Top 10 morti bizare ale domnitorilor romani: asasinate, urzeli, comploturi boieresti

Exista un numitor comun ceva mai putin cunoscut, care marca urcarea domnitorilor romani pe tron odinioara, asociat momentului in care isi faceau cruce fagaduind sa apere hotarele tarii si interesele neamului.

Este vorba despre o promisiune care era dublata de rugaciunea nerostita, de a avea parte de o moarte naturala si nu de una violenta, atat de frecvent inregistrata in randurile celor ce apucau fraiele tarii.

 

Mortile bizare ale unor domnitori romani

Formula traditionala a rugaciunii, potrivit vechilor hrisoave crestine, era:

“…si da-ne noua, Doamne, sanatate, pace, viata si darul Tau cel sfant, pentru ca sa umblam in caile Tale si sa facem cele placute Tie”, dar nu de putine ori se inaltau rugi de catre toti membrii familiei domnesti, pentru “viata lunga si ridicarea sufletului la ceruri in pace, de moarte buna si nu de mana vrasmasului”.

“Vrasmasul” imbraca, metaforic vorbind, atat straiele necuratului, cat si straiele oricui se opunea domniei respective si uneltea impotriva stapanirii – ambele fiind desori impletite atat de strans, incat nu se mai stia unde sfarseste facatura diavoleasca si unde incepe rautatea omeneasca.

In orice caz, numarul domnitorilor care au murit de batranete este extrem de redus, mortile violente – fie in batalii, fie din pricina comploturilor tradatorilor sau rivalilor la tron – predominand peisajul crepusculului vietii majoritatii celor ce isi adjudecau domnia.

 

 

CITITI MAI MULTE DESPRE:

 

CUM SE TUNDEAU ROMANII IN EVUL MEDIU?

 

 

Alexandru cel Bun a murit de … batranete!

Potrivit izvoarelor istorice, cel mai longeviv domnitor roman care s-a si bucurat de o domnie indelungata, de peste trei decenii, in Moldova, a fost Alexandru cel Bun – unul din putinii conducatori care a avut parte de o moarte naturala, pe 1 ianuarie 1432, la o varsta inaintata.

In “Letopisetul” semnat de cornicarul Grigore Ureche, se mentioneaza faptul ca

“la ceasul incredintarii sufletului sau in mainile Domnului, Alexandru celu Bunu, fiu al lui Roman I Musatu si domn al Moldovei noastre intru cinstire si slava, numara peste 80 de ani, caci cu voia Domnului, la nasterea sa nu se consemnara zilele cu pricina in hrisoave…”.

Un domnitor care in vremurile acelea a reusit sa-si dea ultima suflare la o varsta atat de avansata, dupa ce a domnit peste 30 de ani, a evitat cu o abilitate geniala conflictele cu potential letal, s-a casatorit de patru ori si a avut o sumedenie de copii, multora din acestia necunoscandu-li-se numele, constituie fara indoiala un record de pozitivitate la capitolul longevitate.

Epitetul de “cel Bun” i-a fost atribuit post-mortem, fiind astfel inscris cu litere de aur pe panoplia celor mai de seama conducatori romani ai tuturor timpurilor, caci, asa cum se intampla adesea, generatiile succesive au realizat cat era de stralucit, abia dupa ce nu l-au mai avut.

Si Mircea cel Batran (1355-1418) muri de cauze naturale, dar nu la o varsta atat de inaintata.

 

Ce fel de sfarsit aveau, de regula, domnitorii romani?

Multi domnitori romani urcau pe tron sustinuti fiind de Inalta Poarta Otomana, dar asta nu le garanta catusi de putin siguranta in randurile familiilor boieresti peste care trebuiau sa-si impuna autoritatea si nici linistea unei domnii neamenintate de rivali.

Un astfel de context era extrem de dificil de gestionat, chiar daca fiecare domnitor avea oamenii sai de incredere, ce si-ar fi data viata pentru ei cu usurinta: vigilenta lor si toate actele savarsite de acestia, pline de lauda si de bune intentii, puteau fi compromise de uneltirile celorlati, de iscoade si nu de putine ori, chiar de anumiti membrii ai familiei domnesti, care-si tradau suveranul din motive din cele mai variate.

