Se spune ca un lucru nu poate deveni cu devarat maret daca circumstantele si oamenii din jurul sau nu-i permit acest lucru, iar reputatia armatei lui Alexandru cel Mare pare sa constituie unul din cele mai elocvente exemple din istorie in acest sens.

In mod paradoxal, soldatii efectivelor macedonene erau facuti tot „din carne si oase”, precum si cei ai armatelor cu care se confruntau, iar din punct de vedere al armelor din dotare, diferentele nu erau atat de insemnate incat sa le ofere avantaje gigantice.

Dar micile detalii, particularitatile aparent nesemnificative pe care Alexandru cel Mare le-a introdus la nivelul organizarii si strategiilor sale militare, precum si contextul socio-politico-diplomatic al vremurilor respective, au facut astfel incat anticul Imperiu Macedonean sa isi extinda teritoriul dincolo de limitele pe care si le-ar fi putut imagina contemporanii acestui suveran de exceptie.

 

Luptatori, formatii, strategii de razboi in armata lui Alexandru cel Mare

Ca in mai toate pozitiile similare, indiferent de civilizatia antica de referinta, rolul privilegiatilor era detinut de catre membrii unitatilor de cavalerie: in armata lui Alexandru cel Mare, cavaleristii erau selectionati din randurile nobilimii, in timp ce infanteristii proveneau din paturile mici si mijlocii ale societatii, fiind denumiti „pezhetairoi”, sau „camarazi insotitori la pas”.

Ceea ce a distins efectivele macedonene din seria armatelor puternice ale antichitatii, a fost capacitatea lor de a se adapta conditiilor specifice ale confruntarii cu anumite forte si celebrele formatiuni de falanga macedoneana, care au contribuit din plin la adjudecarea a numeroase victorii, fara sa reuseasca insa sa concureze cu eficienta armatei romane, de pilda, care „fura din mers” tehnici de lupta noi, adecvate la startegia de atac al adversarilor.

Falanga macedoneana era constituita din grupuri ordonate de infanteristi, numarand 16 randuri a cate 16 soldati inarmati cu lanci puternice din lemn de corn, numite „sarissa” si scuturi pe masura, proiectate pentru a servi pentru mana stanga.

Rolul formatiunii de falanga era de a ataca frontal, flancata de efectivele de cavaleristi, asemenea modelului sumerian de lupta, cu particularitatea de a i se anexa, in functie de specificul regiunilor in care se desfasurau bataliile, care de lupta de tip scitic, forte suplimentare de mercenari si chiar elefanti de lupta, acolo unde era necesara o interventie masiva.

Geniul militar al lui Alexandru cel Mare, dublat de nemarginita sa ambitie de a cuceri lumea, au facut astfel incat armatele sale sa inregistreze un succes fara egal in lumea antica, adjudecandu-si o reputatie de invidiat in randurile fortelor militare contemporane.

 

La vremuri noi, oameni noi

Desi adevaratul merit al unei forte militare atat de impresionante ii revenea tatalui lui Alexandru cel Mare Filip al II-lea – fiul isi intrecu tatal, introducand elemente noi, perfectionand si consolidand intreaga matrice a resurselor de razboi, dupa un plan propriu.

Eficienta acestuia a condus la victorii si cuceriri rasunatoare, extinzand granitele imperiului pe trei continente si desenand noi frontiere pe harta lumii.

Alexandru stia ca o armata atat de bine structurata ca cea mostenita de la tatal sau avea nevoie de inovatie si de adaptabilitate la vremurile cele noi, in care adversarii adoptau o serie intreaga de tehnici de lupta bazate nu numai pe gandirea strategica, ci si pe viclesug, viteza de reactie si arme din cele mai variate, menite sa surprinda pe picior gresit inamicul.

Marele conducator macedonean nu a ezitat asadar sa imprumute rapid arme noi, metode si tehnici de lupta din arsenalul armatelor cu care se confrunta, sa dispuna instruirea speciala a unui escadron de iscoade si cercetasi si sa dedice atentia cuvenita studierii detaliate a inamicului, cu mult inainte de a-l ataca, astfel incat actiunile sale sa se plieze perfect pe particularitatile de lupta ale adversarilor.

 

Secretele unei invincibilitati istorice

Initial, multe popoare antice socoteau ca macedonenii ar fi fost barbari, inapoiati si necivilizati din toate punctele de vedere, astfel incat nu au acordat prea multa atentie procesului lor evolutiv si transformator, subestimandu-le caracterul razboinic si componenta motivationala a dorintei de dezvoltare si inflorire a propriei civilizatii.

Imperiul Macedonean nu a fost construit cu viteza luminii, ci a avut nevoie de zeci si zeci de ani pentru a-si face remarcat conturul unei figuri impunatoare, intr-un moment in care era prea tarziu pentru a i se mai putea opune o rezistenta demna de luat in seama.

Pana sa se dezmeticeasca pe deplin, multe popoare antice au fost cucerite si strivite de tavalugul macedonean, mai intai sub conducerea lui Filip al II-lea, pentru ca mai apoi, dominatia sa fie confirmata de catre fiul sau, Alexandru cel Mare.

Faimosul zid viu alcatuit din formatiunile de lupta macedonene inarmate cu sarisse, era cunoscut sub denumirea de „Synaspismos si constituia unul din secretele invincibilitatii sale, intrucat sulitele puternice si deosebit de lungi, reuseau sa tina la o distanta considerabila efectivele armate ale inamicului, demonstrandu-si eficienta pana si impotriva unitatilor indiene de elefanti de lupta.

