Eroare strategica sau nu, retragerea aureliana a generat transformari fundamentale in teritoriile fostei Dacii romane, situatie care a tras dupa sine si efecte firesti asupra dinamicilor sociale din zonele aflate in imediata vecianatae a acesteia.
Parerile autorilor de specialitate sunt insa impartite cu privire la argumentul ce trateaza viata in Dacia dupa retragerea aureliana, intrucat se apeleaza la asa-nimitul fenomen al „tacerii surselor istorice”, lansandu-se variate teorii pe baza unor informatii mai mult sau mai putin credibile, ce nu beneficiaza de atestari concrete, documentare sau arheologice.
Mai mult decat atat: in categoria celor mai bizare teorii, se inscrie chiar una ce sustine ca meleagurile fostei Dacii romane ar fi devenit „Terra deserta” in urma abandonarii lor de catre masive efective romane, administrative, militare si civile.
Aceasta idee nu se bucura insa de prea multa popularitate in randurile specialistilor, istoricilor si arheologilor, intrucat e putin probabil ca un teritoriu atat de vast sa fi ramas complet nepopulat din pricina transferului unor anumite categorii de persoane la sud de Dunare.
In plus, acea „tacere a surselor istorice” nu pare sa fie atat de deplina, intrucat exista o serie de atestari de natura arheologica autohtone, care demonstreaza tocmai contrariul: continuitatea proto-romaneasca este confirmata de caracteristicile culturilor identificate pe intreg cuprinsul fostei Dacii si de rarele dar cu atat mai pretioasele inscrisuri datand din perioada cuprinsa intre secolele III-VIII.
Dupa modelul altor evacuari de amploare puse in practica de romani in variate teritorii, si retragerea aureliana a lasat in urma clasele mai putin instarite si o mare parte din populatia rurala raspandita pe intreg cuprinsul teritoriului ce se aflase sub ocupatie.
Cum evolua viata in Dacia intre secolele III-VII
Potrivit unui document cu adevarat unic in categoria sa – Tabula Peutingeriana – harta Daciei cuprindea 88 de asezari cu specific geto-dac, situate pe ambele maluri ale Dunarii.
Tabula Peutingeriana constituie de altfel singurul act pastrat peste milenii, ce infatiseaza contururile fostei provincii romane in detaliu – o sursa documentara deosebit de pretioasa, intocmita fiind in preajma anului 330, cand imparatul Constantin cel Mare decise transferarea capitalei imperiului roman in Bizant.
Spre deosebire de anticele harti militare intocmite in scopuri strategice si organizatorice, Tabula Peutingeriana este cu atat mai credibila si mai valoroasa, cu cat fu realizata in scopuri pur comerciale – un alt detaliu ce indica puternicele relatii economice si de schimb ce se efectuau cu populatia ramasa la nord de Dunare.
In vechile scrieri elene si bizantine deopotriva, locuitorii acestei zone continuara sa fie numiti „daci” si „geti” pana tarziu, inspre zorii secolului al X-lea, cand incepura sa fie identificati sub denumirea de „valahi”.
Izvoarele arheologice dezvaluie faptul ca spre sfarsitul secolului al III-lea si inceputul secolului al IV-lea, pe teritoriul vechii Dacii se dezvolta ceea ce specialistii au denumit „Cultura Sanatana de Mures-Cerneahov” – conturata indeosebi in zonele populate de comunitatile gotice si carpice, la nivelul carora continua fluxul de moneda romana chiar si dupa retragerea aureliana.
Desi elementele acestei culturi se identificau in maniera destul de omogena la nivelul intregului spatiu invadat de goti, arealul era populat de etnii diferite, care se supusera insa disciplinei si rigurozitatii dominatorilor lor, generand caracteristici specifice ce s-au conservat in perioada cuprinsa intre anii 269 si 376 – an in care gotii fura invinsi de huni.
