Cum s-a format limba romana, care este legatura cu restul limbilor romanice si care este aportul slavilor?

La scoala am invatat despre formarea limbii romane, despre substrat, despre originea si evolutia limbei romane si mostenirea limbii latine, despre dialectele limbii romane, dar cum putem intelege modul de formare si evolutia limbii noastre? Limba romana este limba latina vorbita neintrerupt? Unde gasim sursele si ce spun specialistii? Care sunt ultimele teorii si de ce fel de ipoteze trebuie sa ne ferim?

Modul, perioada si circumstantele in care a luat nastere limba romana constituie si in ziua de azi un argument spinos in randurile autorilor de specialitate, la fel ca si cel reprezentat de formarea poporului roman, de altfel.

Pe de o parte, o serie de controverse deriva din saracacioasa zestre de izvoare istorice scrise in masura sa furnizeze date si informatii precise in legatura cu acest subiect, iar pe de alta parte intervin o serie intreaga de interpretari nascute din variate interese politice in culisele carora se ascund nu de putine ori formulari ale unor revendicari teritoriale.

Toate aceste aspecte au lasat loc exprimarii unor opinii din cele mai variate pe marginea istoriei limbii romane si in mod automat si a istoriei poporului roman, avand in vedere cat de mult sunt legate intre ele aceste doua argumente.

Cea mai larg raspandita teorie a formarii limbii romane sustine conceptul potrivit caruia geneza acesteia isi afla radacinile in procesul de romanizare a Daciei din perioada colonizarii teritoriilor romanesti de azi cu un numar considerabil de persoane provenite din variate zone ale imperiului Roman, carora li s-a impus adoptarea limbii latine cel putin in rezolvarea chiestiunilor apartinand sectorului administrativ.

Este absolut firesc ca un astfel de proces sa fi necesitat o indelungata perioada de timp si sa fi fost influentat la randul sau de variatatea limbilor vorbite de colonisti si de populatia autohtona, desigur, dar istoria a demonstrat ca astfel de lucruri intra pe un fagas bine determinat, care nu tine totdeauna seama de vointa guvernantilor.

Oamenii trebuiau sa se inteleaga intr-un fel sau altul intre ei, astfel incat au adoptat moduri de exprimare, limbaje si solutii comunicative de tot soiul, in functie de necesitati si de conjuncturi, astfel incat treptat s-a ajuns la o limba general vorbita si inteleasa de marea majoritate a populatiei, care prezenta variatii teritoriale de netagaduit, dar nua atat de accentuate incat sa puna bete in roate dialogului.

 

Ce componente s-au contopit in procesul de formare a limbii romane?

Pe de o parte, in procesul de formare al limbii romane s-a impus fara drept de apel limba dacilor care populau teritoriile colonizate masiv de romani, cu precizarea ca in multe alte zone, respectiv cele locuite de dacii liberi, aceasta a reusit sa-si mentina o vreme mult mai indelungata specificul.

Peste limba dacilor s-a suprapus latina in perioada romanizarii, apoi, odata cu retragerea aureliana, au intervenit noi elemente, infiltrate la iuteala in zonele Dunarii de Jos, caracteristice unui dialect latin popular si nu apartinand latinei culte, in corespondenta cu ceea ce multi autori de specialitate denumesc lingua franca – o forma de proto-romana, aflata la originea oricarui dialect romanesc succesiv acestei perioade.

In studiile dedicate analizei acestui fenomen se remarca frecvent accentuatul carcater latin al limbii romane in comparatie cu toate limbile vorbite in trecut de celti in regiunile ocupate de legiunile romane, care le-au impus un proces similar de romanizare timp de circa sase sute de ani, pana la marea invazie a saxonilor.

In acest context se subliniaza faptul ca limba romana constituie de fapt unica limba neolatina care a pastrat viu specificul antic al asa-numitului „limbaj de castru” (sermo castrensis), respectiv al vorbirii tipice de cazarma, ce dezvaluie intesa activitate militara din Dacia in perioada romanizarii si puternica infiltrare a unitatilor romane in intreg teritoriul strategic reprezentat de „barajul dacic” destinat apararii Imperiului.

