Nascut sub semnul Valhallei – copiii vikingi si arta razboiului

S-a tot vorbit despre educatia spartana si despre copiii crescuti pentru razboi. Insa cum era oare lumea vikinga prin ochii unui copil?

Cand venea pe lume un copil in asezarile vikinge de odinioara, era motiv de sarbatoare pentru intreaga comunitate, care vedea in acest prunc – fie el fetita sau baiat – o resursa pretioasa pentru viitorul unui popor vasnic si aventuros deopotriva.

Manutele si piciorusele noului nascut – la fel de delicate si fragile ca ale oricarui bebelus din lume – nu lasau sa se ghiceasca nici macar un strop din darzenia cu care va manui spada in viitor si nici multimea cararilor intortocheate ale vietii, pe care va fi silit sa le strabata cu temeritate.

Dar vikingii salutau cu un entuziasm fara margini fericitul eveniment, calauziti de convingerea ca zeii le-a daruit un nou suflet nascut sub semnul Valhaalei – paradisul catre care nazuiau cu totii pana la cea din urma zi de pe mosorul vietii lor.

 

Cum erau crescuti copii vikingi si care era credinta lor?

Asprimea conditiilor de viata caracteristice teritoriilor nordice isi punea amprenta cu iuteala pe destinul micutului viking, hotarandu-i cu repeziciune soarta: daca era un prunc sanatos si vanjos, supravietuia si crestea treptat sub aripa ocrotitoare a adultilor.

Daca in schimb dadea semne de slabiciune de indata ce iesea din pantecul mamei sale, viata sa se curma destul de repede – frigul, hrana nu tocmai variata si razboaiele, decidandu-i soarta la scurta vreme dupa nastere.

Acestea erau auspiciile sub care copiii vikingi debutau in aceasta zbuciumata aventura numita „viata”, gustand din plin sarea si piperul unor timpuri in care omul nu cunoastea catusi de putin sensul termenului de „plictiseala”.

Viata copiilor vikingi era plina de actiune – in primul rand nu cunostea diferente prea mari din punct de vedere al sexului – jocurile si treburile casei, precum si exemplul parintilor, serveau atat baieteilor cat si fetitelor la dobandirea robustetei, agilitatii si abilitatilor menite sa-i transforme in buni gospodari si aprigi luptatori si vanatori, deopotriva.

Nu conta ca o femeie ramanea singura timp indelungat pana ce barbatul sau se intorcea dintr-o expeditie, de pilda – ea trebuia sa fie capabila sa procure hrana pentru sine si pentru copiii sai, sa vaneze, sa pescuiasca si sa apere gospodaria de eventuale atacuri.

Copiii erau asadar crescuti astfel incat sa fie pregatiti de la cele mai fragede varste pentru a face fata unor evenimente din cele mai neasteptate, ierni aspre, invazii, foame sau boli, iar cei ce ieseau invingatori de pe urma unor astfel de experiente, deveneau mai puternici, sporindu-si sansele de a avea parte de o viata cat mai indelungata cu putinta.

Practici si siliti de imprejurari sa adopte decizii cu o iuteala iesita din comun, vikingii isi cresteau copiii dupa reguli simple, dar bine ancorate in realitate, invatandu-i sa-si apere viata si sa-si castige un loc binemeritat in Valhalla, traind intens fiecare zi de care se puteau bucura sub soare.

Dar pentru aceasta era nevoie inainte de toate, de exemplul personal.

 

Convingeri eronate legate de familia si educatia copiilor vikingi

In ciuda faptului ca o serie intreaga de productii cinematografice au adus de-a lungul anilor in prim-plan  evenimente reale sau fanteziste din modul de viata al vikingilor de odinioara, exista destul de multe convingeri eronate in legatura cu felul in care traiau acestia.

Multe persoane socotesc azi ca vikingii erau printre altele, un popor medieval brutal, salbatic si care traia in murdarie, asociindu-i unei sleahte de inapoiati, gigantici si urat mirositori, dar aceasta imagine este departe de adevar.

Matteo Rubboli, editor specializat in cultura nordica medievala, scria intr-unul din materialele sale dedicate acestui subiect:

„Familia era cea mai importanta matrice a societatii vikinge. De un caracter darz si dificil de impresionat, acest popor demonstra un interes aparte pentru igiena personala – conditie sine-qua-non pentru o sanatate de fier, acordand de asemenea o atentie deosebita aspectului ingrijit si dobandirii unei infatisari cat mai placute cu putinta. In mod paradoxal, aceasta constituia o caracteristica prezenta indeosebi la barbati, desi nici femeile nu se neglijau, fiind constiente ca atunci cand frumusetea isi dadea mana cu istetimea si cu vrednicia, sansele de a capata un loc privilegiat in societate sporeau in mod exponential”.

