Cele mai bizare tactici de lupta in antichitate

De la celebra falanga macedoneana la carapacea de testoasa a romanilor si de la utilizarea fortificatiilor la atacul cu elefanti, armatele lumii antice apelau la tactici si strategii din cele mai ingenioase pentru a-si surprinde inamicul.

Nu putine sunt cazurile in care nici superioritatea numerica, nici vitejia in lupta nu au reusit sa asigure victoria, ci siretenia liderilor si disciplina efectivelor militare care au pus in aplicare planurile iscusite ale acestora, chiar si in situatii in care sortii de izbanda nu se anuntau tocmai incurajatori.

 

Cele mai neobisnuite si ciudate tactici de lupta din antichitate

Imaginile cinematografice ale lumii moderne ne servesc deseori tabloul unor batalii sangeroase din antichitate, mai mult sub forma unei lupte corp la corp, asociate violentei si fortei pure, fara a reliefa prea mult abilitatile tactice si modul de executie a unor manevre pe baza ordinelor transmise de comandati.

In realitate, in antichitate, ca si azi, in razboaie, lupta corp la corp era ultima solutie pusa in aplicare: generalii cei mai ineligenti si mai experimentati optau pentru rezolvarea conflictului la nivel tactic, tintind mai degraba resursele adversarului – incendiind rezervele de hrana, culturile si asezarile – decat atacand soldatii.

Iar cand era absolut necesar sa se apeleze la asalt, nu se dadea in laturi de la atacul crancen, dar nicidecum „dupa ureche”, in mod confuz si mizand doar pe noroc, ci perfect organizat, pretinzand maxima disciplina si o sincronizare perfecta a efectivelor implicate in actiunile cu pricina.

 

Cititi mai multe despre:

 

FORTE SPECIALE ALE LUMII ANTICE

 

 

Geometrie in spatiu aplicata in arta razboiului

Oricat ar parea de bizar, arta razboiului prezenta in antichitate o serie intreaga de legaturi trainice cu geometria in spatiu, atat din pricina necesitatii evaluarii juste a terenului pe care urma sa se desfasoare o confruntare armata, cat si gratie abilitatii generalilor de a imagina intreaga conjunctura asemenea unui grafic matematic, in care schimbarea parametrilor atrage dupa sine si  modificarea fortelor implicate in lupta.

Poate ca cel mai elocvent exemplu in acest sens il constituie celebra formatiune „trapez”, inventata de catre Alexandru cel Mare, in batalia de la Gaugamela, din anul 331 i.e.n., cu scopul de a induce in eroare fortele armate ale regelui persan Darius al III-lea, aflat la carma unui efectiv de circa 200 de mii de soldati.

Pentru a face fata superioritatii numerice a adversarului sau, Alexandru cel Mare adopta o strategie aparte, ordonand ca aripile efectivelor sale sa avanseze in unghi de 45° fata de restul trupelor, pentru a proteja ambele flancuri si a determina inamicul sa atace in acele puncte.

Desfasurarea fortelor in trapez, avansand la unison pentru a evita destramarea, oferea suveranului macedonean posibilitatea de a infrunta masa cavaleriei inamice pe flancuri, atragand grosul trupelor inamice pe laterale, in timp ce restul efectivelor avansa rapid contra zonei centrale, unde se afla Darius al III-lea.

Persii au atacat primii, repezindu-se cu carele de lupta spre flancuri, dar efectivele macedonene erau pregatite: au ramas nemiscate indelung, pentru a se „deschide” in ultima clipa, permitand carelor sa patrunda adanc in spatele primelor linii, izolandu-le de restul efectivelor si lasandu-le in seama efectivelor din spate, care le-au scos rapid din joc.

In acelasi timp, cavaleria persana se repezi pe urmele carelor de lupta, atacand cu furie lateralele, fara sa realizeze cat de vulnerabila devenea astfel zona centrala, in care se afla suveranul lor.

Alexandru cel Mare profita de situatie si inainta frontal cu restul efectivelor, divizand fortele inamice in doua parti, pe care le izola rapid, atacand totodata cu propria cavalerie, dispunand unitatile asemenea unei enorme sageti in varful careia inainta el insusi.

