Inainte de a incepe, trebuie sa stabilim cum erau vazuti vikingii in acea epoca. Mai degraba, cum ii descriau cronicarii crestini, dar si calugarii, singurii care stiau carte si puteau lasa ceva scris in urma. Stim adesea ca istoria este scrisa de invingatori, iar clericii i-au descris pe vikingi ca pe niste demoni din iad, barbari teribili si infricosatori.

Iar asta este ironic pentru ca tocmai in aceasta perioada a Evului Mediu nici crestinii nu erau deloc straini de cruzime si de varsarea de sange. Spre exemplu, Carol cel Mare, unul dintre cei mai mari aparatori ai crestinismului si un adevarat simbol pentru biserica, ordona executarea a peste 4.000 de prizonieri neinarmati. In numele religiei crestine, multi regi si imparati au savarsit atrocitati incredibile. Iar temutii vikingi nu erau cu nimic mai prejos. Insa trebuie sa intelegem ca se ridicau doar la inaltimea asteptarilor. Cruzimea lor nu era gratuita. Nu intelegeau crestinismul si ca atare nu il respectau. Raidurile lor asupra comunitatilor crestine neinarmate sau asupra manastirilor pentru jaf insemna doar acumularea de averi. Singurul lucru pentru care plecasera atat de departe de casa.

 

Cultura razboinica a vikingilor

Vikingii sunt definiti de obicei ca “oamenii nordului”, scandinavii, danezi, norvegieni, suedezi care au pornit raiduri in secolul al VIII-lea impotriva Angliei si Frantei.

O parte din tactica si razboiul vikingilor au fost determinate de credinta si cultura lor norvegiana, amintita si transmisa prin viu grai în saga islandeze de mai tarziu. În epoca vikinga timpurie, la sfsrsitul secolului al VIII-lea si în cea mai mare parte a secolului al IX-lea, societatea norvegiana era formata din regate minore, cu autoritate si organizare centrala limitata, care duceau la comunitati guvernate conform legilor facute si pronuntate de adunarile locale.

Nu exista autoritatea centrala si nici politie. Asadar, in cazul unor dispute, violenta era folosita ca si caracteristica principala, ca instrument al dreptatii.

Reputatia si onoarea persoanala erau valori capitale in societatea vikinga. Leziunile fizice sau morale, incalcarea onoarei se pedepsea imediat prin razbunare. Oamenii nordului credeau ca fiecare individ este predestinat la nastere. Asadar, aveai doua variante: succesul si faima sau moartea.

Necesitatea apararii onoarei cu violenta, credinta ca timpul mortii era predeterminat, aventura si neînfricarea erau valori fundamentale pentru Epoca Vikinga. Aceste valori si convingeri principale au fost afisate în tactica raidurilor si razboiului vikingilor.

Cititi mai multe despre Mareti conducatori vikingi si faptele lor de vitejie

 

Cum au inceput raidurile vikingilor?

In mare, raidurile vikingilor au fost declansate de faptul ca in tarile nordice nu exista pamant arabil, dar si din dorinta de a acumula averi sau “a-si face un nume”. Vikingii luptau pentru onoare cateodata, alteori pentru razbunare (ca in cazul fiilor lui Ragnar Lodbrok), alteori doar pentru bani, faima si putere.

Exista foarte multe legende vikinge transmise pe cale orala despre aventurile acestor barbati destoinici. Raidurile lor sunt subiectul multor cantece. Unele sunt exagerate, iar altele de-a dreptul legendare. Printre ele apare si celebrul Ragnar Lodbrok care si-ar fi simulat moartea pentru a intra in orasul Paris si a-l cuceri.

Vikingii au preferat sa atace regiunile de coasta pentru ca erau greu de aparat si imposibil de sustinut.

Nordicii s-au nascut într-o cultura maritima. Cu Oceanul Atlantic spre vest si Marea Baltica si Marea Nordului la sudul Scandinaviei, navigatia s-a dovedit a fi un mijloc important de comunicare pentru scandinavi si un instrument vital pentru vikingi.

Raidurile initiale vor avea o implicatie religioasa pentru vikingii care vor viza manastirile aflate de-a lungul coastei. Deasemenea, au atacat orasele pentru prada si asta i-a facut pe crestini sa ii creada o pedeapsa divina.

