Zece ore de bautura cu doisprezece feluri de mancare, excese si comploturi. Un fel de Urzeala Tronurilor cu multa bautura. Cam asa s-ar rezuma mesele voievozilor romani din Evul Mediu. Dar nici pranzurile de saisprezece ore cu sute de talgere nu erau excluse.

Universul culinar al omului a constituit inca din zorii civilizatiei un domeniu de maxim interes, pornind de la necesitatea de a supravieti si continuand cu diversificarea gamei alimentare pana la dobandirea unor fineturi extreme in domeniu.

Delicatesurile regasite pe mesele celor instariti, cu fiecare etapa de evolutie a omenirii, s-au inscris pe o curba ascendenta, cunoscand variatii si particularitati specifice fiecarei perioade si fiecarei zone populate in parte.

Evul Mediu constituie insa o era in care sectorul alimentar accesibil omului a inregistrat cu adevarat o dinamica expoziva, gratie diversificarii metodelor de preparare a alimentelor, accesului la retete si la ingrediente din cele mai surprinzatore, provenite din cele mai indepartate colturi ale lumii si interesului manifestat de patura instarita a societatii pentru moda introducerii in meniul propriilor festinuri a unor elemente surpinzatoare, menite sa starneasca apetitul oaspetilor de seama.

Nici domnitorii romani nu faceau exceptie de la aceasta regula, desi pe meleagurile nostre, randuielile bisericesti si credinta ortodoxa impanantenita de secole isi punea amprenta puternic asupra traditiilor si regulilor de ospatare a familiilor de seama.

 

 

Cititi mai multe despre:

 

CUM SE TUNDEAU ROMANII IN EVUL MEDIU?

 

Cum se ospatau domnitorii romani odinioara?

Nu putini erau domnitorii romani care se spovedeau duhovnicului lor la intoarcerea dintr-o batalie cu turcii sau cu tatarii, cerand iertare de pacat pentru ca au mancat de dulce in perioada in care ar fi trebuit sa consume doar alimente de post, plasand pe locul doi pacatul uciderii dusmanului…

Documentele istorice confirma de asemenea faptul ca adesea, voievozii cereau cu umilinta dezlegare pentru mancatul de dulce in post, in situatia in care erau constransi sa plece la oaste sau sa se deplaseze in teritorii in care ar fi fost nevoiti sa se hraneasca indeosebi cu anumite tipuri de alimente ce nu corespundeau canoanelor bisericesti de bastina.

Cronicarii consemneaza de altfel si solicitari din partea familiilor domnesti de dezlegare la peste sau la carne in perioadele din postul Pastelui sau postul Craciunului, pentru odraslele lor cu sananatea ceva mai subreda sau pentru anumiti membrii ai familiei care se aflau in situatii deosebite, cum ar fi de pilda “femeile insarcinate, leuze sau batrani cu judecata nelimpede”.

 

Nu toata lumea respecta regulile culinare impuse de biserica

Dinaintea multimii, domnitorul si familia sa constituiau un exemplu comportamental, de manifestare a identitatii poporului contra panopliei de oferte externe vesnic gata sa contamineze credintele locale si sa intareasca spiritul religios al traditiilor neaose, care asigura echilibru, armonie si pace in sanul populatiei sarace si medii.

In intimidate insa, nu toti domnitorii si curtenii respectau regulile culinare alimentare impuse de canoanele bisericesti, cazand prada adesea ispitelor culinare la care aveau acces cu usurinta, fie provenite di gama produselor autohtone, fie din categoria celor aduse pe meleagurile noastre de catre comerciantii straini, care stiau sa le promoveze cu iscusinta, stranind poftele potentialilor consumatori cu pungile doldora de galbeni.

Bizantul constituia indeosebi o sursa inepuizabila de lucruri curioase si intrigante, pentru care membrii familiilor domnitorilor romani au manifestat vesnic un interes aparte, pornind de la moda vestimentara, a ornamentelor, bijuteriilor si a aranjamentului podoabei capilare si continuand cu muzica si felurile de mancare.

Bizantul apare la noi in toate formele sale si in toate manifestarile din deosebitele domenii ale vietii publice, dar in acelasi timp, Bizantul era in Constantinopol, prin viata populara a Grecilor, ca si prin viata de Stat a stapanitorilor otomani”, scria Nicolae Iorga odinioara.

