Desi istoria consemneaza cu precadere efectele distructive provocate de marea invazie tatara din 1241 in Moldova si Transilvania, nici Tara Romaneasca nu ramas neafectata de tavalugul mongol, indeosebi analizand evenimentele care au marcat trecutul Munteniei.

Timp de secole populatia autohtona din teritoriile care apartin Romaniei de azi au fost terorizate de atacurile salbatice ale tatarilor, care treceau prin foc si sabie tot ceea ce le iesea in cale, pradand si distrugand asezari intregi fara mila.

Navalirile tatarilor generara un climat de tensiune puternica in intreaga Europa medievala, indeosebi pentru ca violentele lor incursiuni in teritoriile maghiare avura darul de a inspaimanta pana si cele mai puternice forte armate ale vremii respective.

Acesta fu unul din motivele pentru care regele Ungariei, Bela al IV-lea, decise sa plaseze la frontiera sud-rasariteana efectivele cavalerilor ioaniti, cu scopul de a proteja granita de tatari, oferindu-le in schimb privilegii deosebite, consemnate intr-un important document, intitulat „Diploma Ioanitilor”.

In realitate era vorba despre un veritabil contract la nivelul caria fu inclusa si o clauza speciala, ce prevedere incredintarea intregii Muntenii ioanitilor pentru o durata de 25 de ani.

Documentul dezvaluie faptul ca pe teritoriul Tarii Romenesti, la vremea respectiva se aflau lacasuri de cult, asezari, mori, pasuni si fanete, iazuri si terenuri cultivate, exploatari de sare si alte zacaminte, precum si un flux de circulatie monetara nu tocmai de neglijat.

Ceea ce se desprinde insa cu claritate din continutul documentului este faptul ca teritoriul cuprins intre  lantul Muntilor Carpati si cursul Dunarii detinea mai multe asa-numite „tari” intemeiate din timpuri stravechi: Tara Severinului, Cnezatul lui Farcas, Cnezatul lui Ioan, Cnezatul lui Seneslau si Tara Cnezatului Voievodului Litovoi – aceasta din urma fiind o formatiune prestatala insemnata, careia i se ingadui sa „ramana mai departe a romanilor, asa cum au stapanit-o si pana acum”.

Nu putini sunt autorii de specialitate care sustin ca la nivelul Diplomei Ioanitilor nu sunt specificate toate formatiunile teritoriale existente la vremea respectiva, ci numai cele care prezentau interes pentru incheierea contractului, astfel incat pe intinderea celei ce avea sa devina ulterior „Tara Romaneasca”, s-ar fi aflat si alte „tari”, cum ar fi de pilda cea circumscrisa Craiovei, pe malul Dunarii, in vatra anticei cetati Sucidava si in alte puncte de concentrare a populatiei.

Evenimentele care au precedat intemeierea Tarii Romanesti

Toate formatiunile existente in spatiul Valahiei – cum era numit acest teritoriu in izvoarele scrise bizantine, bulgare, maghiare si slavone – erau conduse de mici feudali sau cnezi, cu exceptia voievodatelor, la carma carora se aflau comandanti cu experienta militara, respectiv voievozi sub autoritatea carora se supuneau chiar mai multe cnezate.

O buna parte din acest teritoriu se afla inca sub controlul celui de-al II-lea Tarat Bulgar, detinand concomitent stranse legaturi culturale cu Bizantul.

Dar odata cu navalirea tatarilor, puterea bulgarilor si maghiarilor inregistra o curba descendenta, iar pe fondul declinului lor, cnezatele invatara sa se apere singure sau sa plateasca tribut mongolilor atunci cand nu reuseau sa respinga atacurile furibunde ale acestora.

Mai mult decat atat, voievodul Litovoi si fratele sau pe nume Barbat, isi indreptara ostile impotriva maghiarilor in 1285, incercand sa se elibereze de sub suzeranitatea regelui Ungariei, desi initiativa lor nu fu incununata de succes: Litovoi moare in batalie, iar fratelui sau i se ingadui ca in urma unei rescumparari, sa se intoarca la conducerea voievodatului, fagaduind sa puna capat rezvratirii.

