Top 10 mituri din Platon

Impresionanta opera a lui Platon constituie pana si in zilele noastre o fascinanta oportunitate de explorare filozofica a fiintei umane si a rostului acesteia pe Pamant, prin prisma unor concepte din cele mai interesante, purtatoare de aura mitologica.

Nu putini sunt ganditorii, criticii, analistii si filozofii cu reputatie internationala, care s-au aventuarat in acest taram care abunda in idei iluminante, fermecati de modul in care aceastea imprumuta straiele culturii si spiritualitatii Greciei antice.

 

Top 10 mituri desprinse din opera lui Platon

„Platon impleteste morala cu politicul. Totusi, chiar si in dialoguri pur morale (…) nu pot fi ignorate vizibilele sale aluzii si abordari mitice”, scria Grete Tartler intr-un material dedicat operei marelui filozof grec, subliniid faptul ca „miturile erau folosite de Platon spre a echilibra ceea ce Dodds numea conglomeratul mostenit”.

E dificil de alcatuit un top 10 al miturilor abordate de Platon in operele sale, intrucat tine de perceptia fiecaruia dintre noi de a da greutate mai mare unuia in comparatie cu celelalte, asa cum se intampla in mod firesc atunci cand este vorba despre un univers conceptual.

 

Asadar, in cele ce urmeaza, le vom prezenta pe acelea care se bucura de o popularitate mai mare in randurile celor ce indragesc acest gen de lectura, precizand ca ordinea lor este absolut aleatorie si nu a fost adoptata in functie de o majora importanta acordata unui mit sau altul in particular.

 

CITITI MAI MULTE DESPRE:

 

MITUL LUI OEDIP SI GHICITOAREA SFINXULUI

MITUL LUI NARCIS SI CUM SA FII NARCISIST

MITUL LUI SISIF

MITUL LUI PROMETEU

MITUL LUI EROS SI PSYCHE

 

Inelul lui Gyges si tentatia de a se abate de la ceea ce e just

Mitul inelului fermecat al pastorului Gyges – podoaba dobandita in urma unei incursiuni stranii intr-un univers paralel – dezvaluie modul in care natura umana tinde sa cedeze tentatiei de a parasi calea cea drepta a corectitudinii, pentru a  dobandi averi, mariri si privilegii.

Gyges, descoperind ca inelul pe care-l purta detine puteri magice, ajutandu-l sa devina invizibil si sa reapara in fata oamenilor dupa bunul sau plac, in functie de pozitionarea pietrei acestuia spre causul palmei sau spre exteriorul acesteia, pune la cale un plan lipsit de scrupule.

Utilizand inelul, patrunde in palatul regelui si seduce regina, organizand ulterior un complot impreuna cu aceasta, in urma caruia regele este ucis, iar pastorul se instaleaza pe tronul acestuia fara pic de jena.

Mitul lui Gyges, urmand cararea dictonului „da-i omului puterea ca sa-i cunosti carcaterul”, evidentiaza modul in care individul tinde sa se comporte imoral si/sau ilegal atunci cand este convins ca nu-l vede nimeni si ca nu va trebui sa dea socoteala ulterior pentru faptele sale.

 

Mitul fiintei androgine

Platon expune cu abilitate in cadrul acestei formule inedite de interpretare a iubirii dintre oameni, o istorie menita sa ofere raspunsuri pertinente la intrebarile legate de atractia dintre sexe, dar si de cea manifestata pentru o persoana de acelasi sex, respectiv regasita la nivelul cuplurilor de homosexuali.

Potrivit versiunii oferite de Palton, in timpuri stravechi, pe Pamant ar fi existat fiinte asemanatoare omului actual, dar alcatuite diferit, detinand caracteristici ale ambelor sexe, respectiv androginii – creaturi inzestrate cu o inteligenta sclipitoare si cu abilitati deosebite, unind in acelasi trup un barbat si o femeie sau chiar doua fiinte umane de acelasi sex, indiferent ca era vorba de doua femei sau de doi barbati.