Pentru acea perioada nu exista surse scrise, iar asta a dus la pareri impartite, crestinii numindu-i pagani violenti si malefici.

La inceput, atacurile vikingilor erau fulgeratoare, adoptand tactica “loveste si fugi”. Insa curand si-au extins operatiunile, iar in anii 800, vikingii danezi vor jefui repetat nord-vestul Frantei, prin raul Sena. Apoi se vor stabili in aceasta zona datorita celebrului conducator viking Rollo.

Aceasta a fost prima expansiune pe uscat a vikingilor, in plin teritoriu inamic. Vikingii vor stabili puncte comerciala in Franta, Anglia, dar si pana in Rusia. Pana in 870, Marea Armata Pagana condusa de fiii lui Ragnar Lodbrok vor prelua controlul majoritatii regatelor anglo-saxone.

Vikingii vor stapani o mare parte din Irlanda, Anglia, Scotia si isi vor manifesta puterea extinsa si in alte zone.

 

Cum se luptau vikingii pe mare?

Cea mai impresionanta arma a vikingilor era nava lor, celebrul “long ship”, corabia lunga, al carei dragon sculptat din lemn starnea teroarea oriunde era vazut. Principalul atuu al vikingilor a ramas de-a lungul istoriei lor superioritatea maritima. Conta extrem de mult cat de repede se puteau deplasa si cata presiune puneau in zonele respective. Daca stateai langa o apa curgatoare in Europa, puteai fi in pericol!

Navele-dragon ale vikingilor erau construite pentru raid si razboi. Vikingii si-au castigat reputatia de razboinici formidabili pe mare luptand intre ei. Adesea, bataliile navale ale vikingilor semanau cu cele de pe uscat. Vikingii isi aranjau navele de lupta, adesea cu platforme de lupta intre ele. Navele inalte erau puse pe laterale pentru protectie, in timp ce nava comandantului era in centru. Unele corabii de lupta erau protejate cu tepi de fier (numiti “barbi) pentru a impiedica inamicul sa-i abordeze.

Vikingii aveau si nave de pasageri si nave comerciale sau barci mai mici, folosite pentru pescuit si calatorii scurte.

Navele vikinge puteau naviga in ape putin adanci, fiind capabile sa calatoreasca pe rauri. In timpul unui raid, o nava putea fi ridicata pe plaja. Vikingii puteau sari direct pe plaja si incepe lupta.

O mare parte din succesul vikingilor s-a datorat superioritatii tehnice a vaselor. Navele lor erau mult mai rapide si special gandite pentru lupta pe mare. Insa aceste nave lungi si inguste puteau duce doar 50-60 de razboinici.

Corabiile erau construite din stejar puternic, dar si din pin. Catargele puteau fi date jos pentru a naviga pe sub podurile de pe rauri si aveau de obicei 28 metri lungime cu 5 metri latime.

Calatorind in formatiuni mici, vikingii erau capabili sa atace prin surprindere si sa se retraga inainte ca inamicul sa-si mobilizeze fortele. Au existat si flote masive de peste 100 de nave, dar au aparut mai tarziu.

Cele mai multe batalii vikinge pe mare au avut loc chiar intre vikingi. De obicei intre danezi si norvegieni sau suedezi impotriva norvegienilor sau suedezi impotriva danezilor. Corabiile se aliniau de obicei pentru a sustine platforme plutitoare. Aici se infruntau vikingii cu pietre, sulite sau arcuri lungi.

 

Cum se luptau vikingii pe uscat?

Razboinicii nordici foloseau sabiile lungi, dar si topoare imense in lupta. Aceste sabii ajungeau la 1 m lungime, iar topoarele masurau 1,5-1,7 m lungime distrugand totul in jurul lor. Cu siguranta aveai nevoie de putere sa manuiesti asemenea instrumente mortale, dar si de spatiu de manevra.

Sabiile foarte bune erau transmise din generatie in generatie si purtau nume celebre. Adesea, ele apar in legende la fel ca si stapanii lor. Altele erau ingropate cu proprietarul sau distruse in funeraliile vikinge ale regilor pe mare.