In zorii secolului al XIV-lea, formatiunile teritoriale aflate sub conducerea cnezilor si voievozilor intelesera ca unindu-si fortele ar putea dobandi autonomie, stabilitate si coerenta organizatorica, alcatuind un conglomerat care sa poata avea un cuvant de spus dinaintea regilor maghiari sau a altor eventuali pretendenti de biruri.

Acest lucru se concretiza insa abia in anul 1310, cand Basarab I Voievod (1270-1352) deveni conducatorul intregului teritoriu si refuza cu strasnicie sa mai plateasca tribut regatului Ungariei, al carui suveran era la vremea respectiva, Carol Robert de Anjou.

Autonomia statului muntean – o palma pe obrazul regelui Ungariei

Basarab I Voievod era fiul cneazului cuman Thocomer, care reusise deja sa unifice voievodatele lui Litovoi si Seneslau, creand astfel un precedent ce se transforma in temelia planurilor viitoare de unificare a tuturor micilor formatiuni, sub conducerea unui unic voievod.

Potrivit unui hrisov ce dateaza din anul 1618, Thocomer ar fi fost insusi legendarul Negru Voda– figura emblematica in folclorul istoric al Munteniei si al carui nume in limba cumanilor ar fi insemnat „fier calit” – expresie care se potrivea precum o manusa caracterului sau darz si neinfricat.

Fiul sau, Basarab I, se demonstra la fel de iscusit in ale conducerii precum tatal, reusind sa creeze un tot unitar intre formatiunile politice situate intre Carpati si Dunare si sa-si extinda autoritatea din tinutul Argesului catre feudele din extremitati si spre sud, Banatului de Severin, Olteniei, Munteniei centrale si de vest, precum si teritoriului aflat la nordul gurilor de varsare a Dunarii, astfel incat la inceputul secolului al XIV-lea constitui efectiv Tara Romaneasca.

In sprijinul sau se asociara o serie de venimente care contribuira la slabirea ofensivei tatarilor, mult prea ocupati in perioada respectiva cu luptele impotriva cnezatelor rusesti si lituaniene, precum si tensiunilor interne din regatul Ungar, care traversa o acuta criza politica din pricina stingerii dinastiei Arpadiene.

Totusi, initiativa lui Basarab I Voievod nu fu catusi de putin pe placul regelui Carol Robert de Anjou, indeosebi pentru ca recunoscand unitatea si autonomia acestei noi formatiuni statale, ar fi insemnat ca regatul Ungariei sa renunte de buna voie la tributul romanilor si chiar mai mult decat atat, sa incuviinteze un comportament socotit nesabuit si lipsit de respect din partea unui voievod care ar fi putut inspira si alte episoade similare pe viitor, servind drept exemplu pentru ceilalti vasali ai maghiarilor.

Pe fondul conflictului creat, regele decise ca a sosit ceasul sa-i dea o lectie umilitoare lui Basarab, convins fiind ca indreptandu-si armata impotriva acestuia va reusi sa-i spulbere cu usurinta ostile si sa-l constranga sa se supuna regulilor impuse de maghiari.

Batalia de la Posada si consecintele sale

Carol Robert de Anjou traversa muntii la Severin in fruntea ostilor sale, in septembrie 1330, respingand soliile de pace trimise in intampinarea lor de catre Basarab I, care nadajduia totusi sa evite razboiul gratie unor posibile negocieri iscusite.

Domnitorul roman se pregatise insa in taina pentru eventualitatea confruntarii armate, astfel incat porunci ca in calea trupelor maghiare sa fie pustiite asezarile, gospodariile si fantanile si sa nu ramana nici strop de hrana la dispozitia acestora.