In carti, benzi desenate, filme sau desene animate, vikingii sunt reprezentati deseori tatuati si purtand coifuri cu coarne, dar documentele istorice pastrate peste ani, nu infatiseaza o astfel de imagine – nici tatuaje, nici coifuri incornorate, nici aspect salbatic.

Copiii blonzi, cu pielea alba si ochii deschisi la culoare erau indemnati sa se spele zilnic si sa-si randuiasca parul, iar vesmintele le erau schimbate ori de cate ori se murdareau sau se rupeau, purtand cu mandrie acasa primele trofee de vanatoare sau de pescuit – un mod de a-si castiga prin truda anumite avantaje ce tineau de confortul personal.

Cei mai isteti si mai indemanatici, primeau in dar pumnale, arcuri sau toporisti, in functie de abilitatile demonstrate, pentru a exersa si a-si imbunatati permanent calitatile, pregatindu-se astfel pentru viata de adolescenti si apoi pentru cea de adulti – strasnici vanatori si camarazi de lupta.

Fiecare copil aflat la pragul varstei de 9-10 ani, sau chiar mai curand, in functie de istetimea de care dadea dovada, purta la gat o punguta cu cele de trebuinta aprinderii focului, fiind in masura sa le utilizeze cu abilitate in situatii extreme, in care s-ar fi putut regasi izolati in locuri in care ar fi fost constransi sa-si poarte singuri de grija.

In conditiile in care conflictele interne, atacurile neasteptate si iernile aspre sporeau sansele ca astfel de situatii sa apara, copiii erau instruiti inca de la cele mai fragede varste in toate cele de trebuinta pentru a supravietui in absenta adultilor.

Expresia „in absenta adultilor” este mult mai potrivita in cazul copiilor vikingi decat cea „in absenta parintilor”, intrucat in societatea vikinga, copiii se bucurau de protectia tuturor celor mari fara deosebire, asemenea membrilor unei familii extinse, care nu se rezuma la afectiunea fireasca fata de micuti, ci constientizeaza ca generatiile fragede trebuiesc ocrotite intrucat reprezinta garantia continuitatii comunitatii respective.

Prea putina importanta avea faptul ca este vorba despre o nepotica, despre fiul unui prieten sau despre pruncul unuia cu care nu se avea mai nimic de impartit – cata vreme copiii se nasteau si cresteau in sanul aceleiasi comunitati, erau tratati cu aceeasi bunavointa – o caracteristica rara in zilele noastre, cand tendinta de a favoriza sau a discrimina anumiti subiecti se manifesta cu atata intensitate…

Din acest punct de vedere, dar si din altele, lumea moderna ar avea multe lucruri de invatat de la familia vikinga, in sanul careia copiii cresteau relationand intre ei fara amestecul adultilor, provocandu-se reciproc si stabilind singuri cine si de ce este mai demn de respectul celorlalti.

 

 

CITITI MAI MULTE DESPRE:

 

SAMANISMUL LA NORDICI SI MARILE PROFETII

SIMBOLURI NORDICE VIKINGE EXPLICATE

RAGNAROK – SFARSITUL LUMII IN MITOLOGIA NORDICA

ARME MAGICE IN MITOLOGIA NORDICA

 

 

Botezul luptei – ce rol le revenea copiilor?

Toti copiii vikingi, fara exceptie, asteptau cu infrigurare momentul in care adultii le ingaduiau sa ia parte la prima lor expeditie razboinica – botezul luptei fiind aventura cea mai spectaculoasa din viata fiecaruia, cu conditia sa iasa viu de pe urma ei.

Buni agricultori, pescari, comercianti si navigatori, vikingii nu se dadeau in laturi de la explorarea de noi teritorii pe care sa le adjudece asemenea unor trofee firesti, ce se cuvin celui mai puternic, mai viteaz si mai iscusit in arta dobandirii de pamant roditor si a unor conditii de viata mai bune.

Acestea erau auspiciile sub care vikingii demarau frecvent incursiuni profunde la nivelul Batranului Continent, considerand justificate expeditiile cu scop de cucerire a orice putea fi cucerit si angajandu-se in temerare calatorii cu deznodamant necunoscut, de pe urma carora nu stiau daca vor reusi sau nu sa se mai intoarca pe plaiurile natale.

Dorinta arzatoare a copiilor de a-si insoti parintii in astfel de expeditii aventuroase izvora din firea competitiva si mentalitatea lor de luptatori, ce-i impingea sa treaca prin furcile caudine ale razboiului pentru a se putea socoti maturi si mandri sa sfideze moartea – cea care le-ar fi putut rapi ultima respiratie in batalie, calauzindu-le pasii spre Valhalla.