Vikingii nu purtau prea multa armura. Unii conducatori purtau zale de protectie, dar majoritatea se bazau pe un scut rotund din lemn pentru protectie. Scutul avea in mijloc o bucata de fier care era folosita pentru atacuri.

Vikingii nu au trimis multe nave in primele lor raiduri. Cronicarii din vest inregistreaza primele atacuri asupra insulelor britanice si asupra Frantei. Vikingii foloseau adesea tactica elementului surpriza.

In Anglia nu exista inca o armata profesionista si nu era nimeni sa pazeasca satele de coasta. Asadar, vikingii navigau pana pe plaja si debarcau nestingheriti. Alteori se aventurau in sus pe raurile curgatoare, ajungand pana in inima regiunii. Atacau prin surprindere la adapostul noptii sau folosindu-se de tenre. Nu a trecut mult timp cand armate vikinge mai mari au invadat Marea Britanie.

In 892, 300 de nave vikinge au invadat Anglia pentru a se lupta cu regele Alfred de Wessex, descris in filmul Vikingii. Se crede ca armata avea cel putin 6.000 de razboinici, un numar impresionant pentru acele vremuri. O armata uriasa. Majoritatea raidurilor vikinge numarau 1.000-2.000 de oameni.

De obicei, o armata vikinga actiona ca si cum ar fi fost un roi de albine roind. Dar ce pierdeau prin formare si antrenament, compensau prin ferocitate, flexibilitate, dar si folosirea unor tehnici speciale. Foloseau recunoasterea terenului si trimiteau mereu cercetasi inainte. Atacau in unitati mici, speciale si flexibile ca cele ale fortelor de elita moderne.

Principala tactica a vikingilor era sa evite orice tactica. Au devenit experti in a surmonta tacticile inamicului, in a evita confruntarea directa. Ei ignorau cu buna stiinta metodele si obiceiurile conventionale ale campului de lupta. Atacau noaptea, atacau prin surprindere, atacau in timpul ceremoniilor religioase, ignorand regulile conflictelor armate stiute de englezi. Inselaciunea, furtul, cruzimea nu erau vazute ca lasitate.

În timpul raidurilor, vikingii au vizat locuri religioase tocmai din cauza vulnerabilitatii lor, adesea macelarind clericii în onoarea unui zeu pagan.

In plus, desi vikingii erau foarte temuti in Europa, nu au castigat toate bataliile purtate. Chiar daca multi oameni inca cred asta. De fapt, sursele ne arata ca vikingii au suferit infrangeri majore.

Putem afirma insa ca aveau o retea imensa de spioni. Vikingii supravegheau zonele si exploatau la maxim tulburarile politice si luptele de putere. Intr-o perioada foarte zbuciumata, vikingii au profitat de orice conflict sau razboi civil.

Atacurile lor nu erau intamplatoare, ci indelung planificate si executate cu atentie. Si asta se intampla in cazul jafurilor mici, dar si in cazul Marii Armate Pagane. Iar astfel de armate necesitau instruire si o ierarhie puternica.

 

Formatiuni de lupta traditionale

Principalele formatiuni de lupta folosite erau zidul de scuturi si capul de mistret. Acestea sunt de inspiratie romana, urmand modelul legionarilor romani.

Vikingii au terorizat Europa aproximativ 250 de ani, insa principalele lor formatiuni erau destul de traditionale si se bazau, in special, pe modificarea unor vechi tactici folosite de legionarii romani.

În ceea ce priveste armamentul si armura, suntem foarte dependenti de dovezile arheologice gasite, întrucât nu exista prea multe surse clare.

Vikingii au folosit urmatoarele arme si armuri in lupte:

  • sabii (acu unul sau doua taisuri)
  • topoare de lupta de circa 1,5 metri
  • pumnale (sau o sabie scurta, “sax”, foarte frecventa la popoarele germanice în aceasta perioada)
  • sulite
  • arcuri si sageti
  • scuturi
  • casti de protectie

 

Sabiile vikinge erau confectionate din fier, destinate sa fie tinute într-o mâna, cu mici canale lungi de-a lungul centrului. Sabiile cu doua taisuri care au lungimea de aproximativ 90 cm par sa fi fost standardul preferat. Ele ar putea fi decorate frumos cu modele geometrice, motive cu animale sau, în epoca vikinga tarzie, chiar cu simboluri crestine, bogat impodobite cu argint sau cupru. Sabiile erau foarte scumpe si ajungeau de obicei la razboinicii bogati.