Garzile regale persane realizara cat de fragila este pozitia lor abia cand era prea tarziu pentru a mai putea schimba situatia, asadar se retrasera in mare graba, protejandu-si suveranul, de teama sa nu cada in bratele adversarului lor.

Aceasta batalie fu decisiva pentru intregul razboi impotriva persilor – Alexandru cel Mare avansa pana in Babilonia, o ocupa si in doar cateva zile ajunse la Persepoli, lichefiind efectiv Imperiul Persan si devenind noul suveran al Asiei.

 

Elefantii – tancurile vii de odinioara

Prima confruntare dintre greci si romani pe campul de lupta, avu loc in Heraclea, in anul 280 i.e.n., cand regele Pyrrus din Epirus incluse in efectivele sale de lupta, formate din 20 de mii de infanteristi, doua mii de arcasi, 500 de prastieri, trei mii de cavaleristi si cateva zeci de elefanti imprumutati de la faraonul Egiptului.

La randul lor, romanii dispuneau de celebrele lor legiuni cu trupe auxiliare, sub comanda consulului Publius Valerius Laevinus, numarand circa 20 de mii de soldati.

Elefantii erau complet necunoscuti romanilor la vremea respectiva, asadar factorul surpriza a cantarit destul de mult in aceasta confruntare de trupe, dar eroarea lui Pyrrus fu aceea de a lasa la urma „cireasa de pe tort”, convins fiind ca va putea castiga batalia fara sa apeleze la elefanti.

In realitate, doar masivele pachiderme sunt cele care i-au asigurat izbanda, romanii nelasandu-se intimidati de efectivele ceva mai numeroase ale inamicului, dar fiind striviti la propriu si la figurat sub „senilele” vii ale elefantilor.

Victoria lui Pyrrus trecu in legenda drept una din cele mai distructive pentru ambele parti, chiar si in ziua de astazi utilizandu-se expresia „victoria lui Pyrrus” pentru a cataloga o situatie din care se iese la liman platind un pret atat de piperat incat obiectivul atins tinde sa nu mai merite atentie...

 

In batalia de la Heraclea romanii au avut ocazia de a face cunostinta cu elefanti de lupta intr-un mod extrem de neplacut, dar masivele pachiderme erau deja utilizate pe post de „tancuri vii” pe campurile de lupta asiatice de cel putin un secol, Alexandru cel Mare avand prilejul de a le intalni in India, in confruntarea de la Hidaspes, din anul 326 i.e.n., in cadrul bataliei descatusate impotriva regelui indian Porus (de-a lungul cursului raului Jhelum, pe teritoriul care apartine azi Pakistanului).

Pe spatele elefantilor de lupta erau plasate unitati de arcasi si lancieri, baricadati in turele din lemn, ceea ce-i facea si mai de temut in lupta, mai cu seama atunci cand adversarul nu era pregatit sa se confrunte cu astfel de forte de mare impact.

 

Strategie versus viclenie – maestrii Chinei antice

In materie de siretenie demonstrata pe campul de lupta insa, maestrii de necontestat ai lumii antice erau chinezii, care nu precupeteau niciun efort pentru a-si descumpani adversarul utilizand mijloace din cele mai iesite din comun in cadrul tacticilor de razboi.

Unele din aceste metode surprinzatoare de atac frizau chiar absurdul – un atù in plus pentru cei ce le puneau in practica, surprinzand inamicul si determinandu-l sa intre in panica – cea mai periculoasa capcana in care poate cadea o armata dezorientata.

De pilda, in momentul in care generalul chinez Chai Shao a fost instiintat ca hoardele hunilor se abat in cursa nebuneasca asupra teritoriilor estice, in locul unitatilor de soldati inarmati pana-n dinti, trimise in intampinarea atacatorilor o duzina de dansatoare invesmantate in matasuri din cele mai scumpe, acompaniate de un grup de muzicanti veseli nevoie-mare.