Infuriat din pricina arogantei cu care androginii isi propusera sa concureze cu puterile Olimpului, Zeus decise sa le limiteze posibilitatile de a reprezenta o amenintare, retezandu-i pe jumatate, astfel incat sa le separe cele doua entitati ale trupului.

Mitul incearca sa explice motivul pentru care omul isi cauta jumatatea, considerandu-se cu adevarat norocos atunci cand isi gaseste perechea justa – cea de care ar fi fost separat in trecut. Conceptul ofera o explicatie similara si in cazul persoanelor de acelasi sex, avand in vedere ca androginii puteau exista si intr-o astfel de formula monosexuala.

 

Atlantida – legendara insula a lui Atlas

In istorisirile lui Platon, cu circa noua milenii inainte de Solon (9600 i.e.n.), ar fi existat undeva, dincolo de actuala Stramtoare Gibraltar, o civilizatie extrem de puternica si infloritoare, alcatuita din toate cele patru rase omenesti, care ar fi cucerit intinse teritorii apartinand Europei si Africii de azi.

Prosperitatea si invincibilitatea impresionantei flote a Atlantidei s-ar fi datorat faptului ca primul conducator aflat la carma sa ar fi fost chiar Atlantico – fiul zeului marilor si oceanelor, Poseidon.

Platon istoriseste cum, dupa o tentativa esuata de a invada Atena, mareata insula s-ar fi scufundat „intr-o singura zi si-o noapte”, starnind insusi mania lui Poseidon, care provoca un cutremur cumplit, pentru a-i pedepsi pe atlanti pentru ca devenisera extrem de trufasi, corupti si imorali.

Mitul Atlantidei este utilizat de Platon pentru prezentarea propriilor convingeri vizand conceptul de „societate perfecta” – atribuit cetatii Atenei, in contrast cu adversara sa, civilizatia atlantilor. 

Desi mitul Atlantidei a avut darul de a traversa milenii, inflacarand imaginatia autorilor de istorii fanteziste si a fanilor genului pana in zilele noastre, Platon a fost unicul personaj din istoria civilizatiei umane, focalizat sa-l utilizeze pentru a-si expune ideile politice.

 

Mitul carului inaripat al sufletului pe care-l dobandeste omul

In cadrul dialogului „Phaidros”, Platon infatiseaza structura sufletului prin analogia cu un car inaripat, manat de un personaj definit cu termenul de „auriga” – echivalentul „vizitiului” din vorbirea noastra curenta.

Carul, aripile si auriga alcatuiesc in viziunea sa un tot unitar, avand inhamati dinainte doi cai complet diferiti: calul alb – simbol al echilibrului, pozitivitatii si coerentei si calul negru – reprezentare a caracterului rebel, anarhic si instabil.

Mitul aduce in prim-plan modul in care omul dobandeste un anumit tip de suflet, justificand comportamentul celor neascultatori si colerici prin faptul ca ar fi capatat un suflet ce ar fi fost tras mai mult de calul negru, inapoi, catre profunzimile intunecate ale nefiintei, in timp ce oamenii deschisi din fire, cumpatati si constructivi, ar fi contemplat mult mai indelung Adevarul, capatand un suflet tras cu vrednicie de calul alb.

Scopul sufletului ar fi tocmai acela de a contempla cat mai mult cu putinta lumina perfectiunii, absorbindu-i puritatea ideilor, astfel incat sarcina pe care o are auriga este aceea de mana carul inaripat cu abilitate, astfel incat sa nu-i permita calului negru sa-i impiedice inaintarea catre o intrupare benefica.

 

Mitul pesterii ca alegorie a antagonismului dintre ignoranta si intelepciune

Reflectand la capacitatea omului de a patrunde intelesul unor fenomene si al unor idei ce nu sunt acceseibile tuturor, Platon considera ca unicul in masura sa distinga cu acuratete binele de rau si lumina de intuneric este filozoful-intelept.

Acestuia-i revine insa sarcina de a impartasi semenilor sai din plenitudinea invataturii sale, astfel incat sa-i lumineze si sa-i scoata din intunecata pestera in care au facut cunostiinta doar cu umbrele inselatoare ce prind contur in spatele facliilor, fara sa cunoasca plenitudinea luminii soarelui si mecanismele pulsante ale naturii.