Veriga succesiva a acestei culturi fu denumita „Cultura Ipotesti-Candesti” – apartinand perioadei cuprinse intre secolele V-VII, caracterizata de elemente cu specific sedentar, ce indica activitatile agricole, de crestere a animalelor si de productie a ceramicilor cu aspect traditional roman la nivelul populatiei proto-romanesti pe teritoriul vechii Dacii.
Toate acestea erau dublate de intense si coerente activitati comerciale intre Bizant si populatia de dincolo de Dunare – fluxuri ce fura cu neputinta de intrerupt dupa marea retragere romana, ba chiar cunoscura momente de intensitate favorizate de un nou tip de „relaxare” perceputa in noul context.
Influente externe in fosta provincie romana
Dacia de dupa retragerea aureliana cunoscu o serie de valuri migratoare care isi pusera mai mult sau mai putin amprenta pe profilul daco-roman al populatiilor ramase in spatiul nord-dunarean.
Acest lucru este confirmat de pilda si de specificul culturii Dridu, ce atesta influenta valului migrator slav de-a lungul ambelor maluri dunarene, cu ceramici realizate la roata, asezari si necropole ce intaresc convingerea multor autori de specialitate ca teoria continuitatii proto-romanesti fara atribuirea unei etnii unice, ar fi puternic ancorata in realitate.
De altfel, aceasta cultura isi impleteste fuioarele cu cea a slavilor rasariteni, cultura Saltovo-Maiatk, imbogatita fiind si de elemente asimilate din Bizant, asa cum indica prezenta unor artefacte de ceramica fina, arme si obiecte de podoaba, descoperite la Ciumbrud, in judetul Alba sau la Siclau, in judetul Arad.
In ceea ce priveste cultura Raducaneni, aceasta este atribuita unei perioade succesive, post secol X, intrucat prezinta elemente vadit avansate, precum existenta cuptoarelor rectangulare din pamant si piatra, precum si obiecte lucrate la nivelul unor asezari ce indica o evolutie demografica remarcabila, cu extinderea zonelor populate dinspre lantul muntos si deluros catre arealurile de ses.
O serie de analisti istorici sustin teoria potrivit careia ar exista o veriga lispa din istoria Daciei post-aureliane vizand populatiile din fosta provincie romana, vizand tocmai acea perioada premergatoare zorilor evului mediu.
Explicatia acestui fenomen ar fi legata de exodul familiilor romane instarite si a efectivelor militare si administrative din aceasta zona, cu alte cuvinte a celor ce detineau o educatie, o pregatire culturala ce le permitea sa realizeze inscrisuri sau alte marturii descriptive ale vietii in acest areal, fie sub forma picturala, artistica sau arhitectural-decorativa, ce ar fi putut imbogati zestrea de repere in masura sa defineasca profilul societatii la vremea respectiva.
Populatia rurala, agricultorii, crescatorii de animale si comerciantii populatiilor ramase in spatiul fostei Dacii romane fura in mod evident saraciti de astfel de componente „erudite”, siliti fiind in acelasi timp sa se concentreze pe problemele mult mai prozaice si mai imperative pe care le aveau de infruntat: asigurarea hranei de zi cu zi si rezistenta in fata valurilor de invadatori.
”Suprapunandu-se populatiei romanizate din fosta provincie Dacia, se stabilira fie succesiv fie concomitent, o multime de alte etnii: sarmati, germanici (go?i, gepizi, longobarzi), turanici (huni, avari), slavi, protobulgari, bizantini si, in fine, ungurii de neam finougric, toate acestea petrecandu-se intre secolele III si IX d HR”, scria Ioan Aurel Pop, în ”Istoria Transilvaniei”.
Schimbari si transformari de natura proto-romaneasca
La nivelul populatiilor rurale, unde procesul romanizarii inregistrase dinamici mult mai diluate in comparatie cu asezarile mai mari si mai importante locuite de colonistii romani, schimbarile interveneau cu greutate, inregistrandu-se putine elemente in masura sa ateste simbioza daco-romana.