Daca domnitorul scapa cu viata de pe urma unor astfel de urzeli, putea la fel de bine sa moara in bataliile cu turcii, cu tatarii sau cu orice alta natie de cotropitori care au mai tanjit la bogatiile meleagurilor noastre de-a lungul istoriei.

Si daca nici in lupta nu murea domnitorul, atunci sperantele dusmanilor sai se indreptau catre vreo boala grea, fara de leac, pentru care se rugau cu cerul si pamantul sa-l loveasca, astfel incat sa scape ei basma curata dupa tentativele nereusite de a-l asasina in fel si chip.

Domnitorul nu putea sa doarma linistit cu capul pe perina nici in odaile sale private, caci multe din casatoriile pe care le incheiau cei ce se urcau pe tron erau aranjate in functie de interesele diplomatice ale momentului respectiv, astfel incat soata, devenita doamna a tarii, nu era intotdeauna incantata de uniunea cu pricina.

Uneltitorii ravneau la o aliata atat de importanta in sanul familiei domnesti, asadar se straduiau din rasputeri sa alimenteze nemultumirile de orice fel ale sotiei domnitorului si sa o faca sa-si plece urechea la planurile lor de eliminare din peisaj a detinatorului tronului.

Un astfel de caz este si cel al regelui Ungariei, Matei Corvin (1443-1490), care fu otravit de vraciul sotiei sale, regina Beatrice, dupa ce aceasta, impreuna cu nobilii si aristocratii nemultumiti, il indemnara pe medic sa adauge plumb in potiunea cu care-l trata de reumatism  – leac ce-i inlatura, in consecinta, durerile pe veci…

 

Nici rudele de sange nu erau intotdeauna de incredere

Sceptrul domniei a constituit inca din cele mai vechi timpuri, temei de aprige dispute intre membrii familiilor pretendente la tron, iar visul de marire si de ocupare a celui mai ales jilt de la curte, framanta fara odihna mintile barbatilor de obarsie inalta, impingandu-i la actiuni din cele mai cutremuratoare.

Domnitorul Bogdan al II-lea al Moldovei, tatal lui Stefan cel Mare si fiu al lui Alexandru cel Bun, fu de pilda injunghiat la Reuseni, in 1451, chiar de catre fratele sau, Petru Aron, care-si adjudeca in urma acestui gest cumplit tronul, pentru trei scurte perioade, fiind la randul sau hartuit continuu de rivali.

Intr-o inlantuire de evenimente la fel de dramatice, Petru Aron fu detronat de catre nepotul sau, Stefan cel Mare, in 1457, dar scapa cu viata refugiindu-se la secui, unde continua sa unelteasca si sa atate conflictele dintre Matei Corvin si Stefan cel Mare, in speranta recapatarii tronului.

In 1459, Stefan il prinse si-i lua viata, eliminand astfel din peisaj un rival pe cat de sacaitor pe atat de periculos, care nu avea alt tel in viata decat cel de a dobandi iarasi sceptrul Moldovei.

 

Boierimea nemultumita – o permanenta amenintare

Asa dupa cum suna o zicatoare romaneasca, “e greu sa multumesti toti mesenii la o nunta”, asadar pentru domnitorii de odinioara era cu atat mai greu sa fie pe placul tuturor familiilor boieresti odata inscaunati in fruntea lor.

Interesele tarii rareori coincideau cu cele ale paturii privilegiate a societatii si invers, astfel incat domnitorul se regasea frecvent in situatia de a adopta decizii ce starneau nemultumirile boierilor.

Despot Voda (1511-1563), socotit in Moldova un soi de aventurier lipsit de scrupule, fu doborat la Suceava de buzduganul hatmanului Stefan Tomsa, aflat in fruntea boierilor razvratiti din pricina ca “voda cel grec, alunecos ca un sarpe” decisese sa-i inlocuiasca la curte cu o serie de consilieri straini.

Si Radu de la Afumati, fiul lui Radu cel Mare si domnitor al Tarii Romanesti in perioada 1522-1529, fu ucis impreuna cu fiul sau, Vlad, de boierii frustrati si intaratati de Draculesti, in capela Sf. Gheorghe a manastirii Cetatuia din Ramnicu Valcea, episod ce profana lacasul sfant unde se aflau, chiar dinaintea preotului.

