIT NICIODATA

 

Recordurile inregistrate de ostile medievale ale romanilor in luptele anti-otomane

Bataliile purtate de romani impotriva ostilor otomane raman insa in fruntea clasamentului celor mai insemnate confruntari militare ale istoriei noastre, atat din pricina importantei deznodamantului lor pentru mentinerea frontierelor, cat si gratiei abilitatii demonstrate de conducatorii romani in adoptarea unor strategii de lupta cu adevarat stralucite.

Nu intamplator Napoleon Bonaparte impuse ca in cadrul celebrei Academii Militare Saint-Cyr sa se studieze tacticile militare vizionare, aplicate de Stefan cel Mare in numeroasele sale batalii cu turcii, imparatul francez fiind un mare admirator al domnitorului Moldovei de odinioara, pentru iscusinta cu care-si alegea terenul de lupta, armele, manevrele si tipologia de atac.

Intr-o exprimare imprumutata din domeniul sportului cu balonul rotund din zilele noastre, s-ar putea spune ca ienicerii si spahii ostilor turcesti erau soldati profesionisti, in timp ce ostenii romani ar fi apartinut mai degraba „ligii amatorilor”, astfel incat victoriile repurtate de moldoveni sau de valahi deveneau cu atat mai rasunatoare.

Unul din cele mai cutremuratoare episoade de acest gen, care si-a castigat pe drept faima unui conflict armat pe cat de inegal pe atat de impresionant, a fost batalia de la Vaslui, din 1475, in care Stefan cel Mare simula retragerea, ordonand in schimb atacarea in zonele mlastinoase, a imensei ostiri conduse de Soliman Magnificul, de catre detasamentele de moldoveni ascunse in padurile din imediata vecinatate.

Aceasta a fost consemnata in hrisoavele vremurilor medievale, dar chiar si ulterior, in scrierile istoricilor europeni, ca drept cea mai cumplita infrangere a otomanilor dinaintea ostirilor crestine.

 

Aliatii care au intors spatele romanilor la ceas de restriste

Vesnic depasiti numeric de ostile dusmanilor, domnitorii romani nadajduiau adesea in aliantele cu puternicele armate ale Ungariei sau Poloniei, dar sprijinul oferit de acestea era mai mult simbolic decat demn de lauda, fara a mai vorbi de momentele in care romanii au fost pur si simplu oferiti pe o tipsie de aur otomanilor, chiar de asa-zisii lor aliati.

Romanii au servit drept pavaza eficienta centrului Europei, opunand rezistenta extinderii Imperiului Otoman in profunzimile continentului, fara o prea mare implicare a tarilor vecine in violentele conflicte armate desfasurate pe teritoriul romanesc.

Chiar si mai tarziu, in cea de-a doua jumatate a secolului al XVII-lea, Liga Sfanta Catolica, al carei act de constituire a fost semnat la Linz in 1684, reunind Curtea vieneza, Polonia si Venetia intr-o coalitie anti-otomana, cauta sa-si atraga romanii transilvaneni, munteni si moldoveni drept aliati, promitand marea cu sarea, dar rezumandu-se doar la o serie de intalniri secrete la nivelul carora se realizau mai mult schimb de informatii decat sa se puna bazele unor acorduri concrete de respingere a atacurilor turcesti.

Presiunile exercitate de catre cercurile conducatoare vieneze asupra Transilvaniei si Tarii Romanesti, in prima jumatate a anului 1685, nu au dat rezultatul scontat, si anume atragerea lor în Liga Sfanta, ci, dimpotriva, au contribuit la aparitia unei confederatii munteano-transilvane, indreptata atat impotriva otomanilor cat si impotriva planurilor expansioniste ale Habsburgilor”, scrie Cornel Vivi Cioaric in lucrarea sa intitulata sugestiv „Tarile Romane si Liga Sfanta”.   

Acesta este cadrul care zugraveste multe din infrangerile suferite de romani, in ciuda indrajirii cu care se avantau in lupta, asa cum s-a intamplat de pilda in vremelnicul 1394, cand Mircea cel Batran infrunta pentra intaia data, la Rovine, tavalugul otoman, intr-o sangeroasa batalie, de pe urma careia reusi sa iasa la liman cu fruntea sus, in pofida teribilelor pierderi inregistrate.

jihad razboi sfant

In ciuda mitologizarii hiperbolice a acestui eveniment belic insa, batalia de la Rovine constituie o dovada de extrema cutezanta romaneasca sub conducerea lui Mircea, care, lipsit de sustinerea concreta a aliatilor sai, Vladislav Iagello, rege al Poloniei si Sigismund, suveran al Ungariei, ramane o infrangere sfasietoare pentru valahii siliti sa se retraga istoviti din fata paganilor.

Si Vlad Tepes avu parte, la Nicopole, in 1462, de uraganul provocat de cei 250 de mii de razboinici turci, dinaintea carora se infatisa cu o armata alcatuita din numai 22 de mii de osteni, asteptand in zadar ajutorul regelui Matei Corvin al Ungariei, dar reusind totusi sa hartuiasca pana la epuizare, masivele formatiuni de lupta otomane.

Chiar si Stefan cel Mare fu tradat de vanitosul Cazimir al Poloniei, care-i fagadui sprijin impotriva turcilor, dar il abandona in schimb, incheind pace cu sultanul.

Mai tarziu, in 1595, la Calugareni, Mihai Viteazul fu nevoit sa se retraga din fata nesfarsitei ostiri turcesti, pe care se stradui din rasputeri sa o imputineze, varand haosul in randurile ienicerilor si animalelor lui Sinan, dar fiind lasat de izbeliste de contingentul aliatilor unguri, sa se razboiasca doar cu putinii sai osteni munteni.

Cu sau fara aliati, romanii s-au vazut nevoiti sa infrunte de-a lungul vremurilor, ca intr-un cosmar repetitiv, forte inamice cu mult superioare, insufletiti de nadejdea ca intr-o buna zi, ogoarele si colibele lor vor putea fi luminate de razele soarelui sub semnul pacii si al unor vremuri mai bune, in care vor putea sa se intoarca in sanul familiilor lor, pentru a reveni la statutul lor de gospodari pasnici.

 

 

Bibliografie:

  1. Gheorghe Romanescu – “Marile batalii ale romanilor”, 1982;
  2. Mihai Canciovici – “Domnitori romani in legende: antologie de legende populare romanesti”, 1989;
  3. Costin Scorpan – “Istoria Romaniei: enciclopedie comparata a istoriei politice a romanilor”, 1997;
  4. Tiberiu Ciobanu – “Voievozi si domnitori romani”, 2006.

 

 

 

(Visited 75 times, 1 visits today)