Aruncand o privire peste umar, in apele tulburi ale istoriei tensionate ce a marcat Romania in anii 1916-1917, decizia pripita si discutabila a Guvernului liberal de a transfera tezaurul tarii la Moscova, apare azi cel putin ca un gest greu de inteles.
Nu putine sunt tarile care au recurs la o astfel de masura in vremuri de restriste, trimitandu-si tezaurele in pribegie, in taramuri in care le socoteau in siguranta, dar Romania si Estonia au ramas singurele state care inca se mai lupta sa recupereze cate ceva din pretioasele lor comori transferate.
Odiseea tezaurului romanesc de la Moscova
Este vorba despre ce le doua tari de altfel, care au optat pentru depozitarea comorilor lor la rusi – o alegere total neinspirata dupa cum a demonstrat evolutia ulterioara a lucrurilor in acest context, dificultatile intampinate la solicitarea restituirii depasind orice imaginatie.
Chestiunea e cu atat mai delicata cu cat evenimentele ce au condus la aceasta situatie isi au originile in instabilitatea ce a caracterizat perioada Primului Razboi Mondial, spre deosebire de celelalte istorii similare, care sunt asociate pribegiei tezaurelor celorlalte tari, precum Polonia, Belgia, Norvegia sau Spania, care au recurs la o astfel de masura abia in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, orientandu-se spre destinatii care ofereau garantii mult mai serioase decat Rusia, cum ar fi de pilda Anglia, SUA, Franta sau chiar… Africa Centrala.
Fiecare tezaur transferat a beneficiat de propria sa odisee, una mai captivanta ca alta, dar intr-un fel sau altul, majoritatea tarilor au reusit sa-si recupereze bunurile de valore, in timp ce Estonia si Romania nu au izbutit sa rezolve aceasta chestiune spinoasa cu Rusia nici pana in ziua de azi.
AFLATI MAI MULTE DESPRE:
MITOLOGIA SI ISTORIA POPORULUI ROMAN
ISTORIA DACILOR SI ROMANILOR
ISTORIA REVOLUTIILOR DIN ROMANIA: DE LA INCEPUTURI PANA IN PREZENT
De ce in Rusia si nu in alta parte?
Dupa mai bine de un secol de la semnarea protocolului de transferare a Tezaurului romanesc in Rusia, istoricii, politicienii si oamenii de cultura inca se mai intreaba de ce oare a fost necesara aceasta masura la vremea respectiva.
Contextul istoric era marcat de aderarea Romaniei la blocul politico-militar Antanta (Tripla Intelegere), alcatuit din Franta, Imperiul Biritanic si Imperiul Rus, intr-un moment in care intrarea in razboi a afectat cumplit tara noastra: germanii, austro-ungarii, bulgarii si otomanii au ocupat sudul Romaniei si au inaintat in Muntenia, silind conducerea locala sa mute capitala la Iasi, pentru a se reorganiza si a pune la punct rezistenta.
„Toate vicisitudinile razboiului ce bantuieste tara nu se pot prevedea si nu se poate afirma in toata linistea, ca stocul metalic al Bancii este in orice caz asigurat la Iasi. In consecinta s-ar impune poate trebuinta de a se lua si de Banca noastra Nationala precautiuni ce s-au luat de puternica Banca Nationala a Frantei, asigurand stocul metalic intr-o tara straina”, declara Emil Costinescu (1844-1921), ministru de finante al Romaniei in 1916.
Asadar, din teama de a nu pierde cu desavarsire Tezaurul, Guvernul liberal de la vremea respectiva a concluzionat ca ar fi intelept sa-l transfere temporar undeva, dincolo de frontierele romanesti – o idee nu tocmai de lepadat, daca s-ar fi optat pentru alternativa initiala – Anglia – in loc de Rusia.
„Cunosc Rusia, cunosc mobilitatea spiritelor de acolo si nesiguranta terenului pe care se calca in acel vast imperiu. Un asemenea depozit in mana Moscovei nu e sigur in clipele actuale, si vom avea desiluzii amarnice. Mult mai indicat ar fi sa trimitem Tezaurul la Londra”, il avertiza Mauriciu Blank pe presedintele Consiliului de Ministri, Ion I.C. Bratianu, „pentru, Dumnezeu, nu-l trimiteti in Rusia!”.