 

Asasinarea lui Mihai Viteazu pe Campia Turzii

Dar poate ca cel mai faimos complot din istorie, soldat cu asasinarea unui domnitor roman, este cel organizat impotriva lui Mihai Viteazul, in 1601, cand inlaturarea sa de pe tron fu pusa la cale de catre generalul Basta si ofiterul imperial Michael Szekely, care-i intinsera o capcana in vecinatatea Turdei, unde fu doborat de lama halebardei unui militar valon, pe nume Jacques Beauri.

Moartea lui Mihai Viteazul constituie insa un subiect destul de controversat intrucat exista surse ce sustin valabilitatea ipotezei potrivit careia domnitorul ar fi fost mai intai impuscat, apoi taiat cu sabia, dupa cum afirma cronicarul ungur Istvan Szamoskozy:

“…un valon, tintind cu pusca a slobozit-o si l-a lovit in mana stanga cu care a cautat sa scoata sabia caci Mihai Voda era stangaci. Alt valon i-a strapuns indata pieptul cu sabia, al treilea valon l-a impuscat in spate si astfel prabusindu-se, i-au taiat capul cu propria lui sabie. Si jefuindu-l si impartindu-i toata prada ce o avea in cort si vitele de afara, i-au tarat trupul din cort si a zacut trei zile, gol, la marginea drumului. Capul, cu barba cu tot, l-au pus pe hoitul unui cal, care cal murise tot atunci, si astfel a stat capul acolo mult timp…”

 

Stefan cel Mare a avut o moarte invaluita in mister

In ciuda atestarilor documentare care mentioneaza ca cel mai indragit domnitor al Moldovei, Stefan cel Mare si Sfant, ar fi murit din pricina unei rani la picior, dobandite in lupta, care nu se inchidea cu niciun chip, istoricii avanseaza azi diferite ipoteze menite sa contrazica aceasta varianta.

Opiniile lor se bazeaza pe faptul ca in continutul cronicilor vremii nu se specifica defel locul exact unde s-ar fi aflat aceasta ipotetica rana, ba dimpotiva, se afirma ca marele domnitor ar fi suferit “de o boala grea si fara leac”, fiind descrisa drept podagra (sau guta).

Dar podagra nu era o boala letala, astfel incat specialistii, aprofundand argumentul, se intrebara de ce Stefan chema medici venetieni ca sa-l trateze si nu apela la cunostintele medicilor adusi de proprii sai boieri.

Un raspuns pertinent la aceasta intrebare ar fi acela ca Stefan nu avea incredere in familiile boieresti care se aflau in vecinatatea sa si cu atat mai putin in medicii recomandati de acestea, impartite deja in tabere, la capataiul patului sau, in functie de mostenitorul pe care-l sustineau, cu nadejdea ca un nou domnitor le va reprezenta mai bine interesele.

Batran si bolnav, Stefan deveni in ultima perioada a vietii sale o povara stanjenitoare pentru cei instariti, care abia asteptau sa-l vada ca-si da sufletul, pentru a-l inlocui degraba cu un personaj convenabil lor, motiv pentru care a fost avansata si ipoteza asasinatului sau – lucru usor de dus la bun sfarsit de catre boierimea corupta, in conditiile de slabiciune si neputinta in care se afla.

Hrisoave sau cronici care sa aduca lumina in aceasta chestiune nu au fost descoperite, dar este cel putin ciudat faptul ca medicii solicitati de Stefan, dintr-un motiv sau altul, fie nu au ajuns sa-i studieze suferinta si sa-i propuna un tratament adecvat, fie au ajuns atunci cand era deja prea tarziu…

 

Bibliografie:

1. Al Piru – “Istoria literaturii romane. Perioada veche”, 1970;
2. Cornel-Constantin Ilie – “Intre Bellu si Montparnasse: Romani celebri in fata mortii: dictionar, imagini, testament”, 2008;
3. Micu Secuiu – “Crepuscul voivodal”, 2016;
4. Nicolae Iorga – “Bisanzio dopo Bisanzio”, editie in limba italiana, 2017.