Plaiurile dobrogene, scaldate de apele Dunarii si de razele dulci ale soarelui care indulcesc boabele chihlimbarii din viile dealurilor bogate, sunt deopotriva leagan de traditii si folclor romanesc, cu o neasemuit de frumoasa zestre de legende, mituri si povesti.

Inca din timpul infiintarii coloniilor grecesti de pe promontoriile Pontului Euxin – Histria, Tomis si Callatis (800-400 i.e.n.), influenta mitologiei elene a adus o contributie insemnata in cultura populatiei locale, asociindu-se ulterior cu un mozaic de amprente etnice si culturale in afara celor autohtone, care au determinat istoricii sa defineasca teritoriul dobrogean „o Europa si o Asie in miniatura”.

 

Datini dobrogene, obiceiuri si povesti

Tinut primitor, Dobrogea a a deschis drum si pribegiilor barbare, pentru a nu mai vorbi despre etniile care au ales sa se stabileasca aici, incantate de frumusetile locului: bulgari, anatolieni, selgiucizi, lipoveni, evrei, tatari, ucraineni sau macedoneni.

Nu-i de mirare asadar, ca miturile, legendele si povestile dobrogene detin o extrem de bogata gama de elemente eterogene si un caracter oarecum eclectic, cuprinzand eroi si evenimente de cel mai variat gen, spre incantarea tuturor celor ce studiaza zestrea folcloristica locala si nu numai.

Aici se afla insa depozitat intr-o forma arhitecturala exceptionala, un veritabil certificat de nastere al poporului nostru, realizat de Apolodor din Damasc la nivelul Monumentului Triumfal, intre anii 106 si 109 e.n., cand faimosul arhitect antic a decis sa sculpteze in relief  piatra de constructie, cu imagini perene ale confruntarii dintre daci si romani, in scopul comemorarii victoriei lui Traian asupra ostilor locale – atestare ce se regaseste azi in cadrul complexului muzeistic de la Adamclisi, alaturi de alte elemente arhitectonice pretioase similare din epoca respectiva.

Multe din localitatile Dobrogei poarta insa nume ce ascund legende si mituri inradacinate in cultura populara romaneasca asemenea unei peceti menite sa transmita peste veacuri istorii din vremuri de mult apuse: Babadag, Valu lui Traian, Isaccea, Negru Voda, Pecineaga, Jurilovca sau Murfatlar, pentru a enumera doar cateva din aceastea.

Povestile Dunarii si Marii Negre pornesc din antichitate si isi continua drumul trecand prin epoca medievala, pentru a cuprinde in capitolele lor cele mai noi istorisiri despre figuri de seama ale literaturii romanesti si straine, de la Caragiale la Eminescu si de la Jules Verne la Felix Pigeory.

 

Istorie si folclor dobrogean – caracteristici si simboluri

Asa dupa cum afirma Ovidiu Dunareanu,

In Dobrogea, legenda, mitul, povestea, istoria, magicul, fantasticul, fabulosul, pitorescul, dar si realul semnificativ se inversuneaza sa convietuiasca impreuna”, accentuand faptul ca toate acestea  „reconstruiesc un ocean al timpului in care e o placere sa inoti”.

La randul sau, Nicolae Iorga afirma cu o acuratete de necontestat, valoarea simbolismului si vestigiilor regasite la nivelul acestei zone:

Dobrogea, in limitele stramte ale teritoriului ei, are un intreit caracter, care lamureste rostul deosebit al dezvoltarii sale istorice (…). Intr-o vreme mai departata erau aici colonii ioniene si doriene. Ramasitele acestei vechi populatii s-au pastrat, cu intreruperile si noile afluxuri care se pot usor inchipui, de-a lungul evului mediu”.

Patrimoniul folcloristic dobrogean prezinta o semnificatie de o deosebita importanta pentru zestrea culturala a romanilor, cuprinzand creatia populara din vechime, demonstrand o bogata consistenta geto-dacica autohtona alaturi de sinteza celorlalte civilizatii cu care a venit in contact.

Dincolo de dimensiunile sale milticulturale, taramul dobrogean sta marturie pentru capacitatea de ingemanare interetnica la nivelul componentelor de natura sociala, fundamentata atat pe baza aprofundarii atestarilor din trecut, cat si pe transpunerea creativa a acestora intr-un plan mai apropiat, contemporan noilor generatii.