 

Om bogat, om sarac: ce mancau unii de bun, pentru altii era semn al saraciei

Pe meleagurile noastre, inca din cele mai vechi timpuri, fasolea, lintea si verdeturile au fost considerate “mancarea saracului”, atata vreme cat nu erau insotite de carnati fripti pe marginea blidului, dar in anumite regiuni ale Europei Medievale, lucrurile stateau cu totul altfel.

De pilda, in perioada de dupa destramarea Imperiului Roman, in teritoriul Cizmei italiene de azi, fasolea, gatita cu sos si cu ulei de masline, era considerata o delicatesa, servita pana si la mesele celor mai instarite personaje, in vinele carora curgea asa-zisul sange albastru. In fiertura de bob se adaugau oua intregi, care deveneau tari si incantau mesenii, descojite fiind pe marginea tipsiilor.

Romanul de rand manca iahnie de fasole pe camp, la adapostul colibei sale sau chiar in gospodariile ceva mai rasarite, dar la curtea domneasca, iahnia era imbogatita cu aroma carnatilor prajiti in untura si cu bucati de carne afumata fierte la un loc cu boabele, cu toate ca nu era printe felurile preferate ale elitei domnesti.

Oamenii instariti preferau mancaruri pregatite cu pompon in odaile bucataresti, precum purcelusii fragezi la tava, cu marul in gura, stropiti cu vin rosu din belsug, pulpe de vitel de lapte rumenite in cuptoarele de piatra, insotite de turta pe vatra, cu ceapa rosie lunguiata si usturoi verde, sau vanatul sub toate formele sale, de la potarnichi la caprioara si de la mistret la iepure salbatic sau la carne de cerb.

Avem chiar si marturii despre cum trebuia sa bei la ospete in Învataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie, 1521:

„Slugilor tale le da sa bea din dastul si cât vor vrea. Si tu înca sa bei, ce cu masura, ca sa poata birui mintea ta pe vin, iar sa nu biruiascavinul pe minte si sa cunoasca mintea ta pre mintile slugilor, iar sa nu cunoasca mintea slugilor pre mintea ta”.

 

Cat de apreciat era pestele pe vremuri?

Apele curgatoare ale romanilor musteau de vietuitoare odinioara, asadar pestele de apa dulce era usor de procurat, dar nu atat de apreciat la ospetele domensti pe cat carnurile cu grasimi abundente.

Se manca peste indeosebi in perioada de primavara, mai exact in zilele de post cu mangaiere, de pilda la sarbatoarea de Bunavestire, in Penticostar, respectiv de la Inviere la Duminica tuturor sfintilor, precum si in timpul postului Craciunului, dupa intrarea Maicii Domnului in biserica.

La curtea domneasca pestele era servit fript pe carbuni, cu saramura si usturoi, atragand uneori dezaprobarea anumitor oaspeti mai simandicosi, care strambau din nas vazand cum, pootrivit unuia din obiceiurile locale, pestii trantiti pe jar erau stropiti cu cate o gura de vin alb, direct de pe buzele bucatarului.

Ciorba de peste se consuma mai mult in colibele pescarilor din zona de revarsare a Dunarii, dar gustul sau aparte, parfumat din plin cu frunze de leustean proaspat, a castigat teren rapid, impunand-o si la casele celor instariti, mai cu seama in zilele friguroase, in care zeama sa aburinda incalzea madularele cum se cuvine.

In teritoriile sud-europene, pestele de apa dulce nu era considerat insa un aliment de soi, fiind la mare pret in schimb pestii de apa sarata, din marile care inconjurau Peninsula italica sau Grecia, iar in nordul Batranului Continent, din apele reci ale Marii Nordului.

La curtea domnitorilor romani din perioada medievala, s-a inregistrat insa una din primele tentative de a gati pestele in untura de porc – initiativa care a condus la crearea unor platouri pe cat de gustoase si de condimentate, pe atat de grele pentru bietul ficat al domnitorilor…

Inceputurile artei gastonomiei in teritoriul Principatului Transilvaniei marcheaza de pilda o perioada in care bucatarii de la curte se straduiau sa consemneze, pe cat le era cu putinta, in hrisoavele lor de lucru, retete care atesta consumul de peste pregatit in nu mai putin de 200 de feluri, de la cel prajit in untura cu o crusta de malai crocanta si pana la filetul copt in frunze de vita de vie, cu busuioc si mirodenii.