Potrivit acestei teorii, zona in care a luat efectiv nastere limba romana, sau asa numita vatra straromana, dupa cum se exprima odinioara Nicolae Iorga, se afla de-a lungul malurilor dunarene si nu in zonele locuite de dacii liberi.

 

De ce graiurile de pe intreg cuprinsul tarii nu se deosebesc prea mult?

Una din caracteristicile fundamentale ale limbii vorbite pe intreg teritoriul Romaniei de azi este legata de faptul ca pana si cele mai vechi graiuri intalnite pe plaiurile noastre nu prezita deosebiri prea mari, astfel incat sa poata fi considerate veritabile dialecte impamantenite intr-un loc sau altul.

Desi ornamentata cu o serie intreaga de regionalisme, limba romana detine o solida structura unitara, ce l-a determinat pe filologul Alexandru Philippide (1859-1933) sa sustina ca vorbim „unica limba daco-romana fara dialecte utilizata intr-un teritoriu vast care delimiteaza de altfel arealul poporului roman”.

Si lingvistul francez Alf Lombard (1902-1996) afirma in opera sa intitulata „La langue roumaine. Une presentation” (1974), ca starea de fapt a unicitatii in care se afla limba daco-romana este una fara precedent”.

Nu putini sunt autorii de specialitate care explica acest fenomen prin apropierea deosebita a limbii dacilor de trunchiul neolitic din care s-au ramificat toate limbile indo-europene, conferind succesiv limbii romane un profil caracterizat de o maturitate si o armonie aparte.

Pe de alta parte insa, locuitorii din diferite zone ale Romaniei de azi, practicand inca din cele mai vechi timpuri pastoritul de tip transhumant au contribuit la mentinerea legaturilor intre regiunile aceleasi tari – un tip de circulatie ce a fost insotita de-a lungul timpului si de stramutari repetate – un alt element care a facilitat vorbirea unei limbi unitare pe tot cuprinsul tarii.

 

Declinul influentei bizantine si infiltrarea slavonei in limbajul romanesc

Odata cu inceputul procesului de destramare a Imperiului Roman se inregistra si in spatiul actual al Romaniei un vadit declin al influentei bizantine, mai cu seama in conditiile in care navalirile slavilor incepura sa-si spuna cuvantul in acest teritoriu.

Spre deosebire de efectul discret al interventiei popoarelor migratoare precedente, fie ele germanice, turcice sau fino-ugriene, care au diversificat in slaba masura fondul secundar al limbii romane, fara a influenta in vreun fel structura gramaticala pre-latina, infiltrarea slavonei in aria lingvistica romaneasca a parcurs o traiectorie complet diferita.

Acest filon este legat pe de o parte de bilingvismul firesc datorat istoriei taratelor romano-bulgare si pe de alta parte protagonismului slavonei liturgice in contextul unei tendinte oscilante a voivodatelor intre marile traditii bisericesti ce impuneau fie utilizarea oficiala de limba greaca fie cea slavona (dupa crestinarea slavilor si aparitia alfabetului chirilic).

O schimbare fundamentala interveni in momentul implementarii paleoslavei (LSV – secolul al VII-lea) la nivelul Canceleriei Domnesti si in procesul de redactare a a actelor oficiale pe teritoriul Romaniei de azi, cu aparitia succesiva a hrisoavelor caligrafiate si ulterior a primelor manuscrise tiparite in slavona.

Perioada cea mai infloritoare a raspandirii clavei vechi este legata de dezvoltarea capitalelor Primului Tarat Bulgar, respectiv Preslav (893-972) si Ohrida (in perioada  medievala timpurie), supranumita si „Ierusalimul Balcanilor” din Macedonia de Nord.

Aceste doua centre au constituit matci de infloritoare dezvoltare a scolilor literare ce le poarta numele, favorizand o remarcabila unda de eruditie culturala spre secolul al X-lea, care a condus treptat la evolutia paleoslavei spre formatul limbii slavone oficiale.