 

Legende si mituri dobrogene – Dapix si Gebila

Printre cele mai indragite legende culese de pe meleagurile dobrogene, cea care istoriseste moartea regelui get Dapix si a fiicei sale, Gebila, se bucura de o semnificativa popularitate in randurile romanilor, aducand in prim-plan evenimente petrecute candva, demult, pe vremea in care romanii asediau teritoriile dintre Dunare si Mare.

Viteazul rege al getilor refuza sa se supuna ostilor lui Crassus, ramanand unic aparator al cetatii, alaturi de cel mai neinfricat tanar luptator al sau, Gebeides, indragitul Gebilei, fiica sa, dupa ce dusmanii nimicira tot ceea ce le iesea in cale, de la copii la femei si batrani, trecand prin foc si sabie asezarile si luand robi pe toti cei ce erau inca in putere.

Tradat de Licegeu, Dapix trimise in solie si pe Gebeides, fara sa stie ca in realitate i-a fost intinsa o capcana, in urma sfatului unui fals preot al getilor. Dapix il dobora pe tradator si continua sa lupte de unul singur cu ceata navalitorilor, lasand multime de cadavre pe treptele de la intrarea in cetate.

Dusmanii reusira insa sa-l captureze dupa ce cazu rapus de oboseala, iar Crassus trimise soli la pestera in care se refugiasera putinii batrani si copii si fecioarele getilor, sub supravegherea Gebilei, pentru a o purta dinaintea sa si a o lua de sotie.

Refugiatii din pestera cerura o herghelie de 101 cai in schimbul Gebilei, asa cum datina ar fi cerut la nunta unei fiice de rege get, dar cand soldatii romani adusera caii, fecioarele invesmantate in valuri albe incalecara, avantandu-se intr-o batalie pe viata si pe moarte cu cotropitorii, dezvaluind de sub straiele sarbatoresti, palose si arcuri cu sageti ucigatoare.

Potrivit legendei, Gebila striga catre capatenia romanilor cu indarjire: Aceasta este nunta, preaslavite Crassus, pe care vreau s-o fac cu tine, doborand multime de osteni romani alaturi de vitezele sale insotitoare, apoi retragandu-se spre malurile Dunarii.

Turbat de furie, Crassus porunci sa se zideasca intrarea in pestera cu refugiati si sa se rastorne asupra acesteia mormane de tarana, pentru ca mai apoi, sa parjoleasca din nou taramurile getilor.

Multi ani dupa aceasta intamplare, venind de undeva, de pe tarmul marii, un biet orb cantand din alauta ajunse pe meleagurile cetatii de piatra a lui Dapix, sarutand pamantul si stropindu-l cu lacrimi amare din ochii sai stinsi, istorisind localnicilor ca se numeste Gebeides si ca s-a intors acasa dupa ani in sir de cand cazu rob cotropitorilor romani.

Acestia il orbisera cu buna stiinta, sustinand ca „pasarile oarbe au viersul mai frumos” si-l silira sa cante la ospetele lor, dar spre batranete il eliberara si el se intoarse acasa cu singura dorinta de plange fierbinte pe meleagurile sale natale, inchinand un cantec de o frumusete neasemuita viteazului rege get Dapix si fiicei acestuia, Gebila, apoi dandu-si ultima suflare in tarana stramoseasca.

 

Comori dobrogene, la propriu si la figurat – drumul de sub ape

Legende mai noi istorisesc insa nu numai despre faptele de vitejie ale eroilor lor, ci si despre comori nemaivazute, purtate de pirati in Delta Dunarii, spre a fi ascunse cu iscusinta de ochii iscoditori ai curiosilor.

Batranii pescari ai baltilor dobrogene cunosc foarte bine aceasta poveste, desi nu se lasa usor convinsi sa o istoriseasca, stapaniti fiind de un soi de rezerva cu iz superstitios, ca si cum fantomele trecutului ar putea sa le tulbure existenta actuala, de indata ce le-ar pomeni ispravile.

Este vorba despre un misterios drum pe sub ape, cautat si in timpurile noastre cu multa sarguinta de arheologi, care ar fi fost croit cu mai bine de o mie de ani in urma, ca ruta secreta a piratilor de odinioara, printre smarcuri salbatice, dinspre malul Marii Negre pana in Delta Dunarii.

Desi nimeni nu poate sustine ca ar fi vazut vreodata locuri care sa corespunda unei astfel de descrieri, dobrogenii nutresc convingerea ca drumul exista, iar istoricii nu resping catusi de putin ideea.