Explicatia oferita de documentele istorice cu privire la modul in care s-au desfasurat lucrurile este legata intrucatva de riscurile pe care le presupunea operatiunea de transfer a aurului si tuturor celorlalte bunuri de pret la Londra, in conditiile in care submarinele germane detineau o pozitie dominanta la nivelul sptiului maritim.
Romania ar mai fi avut inaintea ochilor si modelul Frantei, care a recurs la o operatiune similara, trimitandu-si Tezaurul in SUA, dar realitatea e ca Rusia a fost aleasa cu usurinta, pe de o parte din teama de a nu se simti jignita de alegerea altei destinatii, iar pe de alta parte, pentru ca… era „mult mai la indemana” si isi oferea cu nespusa amabilitate serviciile in acest scop.
Rusii si-au asumat atunci responsabilitatea nu numai pentru a organiza transferul, alaturi de autoritatile romane, ci si pentru garantarea neconditionata a integritatii Tezaurului pe intreaga durata a operatiunii si ulterior, pentru toata vremea necesara pastrarii in propriile vistierii.
E dificil de apreciat intorsatura pe care ar fi putut sa o ia lucrurile daca bolsevicii nu ar fi preluat puterea la Moscova, impunand propriile lor reguli si sechestrand tot ceea ce fusese transportat de convoaiele cu bunurile cele mai de pret ale tarii:
„Activele romanesti plasate la Moscova vor fi indisponibile pentru oligarhia romana. Guvernul sovietic isi asuma obligatia de pastrare a acestor active, ca si pe cea de returnare ulterioara a lor in mainile poporului roman”, declara Lev Davidovici Trotki (1879-1940) intr-un discurs sustinut pe 26 ianuarie 1918.
Cu ce ne-am mai ales, in afara de vorbe goale
Tezaurul transferat in Rusia, inventariat si catalogat pe trei tipologii de bunuri, cuprindea:
- Prima categorie: manuscrise, acte importante si diferite documente socotite demne de pastrat sub cheie, carti rare cu valoare nepretuita, colectii ale unor institutii publice dar si ale unor entitati private sau persoane fizice, precum si odoarele mastiresti ale Moldovei si Munteniei;
- A doua categorie: obligatiuni, actiuni, titluri si alte efecte publice, precum si chitante si gajuri depozitate in schimbul fondurilor obtinute din partea Muntelui de Pietate;
- A treia si cea mai substantiala categorie din punct de vedere valoric: 93,4 tone de aur, in monede, lingouri si obiecte de tezaur istoric provenind din difetite zone ale Romaniei, apartinand Muzeului National de Antichitati.
Din toate aceste bunuri, Romania a reusit sa recapete ceva faramituri de-a lungul anilor:
- In 1935 – 1443 de lazi fara sigiliul original si in buna parte grav deteriorate, continand hartoage, harti, planuri si manuscrise a caror valoare actualizata era cu neputinta de stabilit, cu exceptia unor bancnote romanesti in valoare totala de 198 de mii de lei si cateva bancnote straine identificate intre cele romanesti; lazile mai contineau si o serie de obiecte bisericesti lipsite de interes pentru guvernul URSS, precum si covoare, carpete si bunuri ce au apartinut unor persoane particulare;
- In 1956 – au fost restituite 120 de picturi semnate de Nicolae Grigorescu, 156 de icoane, cateva sute de tapiterii, medalii si obiecte de cult religios, precum si Tezaurul arheologic de la Pietroasele – celebra „Closca cu puii de aur” – una din cele mai valoroase artefacte antice descoperite in tara noastra si alte obiecte de orefarie medievala;
- In timpul instalarii la carma tarii, in ciuda gurilor rele, Ion Iliescu a fost singurul presedinte de dupa epoca ceausista, care a mai reusit sa obtina ceva concret din partea rusilor cu privire la Tezaur: o propunere de derulare a unui pachet de 32 de proiecte economice si comerciale ce ar fi urmat sa se deruleze prin intermediul firmelor private, ultimul de pe lista acestora fiind destinat tocmai „restituirii componentei de metale pretioase catre Banca Nationala a Romaniei”, respectiv a „grosului” Tezaurului, pentru care Romania se declara nemultumita de ani de zile – 93, 4 tone de aur.
Interesant este ca, pe cat de promitator, cest ultim demers nu s-a concluzionat dupa cum spera presedintele roman, intrucat chestiunea a fost predata consilierului special Ioan Talpes, care solicita o dovada imediata de bunacredinta din partea autoritatilor sovietice, materializata in restituirea a 12 monede istorice de aur – editii din Franta si Belgia datate 1854 si 1909, cantarind in total 77,09 grame.