Filozoful-intelept este cel ce poate si trebuie sa demaste aparentele inselatoare si sa inlature lanturile ignorantei oamenilor limitati si coplesiti de prejudecati, aducand in viata lor lumina cunoasterii, ratiunii si bunului simt.

 

Mitul greierilor mistuiti de propriul lor cantec

Acest mit platonian, mai putin adus in discutie in vremurile moderne, beneficiaza de un alt gen de simbolistica, ce sustine teoria potrivit careia, in vremuri de mult apuse, greierii erau de fapt oameni atat de pasionati de muzica incat uitau pana sa se si hraneasca din pricina ca se lasau absorbiti de vraja acesteia.

Dragostea netarmurita pentru sunetele melodice le rezerva asadar o soarta trista, stingandu-se din viata sleiti de puteri, mistuiti de focul propriului dar al cantatului.

Induiosate de tragica lor existenta, Muzele decisera sa-i transforme in greieri, socotind ca astfel le hraneste pasiunea pentru cantat fara sa le aduca suferinta.

Mitul sustine ca dupa trecerea lor in lumea de apoi, greierilor le-ar fi revenit sarcina sa informeze muzele in legatura cu oamenii care le venerau si cu cei care le dispretuiau sau le ignorau cu desavarsire.

Atat Urania – muza cantecului, muzicii si dansului – cat si Caliope – muza poeziei epice, care inspira nobili, regi si printi, aflara pe aceasta cale ca anumiti oameni isi petrec viata meditand si filozofand, asadar practicand „cea mai nobila si mai elevata forma de arta muzicala” – unica de altfel careia Platon ii atribuie veleitati pozitive apreciind ca ca nu e un soi de „imitatie a imitatiei”.

Urania si Caliope erau socotite de altfel superioare celorlalte muze, organizand evenimente ceresti si ocupandu-se de discursurile divine si umane, detinand abilitati in domeniul „celui mai suav dintre canturi, placut auzului orisicui”.

 

Mitul lui Er sau cum se da socoteala in lumea de apoi

Acest mit este deosebit de interesant intrucat conceptul pe care-l propune este in parte diferit de convingerile traditionale ale grecilor antici in legatura cu viata si cu moartea, respectiv sustine ca sufletului ii revine o doza considerabila de responsabilitate morala in raport cu propriul destin.

Er este un viteaz soldat, mort pe campul de lupta, caruia i se ingaduie sa revina la viata pentru a istorisi semenilor sai modul in care se desfasoara lucrurile dupa trecerea sufletului celor decedati in lumea de apoi.

Acesta zugraveste in culori sumbre traseul sufletelor celor ce au savarsit fapte reprobabile in cursul vietii, fiind trimise de catre judecatorii divini spre purificare in abisurile intunecate ale Pamantului, unde erau silite sa-si ispaseasca pacatele pentru o durata echivalenta cu gravitatea acestora, in timp ce sufletele celor virtuosi calatoreau prin vazduh catre inaltul cerurilor.

Odata ispasita osanda, sufletele celor pacatosi se indreptau la randul lor catre aceeasi destinatie cu cele ale celor ce s-au comportat bine, ajungand dinaintea zeitei Anake – mama ursitoarelor si detinatoare a fusului destinelor, care le ingaduia sa-si aleaga o noua soarta pentru viata viitoare.

Nu putine erau insa sufletele care isi alegeau gresit destinul, fie din pricina ca erau influentate de tipul de viata pe care o avusesera deja, fie din dorinta de a avea parte de experiente noi si incitante intr-o existenta viitoare.

Semnificatiile mitului lui Er sunt legate de capacitatea omului de a invata din erorile comise si de a-si imbunatati viata gratie straduintelor sale de a evita repetarea acestora, de a duce o viata cumpatata si de a face alegeri ghidate de vocea intelepciunii si nu de impulsurile necontrolate.