Potrivit celor mai timpurii poeme eddice – pietre de temelie ale literaturii nordice de odinioara – copiii vikingi trebuiau insa sa demonstreze o multime de abilitati inainte sa fie acceptati in randurile razboinicilor: sa imblanzeasca si sa domine caii, sa confectioneze arcuri si sageti, scuturi rezistente si lanci strasnice, sa se orienteze cu usurinta in teritorii necunoscute, sa stie sa se camufleze in frunzisul padurilor, sa inoate, sa navigheze si sa se strecoare neobservati in taberele inamice.

Toate aceste deprinderi le erau cultivate de la varste foarte fragede, fiind incurajati sa se joace cu spade din lemn, sa inventeze strategii, ascunzatori si orice alte metode de a-si induce in eroare un potential adversar si de a-si impune autoritatea.

Istoricii apreciaza ca inca de la varsta de trei ani copiilor le era ingaduit sa fluture in stanga si-n dreapta micile lor spade din lemn si sa-si lanseze reciproc lanci cu varfurile acoperite in piei de animale, pentru a nu se rani intre ei.

Pe masura ce cresteau, deveneau asadar fascinati de armele adevarate si asteptau cu infrigurare momentul in care le era daruita o astfel de „jucarie” nepretuita – mai intai din fier forjat pe masura manutelor lor de copii, pentru ca odata cu trecerea la adolescenta sa dobandeasca arme din cele mai serioase, cu care erau in masura sa ucida fara ezitare.

Daca soarta unui copil facea astfel incat acesta sa moara la varsta frageda, trupul sau era ingropat impreuna cu micuta sa spada si/sau cu toporisca ce-i fusese daruita.

Lupta corp-la-corp constituia de asemenea o activitate importanta, pentru care orice membru al comunitatii vikinge nutrea respect: atunci cand te regasesti dintr-un motiv sau altul fara arme dinaintea dusmanului – fie el om sau animal – iti raman doar bratele, agilitatea si istetimea la dispozitie pentru a iesi invingator din confruntare.

Regula de a nu rani intentionat un alt copil intr-o astfel de „partida de wrestling” era insa respectata cu strictete, existand riscul ca cel ce o incalca sa fie catalogat drept „nioingr” – unul din cele mai rusinoase epitete cunoscute in era vikinga.

 

O chestiune de onoare

Cea mai importanta sarcina pentru copiii vikingi era de a invata codul de onoare al societatii razboinicilor, convinsi fiind ca zeitatile le-au rezervat un destin ce nu poate fi schimbat si care-i poate calauzi catre cararile inverzite ale Valhallei numai in conditiile in care vor trai curajos si vor lupta cu mandrie si temeritate pana la ultima lor suflare.

In orice batalie, deznodamantul putea avea doar doua fete: ori se murea, ori se supravietuia – motiv pentru care curajul in lupta constituia un atù pentru cei ce nazuiau victoria si nutreau convingerea ca nimic nu-i poate rapune daca nu le-a sosit inca ceasul.

A muri in lupta constituia cel mai onorabil mod de a pasi in lumea cealalta pentru un viking – onoare ce era dublata doar de capacitatea fiecaruia de a prada si a devasta teritoriile adversarilor, spre deosebire de furturile ordinare, care erau considerate rusinoase, degradante si demne de tot dispretul.

Copiilor le era cultivat acest concept inca de mici dar, asa cum se intampla in orice societate normala, nu toti reuseau sa se plaseze la inaltimea asteptarilor celorlalti, astfel incat in expeditiile adultilor erau acceptati numai cei ce se demonstrau apti pentru a lupta, dar si pentru a fi camarazi de nadejde in situatii critice.

Desi o serie intreaga de autori aflati in cautarea succesului au semnat lucrari in care tind sa exgereze cu glorificarea anumitor eroi vikingi de varste fragede, putini sunt acei copii ce au reusit sa se intoarca gloriosi din lupta, impunandu-se in societatea vikinga ca lideri indiscutabili, unul dintre acestia fiind Olav Haraldsson (995-1030 e. n.), supranumit „Olaf Curajosul” – rege al Norvegiei din 1015 pana in 1028.

In mod paradoxal insa pentru cultura vikinga de odinioara, Olav s-a convertit ulterior la crestinism si a fost declarat sfant si martir al Bisericii Catolice, din pricina minunilor asociate mormantului sau unde, dupa mai bine de un an de la funerarii, corpul sau fu regasit intact si placut mirositor…

 

 

 

 

Bibliografie:

1. Johansson, Karl G. – „Rigspula och Codex Wormianus: Textens function ur ett kompilationsperspektiv, Alvissmal 8”, 1998;
2. Andersson, Theodore Murdock – „The Growth of the Medieval Icelandic Sagas 1180-1280”, Cornell University Press, 2006;
3. Brink, Stefan & Price, Neil S. – „The Viking World”, London: Routledge, 2008.