Dansatoarele isi pusera in valoare farmecele, mladuindu-si trupurile unduitoare in fata hoardelor de huni paralizati din pricina surprizei si derutati peste masura de asemenea spectacol neasteptat.

Momentele de incantare daruite soldatilor invadatori costara insa extrem de scump, intrucat acordara suficient ragaz armatei generalului Chai pentru a-si desfasura efectivele pe coama dealului si a ataca prin surprindere inamicul din spate.

 

Dar poate ca cea mai stranie inventie in materie de tactici de lupta chineze ii apartine comandantului T’ien Tan care a decis sa-si rotunjeasca efectivele militare inroland ad-hoc circa o mie de… tauri inarmati.

Ati citit bine: taurii din gospodariile satenilor au fost sechestrati, imbracati cu straie din panza rosie si dotati cu sabii si lanci legate de trunchi si de coarne, pentru a le conferi o infatisare cat mai fioroasa cu putinta. In plus, comandantul chinez dispuse ca soldatii sa lege manunchiuri de papuris de cozile animalelor, carora sa li se dea foc in toiul noptii, manandu-le drept spre tabara adversa.

Cu cozile in flacari, taurii intrara in panica si se abatura asupra soldatilor inamici asemenea unor torpile vii, maturand totul in calea lor si sfasiind cu lamele armelor legate de trupurile lor masive, orice nefericit le iesea in drum – un scenariu de cosmar, de care comandantul T’ien profita din plin, adjudecandu-si cu relativa usurinta victoria.

 

Cea mai hilara situatie de razboi din China antica se inregistra insa in anul 234 e. n., odata cu moartea lui Zhuge Liang, sfetnicul fondatorului dinastiei Shu-Han – un stralucit strateg, matematician si inventator totodata, al carui nume era recunoscut drept sinonim al inteligentei si sireteniei.

Printre altele, Zhuge a proiectat primul arc in masura sa lanseze mai multe sageti concomitent si a reusit sa respinga o serie intreaga de atacuri numai cu puterea… reputatiei.

Faima sa era de-a dreptul coplesitoare, astfel incat armatele generalului Sima Yi, desi in superioritate numerica, se temeau sa-l infrunte direct, fiind convinse ca batranul Zhuge ar detine un as in maneca, la care nimeni nu se gandeste.

In realitate insa, generalul era pe moarte si-si dadu duhul inainte sa cunoasca deznodamantul bataliei. Ostile inamice erau insa atat de neincrezatoare, incat preferara sa se retraga definitiv, convinse ca Zhuge si-a inscenat moartea, punandu-le la cale o capcana!

Probabil ca aceasta a fost victoria obtinuta cu cea mai mare usurinta de o ostire din intreaga istorie a omenirii…

 

 

 

Bibliografie:

  1. Mommsen, Theodor, “Le guerre tra Roma e il re Pirro”, cartea a II-a, capitolul VII, Storia di Roma, 1856;
  2. Grousset, Rene, „The Empire of the Steppes”, New Jersey, 1970;
  3. Watson, Alaric – “Aurelian and the third century”, pag.215-216, Londra 1999;
  4. Conti, Alessandro – „Epiche battaglie nella storia. I mongoli in Cina”, 2003.

 

 

 

  • Author Posts
Editor-in-Chief Archaeologist Mythologica
Autor si cercetator independent, specializat in istoria religiilor, mitologie, istorie antica si religie comparata, cu studii la Universitatea din Pennsylvania, Catalin ne arata calatoria rasei umane si cum sa intelegem mitologia prin ochii stramosilor nostri.

Catalin Stanculescu Ph.D. is an independent researcher and historian specializing in mythology, ancient history, sacred sites, comparative religion, and ancient philosophy. Catalin is the author of numerous articles on sites like www.mythologica.ro or www.descopera.org based on mythology in romanian language.

 

(Visited 1,602 times, 1 visits today)

4 thoughts on “Cele mai bizare tactici de lupta in antichitate”

  1. Pingback: Top 6 armate legendare de mercenari in istorie | Mythologica.ro

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.