Cititi mai multe despre Arme magice in mitologia nordica

Topoarele de lupta, arme vikinge tipice, erau foarte populare. Spre deosebire de sabiile scumpe, topoarele au fost gasite in toate mormintele, deci erau pentru orice clasa. Alte arme vikinge includ sulite sau lancea de încredere, confectionate din fier cu 2 metri lungime si arcuri si sageti. Interesant este ca literatura face aluzie si la posibila utilizare de catre scandinavi a unui fel de masinarii de asediu, insa fiind din lemn s-au pierdut de mult si nu putem cunoaste utilizarea lor exacta.

Scuturile si castile de metal faceau parte din dotarea standard. Multe scuturi erau circulare si erau facute din lemn, acoperite in piele si foarte colorate.

Cunoastem putine despre tacticile specifice de lupta. Referintele pe care le facem sugereaza ca zidul de scuturi a fost cea mai comuna formatiune tactica de lupta. Tirul cu arcul a fost folosit probabil si pentru a sparge zidul, întrucât nu era o pozitie ideala în care sa primesti sageti (oferea o tinta mare, cu putina manevrabilitate).

Stindardele de lupta erau purtate în apropierea liderului sau a liderilor, probabil pentru a indica statutul. Comunicarea in lupta putea fi facuta prin aceste drapele de lupta. Coarnele de animale ar putea fi, de asemenea, folosite pentru a emite semnale si pentru a transmite comenzi si informatii mai complexe.


O armata mare ar fi fost compusa din mai multe grupuri de razboinici, desi nu stim decât putine lucruri despre organizarea sau structura de comanda precisa. Regii sau liderii locali pot conduce toti diferite grupuri ale armatei, detinând roluri de comanda specifice si, probabil, urmând un fel de ordine ierarhica.

S-a sustinut ca unitatile de lupta si-ar fi putut avea originile în echipajele navelor, ceea ce suna suficient de logic, având în vedere dependenta vikingilor de nave si sentimentul de camaraderie. În ceea ce-i priveste pe razboinici, erau în general barbati tineri, atat in cronici, cat si in descoperirile arheologice. Niciun mormant nu dovedeste inca existenta femeilor razboinice vikinge.

In final, tipul de razboi practicat de vikingi este unul special, neconventional, care nu se incadreaza in peisajul medieval european timpuriu.

Cititi mai multe despre Nascuti sub semnul Valhallei – copiii vikingi si arta razboiului

 

Cum luptau berserkerii vikingi, trupele de elita ale vikingilor?

Unii razboinici vikingi intrau în lupta purtand piele de lup sau de urs. Acesti razboinici au fost numiti „berserkers” pentru ca plecau „berserk” (scapati de sub control) si nu cunosteau teama in lupta. Berserkerii credeau ca Odin, zeul razboiului, le-a dat puteri supraumane si ca nu au nevoie sa poarte armura de lupta pentru protectie.

In mitologia nordica, in timpul epocii vikinge, berserkerii erau considerati tipul razboinicului-saman. Ei aratau furie exceptionala si curaj nebun in lupta.

Cazand intr-un anumit soi de transa, ei erau capabili sa ignore ranile pricinuite pe campul de lupta.

Acesti razboinici vikingi berserkeri erau cei mai temuti dintre toti. Se credea ca foloseau ierburi pentru a se droga si cadea in transa. Folosirea de anmirifta se crede ca le amplifica setea de lupta, Razboinicii berserkeri vikingi muscau scutuile si sabiile de nerabdare in anticiparea luptei si violentei.

Animalul-totem al acestor bersekeri erau ursul. Si numele lor vine tot de aici.

In Scandinavia pre-crestina, berserkerii aveau membrii ai cultului strang legati de Odin ca si zeu al razboinicilor.

Cititi mai multe despre Berserkerii vikingi

Cititi mai multe despre SAMANISMUL LA NORDICI SI MARILE PROFETII

 

 

(Visited 144 times, 1 visits today)