Dar daco-romanii nu puteau sa se fi indepartat prea mult de vechea lor vatra pentru a o lua de la inceput cine-stie-unde, ci majoritatea calatorilor straini care strabatura cararile fostei Dacii ii regasira pe aceste meleaguri, descriindu-le portul, felul de a fi si obiceiurile precum „in buna masura latinesti”, dupa cum afirma Ioan Aurel Pop.
La randul sau, prelatul, scriitorul, diplomatul si episcopul Antonio Veranzio, specifica intr-unua din tipariturile vechi despre originea romanilor, aparuta in jurul anului 1550, faptul ca locuitorii acestor zone isi intrebau inca din cele mai vechi timpuri oaspetii straini daca le vorbesc limba, utilizand o exprimare comuna: „oare stii romaneste?”.
„Caci multe am ajuns sa cunosc cu ochii mei, ca unul ce am stat multa vreme in Transilvania, dar cele mai multe m-am straduit sa le cunosc dupa traditie si povestirea localnicilor celor mai varstnici, caci ei tin in cuibarele mintii lor adevarurile cele mai de demult, invatate cu luare-aminte din gurile bunilor si strabunilor lor”, afirma Veranzio.
Dar si in volumul II din „Fontes historiae dacoromane”, episcopul Auxentius al Durostorului relata experienta misionara a fratelui Ulfilla din miezul secolului al IV-lea, in teritoriile nord-dunarene, unde se straduia sa predice in limba gotica, greaca si latina, printre dacii ce populau arealul respectiv:
„Savarsind acestea si altele asemenea fapte virtuoase si stralucind cu glorie timp de 40 de ani în episocopat, Ulfila a propovaduit prin har, fara intrerupere, in limba greaca, latina si gotica in tinuturile dacilor si in altele precum acelea, dupa cum il calauzira pasii, vointa si putinta…”.
Aceste marturii intaresc convingerea ca radacinile proto-romanesti se regasesc la nord de Dunare, intrucat „Ulfila predica in trei limbi si mai ales in cea latina, lucru ce atesta prezenta in continuare a unei populatii latine la nordul Dunarii”, dupa cum remarca o serie intreaga de istorici ce au analizat viata dacica de dupa retragerea aureliana.
In concluzie, in ciuda faptului ca multi daci ramasi pe aceste meleaguri socotira retragerea aureliana drept un eveniment liberator, fura nevoiti sa se confrunte cu un proces neasteptat de retrogradare economica si de pierdere a dinamicilor vietii urbane, facand cunostinta cu un nou inceput, nu lipsit de dificultati si carente, de o intoarcere la origini dar si de o aplicare a multor deprinderi noi intr-un context in care numai cel ce trudea din greu reusea sa razbeasca.
Aceasta perioada fu caracterizata asadar de o evidenta criza monetara, cu consecinte ce au condus in mod firesc la reorientarea catre anticele schimburi economice de tip troc, la o saracire a populatiei si la deplasarea considerabila a acesteia catre zonele rurale, cu abandonarea anumitor puncte urbane ce se bucurasera in trecut de o promitatoare dezvoltare.
Bibliografie:
- Barzu, Ligia – „Continuitatea creatiei materiale si spirituale a poporului roman pe teritoriul fostei Dacii”, 1979;
- Protase, D. – „Autohtonii in Dacia: Dacia romana”, 1980;
- Barnea, Ion & Iliescu, Octavian – „Constantin cel Mare”, 1982;
- Madgearu, Alexandru – „Istoria militara a Daciei post-romane: 275-376”, 2008;
- Alexe, Dan – „Dacopatia si alte rataciri romanesti”, 2015;
- Brezianu, Andrei & Tarziu, Alexandra – „Retragerea Aureliana: roman”, 2020.
- Biography
Catalin Stanculescu Ph.D. is an independent researcher and historian specializing in mythology, ancient history, sacred sites, comparative religion, and ancient philosophy. Catalin is the author of numerous articles on sites like www.mythologica.ro or www.descopera.org based on mythology in romanian language.
5