Ajunse in vecinatatea Argesului, trupele maghiare ostenite de drum, flamanzite si secatuite, facura cale intoarsa spre stramtoarea de la Posada, unde le astepta insa ostile lui Basarab, care lovira pe neasteptate inamicul, repurtand o victorie rasunatoare.

Izbanda imbraca straiele unui veritabil eveniment de importanta europeana, fiind istorisita la nivelul cronicii pictate de la Viena, Chronicon pictum, in hrisoavele istoricului si cronicarului polonez Jan Dlugosz (1415-1480), cat si in paginile scrise in latina tarzie ale cronicii lui Ioannes de Thurocz (1435-1488), Chronica Hungarorum.

O serie de autori de specialitate insa, printre care si istoricul si filozoful A.D. Xenopol (1847-1920), aveau sa sustina ulterior in lucrarile lor, teoria potrivit careia atragerea trupelor maghiare in defileul ingust si prapastios de la Posada ar fi constituit in realitate o nascocire a maghiarilor, coplesiti de infrangerea rusinoasa a ostilor regale.

In paginile cronicii lui Ioannes de Thurocz se consemneaza ca in urma bataliei de la Posada,

„…romanii pusera mana pe o mare catime de prada, vestminte scumpe, bani de aur si de argint si cate multe alte lucruri si vase de mare pret…”, desi e putin probabil ca ostenile maghiare extenuate si infometate sa fi fost atat de pline de avutii in drumul lor de intoarcere.

Luptele au durat timp de trei zile (intre 9 si 12 noiembrie 1330), iar Carol Robert de Anjou scapa cu viata ca prin minune, travestindu-se in simplu ostean pentru a reusi sa dea bir cu fugitii si sa se intoarca acasa dupa o lunga si anevoioasa calatorie.

In Chronicon pictum se mentioneaza ca in lupta

„…au cazut tineri si batrani, principi si nobili, fara nici o deosebire, caci aceasta intamplare a tinut mult, de la ziua a sasea a saptamanii pana la ziua a doua a saptamanii viitoare, in cari zile ostasii alesi asa se izbeau unii pe altii precum in leagan se leagana si se scutura pruncii, sau ca niste trestii clatinate de vant...”, concluzionandu-se ca „…s-a facut aici o cumplita ucidere, caci a cazut multimea de ostasi, principi si nobili si numarul lor nu se poate socoti…”.

In urma victoriei de la Posada, Basarab I Voievod izbuti sa intareasca pe deplin autonomia Tarii Romanesti ca stat feudal independent, iesind de sub suzeranitatea regatului maghiar si dand astfel startul veritabilului proces de constituire a statului medieval romanesc, ale carui institutii interne si legi de administrare aplicate de la un horat la altul aveau sa urmeze o evolutie completata de-a lungul timpului, pana spre sfarsitul secolului al XVI-lea, sub conducerea urmasilor voievodului Basarab I, care domni timp de 42 de ani, respectiv pana in anul 1352.

Relatiile tensionate cu regatul Ungariei inregistrara o concreta ameliorare abia dupa ce Carol Robert de Anjou isi dadu ultima suflare, in 1342, cand tronul maghiarilor fu ocupat de fiul sau, Ludovic I.

Bibliografie:

  1. Stefanescu, Stefan – „Tara Romaneasca de la Basarab I „intemeietorul” pana la Mihai Viteazul”, 1970;
  2. Stan, Nicolae – „Reflectari istorico-literare ale rezistentei romanesti”, 1979;
  3. Stoicescu, Nicolae – „Constituirea statelor feudale romanesti”, 1980;
  4. Bratianu, George Ion – „Traditia istorica despre intemeierea statelor romanesti”, 1991;
  5. Scorpan, Constantin – „Istoria Romaniei: enciclopedie”, 1997;

Author Details
Autor si cercetator independent specializat in istoria religiilor, mitologie, istorie antica si religie comparata cu studii la Universitatea din Pennsylvania, ne arata calatoria rasei umane si cum sa intelegem mitologia prin ochii stramosilor nostri.
(Visited 93 times, 1 visits today)