In concluzie, in afara de schimbul de replici pe marginea acestui subiect, de la 93 de tone de aur, ne-am mai capatuit cu 77 de grame, dupa care s-a ales praful de orice negociere.
Intimidarea si nepasarea – singurele „comori” care au inundat camarile Trezoreriei romanesti
Dupa aceste trei faze de restituire partiala, chestiunea Tezaurului a fost trecuta in mod paradoxal sub tacere, ca si cum ar fi prezentat pericolul izbucnirii unui scandal de proportii.
Pe de o parte, Romania pare sa se fi resemnat intrucatva la gandul ca nu va revedea nicicand pretioasa sa comoara depozitata la rusi, guvernantii si presedintii care s-au perindat la putere in ultimii ani manifestand un soi de stanjeneala vecina cu enervarea provocata de o insecta cu bazait suparator ori de cate ori se aducea in discutie subiectul si acordand prioritate unor interese imediate, care nu implica tensionarea relatiilor cu Rusia.
Pe de alta parte, autoritatile de la Kremlin au evitat la randul lor pe cat posibil abordarea acestei chestiuni, adoptand o politica de intimidare si raspunzand oricaror aluzii la subiectul cu pricina prin tactica „atacul este cea mai buna aparare”, asadar sustinand ca Romania ar avea la randul sau datorii istorice serioase fata de Rusia.
De secole, Romania s-a confruntat cu fenomenul incasarii de lovituri de toate tipurile si din toate partile, aflandu-se intr-un punct strategic din multe puncte de vedere si constituind cheia obtinerii unor avantaje substantiale pentru marile puteri interesate.
Tot de secole, Rusia s-a antrenat serios in intimidarea statelor care-si atrageau aversiunea sa, astfel incat balanta sanselor de a recapata Tezaurul tinde sa se incline in mod defavorabil pentru tara noastra cu cat trece mai mult timpul.
In anul 2003, odata cu semnarea Tratatului romano-rus, se nadajduia intr-o reluare a negocierilor si pe aceasta tema, dar in paginile documentului semnat nu apar catusi de putin referinte la chestiunea ce vizeaza Tezaurul.
Mai mult decat atat: Federatia Rusa si-a exprimat in mod repetat convingerea ca „problema Tezaurului romanesc nu exista”, astfel incat e limpede ca aurul romanesc va continua sa garniseasca vistieria moscovita, in timp ce camarile Trezoreriei romanesti se vor tapeta cu umilinta, frustrare si… mult aer.
„Nu exista nimeni calificat care sa certifice ca acest tezaur exista si ca se afla la Moscova”, afirma in 2017 Oleg Malginov, ambasador al Federatiei Ruse la Bucuresti.
Dar, dupa cum bine scria Mihail Gr. Romascanu in lucrarea sa dedicata Tezaurului romanesc de la Moscova (1934), sa speram ca se vor adeveri pronosticurile potrivit carora „fara indoiala ca va veni si clipa in care urile vor fi inmormantate pentru vecie”.
Pana atunci Romania continua sa plateasca insa diletantismul politicienilor care au decis transportarea Tezaurului in Rusia sub semnul panicii si pripei, astupandu-si urechile la sunetul vocii lui Mauriciu Blank, batranul si abilul om de finante, care a intuit cu exactitate ceea ce avea sa se intample…
Bibliografie:
- Romascanu, Mihail Gr. – „Tezaurul roman de la Moscova”, 1934;
- Calafateanu, Ion & Botoran, Constantin – „Tezaurul Romaniei la Moscova: documente (1916-1917)”, 1993;
- Niculescu-Mizil, Paul – „O istorie traita: Bucuresti, Moscova, Praga, Bologna”, 1997;
- Paunescu, Cristian, Isarescu, M.C. & Stefan, Marian – „The Treasury of the National bank of Romania in Moscow: documents”, 2000;
- Voicu, Marian – „Tezaurul Romaniei de la Moscova. Inventarul unei istorii de o suta de ani”, 2016.
- Biography
Catalin Stanculescu Ph.D. is an independent researcher and historian specializing in mythology, ancient history, sacred sites, comparative religion, and ancient philosophy. Catalin is the author of numerous articles on sites like www.mythologica.ro or www.descopera.org based on mythology in romanian language.