Beneficiind de ani intregi de experienta pe campurile cele mai diverse de lupta, bine antrenati si extrem de disciplinati si organizati, soldatii macedoneni constituira pentru multa vreme in istorie, un model demn de studiat si de copiat, pana si de catre fortele militare moderne, dotate cu arme din cele mai sofisticate si mai performante din punct de vedere tehnologic.

 

Dupa orice apogeu, urmeaza un declin

Falanga macedoneana constitui insa izvor de inspiratie si pentru armatele rivale, care invatara treptat sa-si compuna propriile efective dupa acest model si sa raspunda cum se cuvine atacurilor corespunzatoare, profitand din plin de punctele slabe ale acesteia: tendinta de fragmentare a formatiunii atunci cand bataliile se disputau pe terenuri accidentate si atacul pe flancuri.

Pe de alta parte, dupa moartea invaluita intr-o aura de mister a lui Alexandru cel Mare, din 11 iunie 323 i.e.n., la varsta de numai 32 de ani, generatiile conducatorilor militari ce au urmat nu dispuneau de aceeasi capacitate vizionara si talent in arta razboiului incat sa mentina la cote superioare standardele de invincibilitate ale genialului lor predecesor – artizanul unei epoci de stralucite cuceriri.

Contramasurile ofensive nu au intarziat sa-si faca simtita prezenta din partea faimoaselor legiuni romane, care si-au demonstrat eficienta si superioritatea in mai toate confruntarile, anuntand apusul unei ere spectaculoase de dominatie macedoneana.

Una din cele mai cumplite inclestari armate dintre cele doua forte militare a avut loc la Pydna, in anul 168 i.e.n. – un episod istoric ce si-a pus amprenta asupra deznodamantului celui de-al treilea Razboi Macedonean, romanii spulberand efectiv formatiunile de falanga ale adversarilor lor.

Odata cu aceasta victorie repurtata de romani, s-a stins efectiv dinastia Antigonizilor – urmasii de drept ai lui Alexandru cel Mare si ultimii reprezentanti ai unei forte militare impunatoare in lumea antica a civilizatiei macedonene.

Cu timpul, formatiunile de tip falanga si-au pierdut intaietatea in panoplia importantei rolului asumat in cadrul unor confruntari belice, fiind inlocuite treptat de alte unitati, mai agresive, mai compacte si mai rapide din punct de vedere al capacitatii de inaintare, pentru a nu mai vorbi despre armele din dotare.

 

O flacara vesnic vie in istoria omenirii

In ciuda mileniilor scurse de cand armata lui Alexandru cel Mare inregistra apogeul de netagaduit al dezvoltarii sale si a palmaresului de victorii repurtate, felul sau de a actiona a aprins o flacara ce a ramas vesnic vie in istorie.

Numerosi au fost imparatii lumii care au admirat fara tagada personalitatea si geniul militar al lui Alexandru cel Mare, incercand sa copieze tacticile si strategiile de lupta ale acestuia.

Fie modeland noi unitati de falangeri, cu un numar variat de soldati in componenta, fie adoptand noi modele de sarissa sau de care de lupta dispuse in formatiuni complementare, romanii s-au straduit din plin sa maximizeze eficienta ideilor marelui conducator macedonean.

Mai mult decat atat: imparatul roman Marcus Aurelius Antoninus (188-217), intrat in istorie sub numele de Carcalla, dupa numele celtic al unei pelerine de lupta pe care o purta in expedita sa din Galia, ordona crearea unei unitati de tip falanga, alcatuita din 16.000 de soldati de origine macedoneana, avand la carma ofiteri carora le atribui personal nume ale unor celebri conducatori ce au luptat sub stindardul lui Alexandru cel Mare.

Ideea se demonstra cat se poate de benefica, unitatile de falangieni dobandind in acest mod o motivatie in plus, de natura psihologica, pentru a-si manifesta entuziasmul pe campul de lupta si a-si dovedi capacitatile innascute de razboinici, precum si mandria de macedoneni autentici.

Ulterior si imparatul Marcus Aurelius Severus Alexander Augustus (208-235), urcat pe tronul romanilor la numai 14 ani, si-a impus, in ciuda varstei fragede pentru un rol atat de important, propriile idei in materie de organizare a armatei, dupa modelul macedonean, dispunand formarea unei unitati de tip falanga, alcatuita din 30.000 de luptatori.

Cu ajutorul acesteia si-a adjudecat o serie intreaga de victorii in razboaiele desfasurate impotriva trupelor partilor, apartinand celui de-al III-lea imperiu Persan, in regiunea sud-estica a Marii Caspice.

 

Chiar daca treptat omenirea a evoluat si din punct de vedere al dotarii si organizarii armatelor sale, eliminand din peisaj falanga macedoneana, multe din strategiile si tacticile de lupta ale lui Alexandru cel Mare au continuat sa fie studiate multa vreme de catre specialisti, pe marginea lor fiind si in ziua de azi predate lectii specifice in cadrul institutelor cu profil militar din intreaga lume.

 

 

 

Bibliografie:

  1. Engels, Donald W. – „Alexander the Grate and the Logistic of the Macedonian Army”, 1980;
  2. Sekunda, Nicholas – „The Army of Alexander the Grate”, 1992;
  3. English, Stephen – „The Army of Alexander the Grate”, 2009;
  4. D’Amato, Raffaele – „La più grande battaglia di Alessandro Magno”, 2014;
  5. Faure, Paul – „La vita cotidiana degli eserciti di Alessandro Magno”, 2018.

 

 

(Visited 42 times, 1 visits today)