 

Mitul nobilei minciuni in filozofia politica platoniana

In viziunea lui Platon, intr-o societate perfecta, respectiv cu o organizare desavarsita, carmuitorii ar avea dreptul (ba chiar obligatia, in anumite situatii), sa minta in folosul cetatii, in timp ce „tuturor celorlalti nu li se da voie sa minta”.

Conceptul imprumuta astfel aura unei „nobile minciuni”, avand in vedere ca utilizarea sa aduce foloase sau protejeaza intreaga comunitate de anumite pericole, dupa cum precizeaza Platon.

Ideea s-a perpetuat in oarecare masura pana in zilele noastre, minciuna nobila beneficiind chiar de o definitie proprie, respectiv constituind

„o forma de neadevar care ar putea crea disconfort daca ar fi demascata, reprezentand o alternativa convenabila, intrucat ofera anumite beneficii, facand un bine societatii”.

 

Mitul lui Eros sau cum se despica in patru firul iubirii

Nu putea lipsi din dialogurile lui Platon un argument atat de important precum iubirea – temei de meditatie profunda asupra unei largi tipologii de dragoste cu care se poate confrunta omul de-a lungul vietii sale.

Pornind de la ideea ca Eros, fiul zeitei Afrodita, imaginat precum un soi de ingeras capricios si pus pe sotii, detinea in tolba sa cu sageti fermecate difetite „incarcaturi explozive de sentimente”, se zugraveste modul in care sufletele celor tintiti puteau fi invadate de iubire curata sau, dimpotriva, de dezgust, in functie de planurile poznasului arcas.

Urzelile lui Eros constituie insa pentru Platon doar un pretext pentru a creiona iubirea precum o scara cu trepte dificil de urcat, dar care poarta catre desavarsire, respectiv catre o dragoste perfecta, orientata spre adevar si spre binele perpetuu, imbracand straiele „procreatiei intru frumusete spirituala”.

Ceea ce cunoastem azi drept „iubire platonica”, lasa sa se inteleaga o forma de atasament, de afectiune ce exclude atractia fizica, insa la origini, conceptul exprimat de Platon viza dragostea sub cea mai pura forma a sa, ca rezultat al unei abordari surprinzatoare a argumentului: „o permanenta infidelitate fata de orice si fata de oricine, in numele fidelitatii fata de binele durabil”.

 

Mitul lui Theuth sau cum se dobandeste potiunea cunoasterii

Platon ilusteaza tabloul in care faraonul egiptean Thamus respinge propunerea zeului Theuth de a darui oamenilor darul scrierii, in ciuda asigurarilor acestuia cu privire la beneficiile unui asemenea instrument de comunicare.

Desi Theuth ii insiruie multitudinea avantajelor pe care scrisul le-ar putea aduce omenirii, faraonul se impotriveste, justificandu-si atitudinea sceptica prin prisma convingerii ca un astfel de dar ar conduce la alterararea abilitatilor de memorie ale oamenilor.

In parte, afirmatiile faraonului se pliaza perfect pe structura dictonului „din pricina copacului nu mai vezi padurea”, desi nu putini sunt criticii ce sustin ca in vechime, omul detinea capacitati mentale net superioare celor de azi, cand intelectul nu mai este constrans sa lucreze singur, ci se apeleaza la tehnologie, computere si scheme deja „prefabricate”, care favorizeaza „lenevirea creierului”.

 

Toate miturile regasite in operele lui Platon detin insa semnificatii profunde, al caror inteles continua sa dea fir de tors ganditorilor, scriitorilor si filozofilor, deopotriva, invitand la reflectie si la ascutirea spiritului analitic pozitiv. 

 

 

Bibliografie:

1. Culianu, Ioan Petru – „Psychanodia. A Survey of the Evidence Concerning the Ascension of the Soul and its Relevance”, 1983;
2. Findlay, John Niemeyer & Reale, Giovanni – „Platone: le dottrine scritte e non scritte”, 1994;
3. Trabattoni, F. – „La verita nascosta. Oralità e scrittura in Platone e nella Grecia classica”, 2005;
4. Platon – „Tutte le opere”, Vol. I, 2009;
5. Eliade, Mircea – „Tratat de istorie a religiilor”, 2013.