Era de altfel firesc ca, dupa instalarea slavilor in regiunile Dunarii de Jos, incepand cu secolul al VI-lea, si daco-romana sa inregistreze influente lexicale slave considerabile.

Numerosi autori de specialitate afirma ca spre sfarsitul anilor 990, ritualurile bisericesti autohtone, de tip pseudo-galic ar fi fost substituite mai intai de ritul bizantin si apoi de limba slava veche, astfel incat o buna parte din terminologia specifica s-a mentinut o vreme in vorbirea populara, pentru ca treptat sa se stinga, deschizand larg portile limbii liturgice slave.

 

Elemente slave dinaintea textelor canonice si particularitati fonetico-morfologice

Este necesara insa constientizarea faptului ca mult inainte de introducerea textelor canonice slave, in vorbirea curenta deja patrunsesera termeni ai limbajului slav „popular”, respectiv incepand cu secolul al VII-lea, cand limba romana incepea sa-si structureze individualitatea asimiland elemente balcanice si caracteristici de natura slava, deopotriva.

Din punct de vedere al amprentei fonetice slave aplicate fondului existent autohton, se remarca indeosebi procesul de „diftongare” a vocalei „e” in termeni uzuali de origine latina precum „el”, „ea” sau „este”, pronuntand in romana „iel”, „ia” si „ieste”, cu o naturalete ce armonizeaza in maniera desavarsita cele doua segmente.

Un alt element fonetic deosebit de important introdus pe fagasul fonetic si fonologic slav, este adoptarea consoanelor „h” si „j” (ex: har, horn, hotar, hruba, haita si jale, jug, jind, jalba, jar).

Specialistii remarca si din punct de vedere morfologic o serie intreaga de caracteristici imprumutate din limba slava, din categoria carora face parte de pilda terminatia in „o” a substantivelor si adjectivelor feminine la vocativ (ex: Frumoaso!, Desteapto!, Grabito!, Guralivo!), in timp ce au fost consolidate bazele latinesti pentru formele la masculin, care au terminatia in „e” (ex: Frumosule! Desteptule! Grabitule! Guralivule!).

Cu toate influentele slave inregistrate incepand cu secolul al VII-lea, cand raspandirea acestei etnii cunoscu dinamici intense la nivelul unei arii remarcabile, este deosebit de interesant modul in care bilingvismul nu rezista prea mult la nord de Dunare, unde slavii fura treptat asimilati de populatia autohtona.

Se afla mai degraba la sud de Dunare arealul in care fenomenul avu luc in sens invers, fiind slavii cei care asimilara in buna parte populatiile locale.

Pe teritoriul Romaniei de azi, multi termeni imprumutati din slava se transformara treptat, odata cu scurgerea veacurilor, in arhaisme, intrucat limba romana a suferit un profund proces evolutiv, deschizand larg portile latinei savante cu tot alaiul sau de termeni medicali, stiintifici si filozofici si ulterior multor altor cuvinte din italiana, franceza, iar in vremurile moderne, engleza si germana, deopotriva.

 

Bibliografia:

  1. Rosetti, Alexandru – „Istoria limbii romane de la origini pina in secolul al XVII-lea”, 1968;
  2. Lombard, Alf – „La langue roumaine. Une presentation”, 1974;
  3. Dimitrescu, Florica – „Istoria limbii romane: fonetica, morfosintaxa, lexic”, 1978;
  4. Avram, Mioara & Iordan, Iorgu – „Istoria lingvisticii romanesti”, 1978;
  5. Francu, Constantin – „Geneza limbii romane si etnogeneza romanilor”, 1999;
  6. Arvinte, Vasile – „Studii de istorie a limbii romane”, 2006;
  7. Petolescu, Constantin C. – „Formarea poporului roman si a limbii romane”, 2019.

Author Details
Autor si cercetator independent specializat in istoria religiilor, mitologie, istorie antica si religie comparata cu studii la Universitatea din Pennsylvania, ne arata calatoria rasei umane si cum sa intelegem mitologia prin ochii stramosilor nostri.
(Visited 56 times, 3 visits today)