Cea mai relevanta marturie in acest sens ne este oferita de “Cartea de bucate a bucatarului-sef al principelui Transilvaniei”, cel mai vechi volum de acest tip din epoca medievala romanesca, intocmit in timpul domniei lui Ioan Sigismund Zapolya (1540-1571) – un principe care adora varietatea culinara si nu-si refuza nici o placere menita sa-i incante papilele gustative.

 

Specialitatile din carne de oaie si branza de burduf

Din bucatariile de la curte nu lipseau insa specialitatile preparate din carne de oaie si nici branza de burduf (sau branza framantata), care constituia o apreciata componenta culinara la ospaturi, fie amestecata in mamaliga fierbinte, fie indesata in bulgarii aurii obtinuti din malaiul fiert, care erau ulterior varati in cuptorul cu jar, pentru a li se rumeni coaja si a determina branza sa se topeasca la interior – celebrul “bulz” care pana si in ziua de azi se bucura de o apreciere deosebita.

Din oaie se utiliza practic absolut tot, ca si din porc: oaia era tunsa, iar lana era transformata in fir pentru tasaturi, pielea cu lana scurta se transforma in caciuli si cojoace, grasimea (seul de oaie) era folosita la opaituri si pe post de panaceu universal, carnea se gatea la cuptor, se facea pastrama sau se frigea direct pe jar (ca si organelle interne), intestinele se foloseau pentru carnati, oasele pentru fierturi, iar copitele si coarnele pentru clei si lesie de sapun.

Pastrama de oaie cu mamaliguta era considerata o bunatate dupa care mesenii se dadeau in vant, ca si carnaciorii subtiri, trasi in intenstinele ovinelor, sarati si afumati cu rumegus de fag, apoi uscati la vant, in camarile racoroase ale curtii, rezervate conservarii alimentelor pe timp de iarna.

 

Dulciurile medievale – cat s-a imprumutat de la straini?

Dulciurile traditionale romanesti din perioada medievala erau preparate cu miere: inca de pe vremea dacilor, femeile pregateau turtite dulci din faina de grau unse cu miere si garnisite cu felii de mar copt, dar ulterior, comerciantii de pe meleaguri straine, au purtat si in teritoriile romanesti placerea degustarii curmalelor, a prajiturelelor turcesti insiropate si umplute cu nuci si migdale, serbetul si baclavaua.

Cele mai sofisticate dulciuri insa, au fost imprumutate din gastronomia franceza si nu din cea austru-ungara, asa cum ar fi fost de asteptat; pasiunea suveranilor francezi pentru produsele de cofetarie depasea limitele imaginatiei, astfel incat cei mai abili cofetari din lume se imbulzeau sa-si demonstreze talentul la curtea regelui Frantei, pentru a dobandi o reputatie acceptabila la nivel european.

Nu intamplator, torturile cele mai spectaculoase dedicate nobililor parizieni erau preparate de specialisti italieni in ciocolaterie si jeleu, a caror arta a capatat cu timpul proportii impresionante, declansand o adevarata moda a festinurilor cu dulciuri si vinuri albe, asortate.

Fructele erau si ele la loc de cinste, iar romanii nu duceau lipsa de astfel de ingrediente bogate in sucuri dulci si in pulpe numai bune pentru dulceturi parfumate.

De la straini au fost adoptate succesiv smochinele, alaturi de curmale, care au imbogatit tipsiile decorate initial doar cu stafidele obtinute din boabele noastre de struguri dulci.

La mesele opulente de la curtea domnitorilor se serveau insa si pere dulci fierte, felii de gutui uscate si specialitati impletite din faina, cu sirop de nuci, indeosebi in perioada “Macinicilor”, dar si la Craciun si de Paste, la sfarsitul cinelor copioase.

 

 

Bibliografie:

  1. Nicolae Iorga – “Ce e Bizantul. Conferinta la Universitatea Libera”, 1939;
  2. Melitta Weiss Adamson – “Food in Middle Ages: A Book of Essays”, 1995;
  3. Paul Freedman – “The History of Taste”, 2007;
  4. Cristian Nicolae Apetrei – “Resedintele boieresti din Tara Romaneasca si Moldova in secolele XIV-XV”, 2009.

 

 

 

 

(Visited 96 times, 1 visits today)