Multi il pun pe seama unui faimos pirat elen, cunoscut sub numele de Ghiorghios Kontoguris, care a existat cu adevarat, fiind inmormantat in 1871 intr-un cimitir din Sulina, dar alte atestari istoriografice care sa indreptateasca aceasta ipoteza lipsesc cu desavarsire.

 

Povestea pescarului cel vesel si cetatii de la Agigea

Nici povestile dobrogene nu sunt mai putin fascinante – istoria pescarului cel vesel care a a salvat cetatea de la Agigea constituind un exemplu elocvent in acest sens.

Potrivit acesteia, in vremuri de mult apuse, cetatea Agigea avea un aspect impunator si prosper, gazduind palatul unui rege viteaz, care avea o fiica neasemuit de frumoasa, blestemata de diavol sa fie impatimita de dragul dansului, dar oricare din partenerii sai ar fi indraznit sa dantuiasca alaturi de dansa, sa cada rapus de o moarte fulgeratoare.

Trista era viata frumoasei printese, caci pe de o parte inima sa era strabatuta vesnic de dorinta de a dansa, iar pe de alta parte era sfasiata de durerea de a cauza moartea multor flacai tineri care se incumetau sa dantuiasca alaturi de dansa, convinsi fiind ca detin un leac pentru a frange blestemul diavolesc.

Intr-o buna zi insa, diavolul puse la cale un alt siretlic, promitandu-i regelui ca va dezlega vraja cu care-i pedepsise fiica, cu conditia ca la palat sa fie adus copacelul de margean fermecat care canta, ascuns undeva sub apele Marii Negre.

Regele insusi porni in cautarea acestuia, dar diavolul recurse la un alt siretlic in momentul in care vazu ca viteazul suveran reusi sa gaseasca trunchiul de margean fermecat pe fundul marii, silindu-l sa-i promita ca-i va da drept soata prima fecioara ce-l va intampina pe tarm, la intoarcerea acasa.

Bucuros nevoie mare, regele promise fara sa stea prea mult pe ganduri, dar pe tarmul marii il intampina chiar fiica sa, nerebratoare sa-si imbratiseze tatal care-i purta copacelul salvator.

In ciuda promisiunii facute, regele refuza sa-si dea fata diavolului, iar aceasta din urma se manie si impietri intreaga cetate, cu toti locuitorii sai, inscaunandu-se el insusi suveran pe tronul regelui.

Povestea istoriseste ca cetatea de la Agigea ar fi ramas impietrita astfel timp de ani multi, pana ce un pescar vesel si pus pe sotii, ajunse cu barca sa pe acele meleaguri si, purtat de curiozitate, se aventura dincolo de zidurile cetatii.

Nu mica-i fu mirarea cand vazu multimea de oameni impietriti, fiecare cum fusese surprins de blestemul diavolului, dar cand dadu cu ochii de frumoasa printesa inghenunchiata dinaintea tatalui sau, amandoi cu disperarea impietrita pe chip, pescarul intelese ca la mijloc e lucru necurat.

Diavolul insusi se infatisa pe loc dinaintea lui, cerandu-i socoteala pentru vizita, dar pescarul cel vesel nu se pierdu cu firea, ci-i propuse acestuia un targ plin de siretenie, invitandu-l sa se intreaca in pozne si sotii – o provocare la care diavolul incuviinta pe data, socotindu-se mult prea iscusit in astfel de ispravi decat un biet flacau pribeag.

Si pentru ca sa se porneasca intrecerea cu bine, pescarul cel vesel ceru sa ciocneasca impreuna cate o cana de vin drept chezasie. Cum vinul era impietrit la randul sau in butoaie, diavolul se vara intr-unul din acestea si-i ceru pescarului sa deschida caneaua, dar flacaul se repezi sa puna capacul butoiului si sa-l ferece pe drac inauntru, silindu-l sa-i dezvaluie modul in care pot fi readusi la viata cei impietriti.

Astfel reusi pescarul cel vesel sa priceapa taina copacelului de margean: de indata ce-l ridica in brate, acesta incepu sa cante si-i darui o floricica minunata pe care, de indata ce o desprinse de pe ram, trezi ca din somn de moarte regele, printesa si curtenii, precum si pe toti locuitorii cetatii si vietuitoarele acesteia.

De bucurie, regele-i darui fata de sotie, caci cei doi tineri se indragira pe data, iar butoiul in care fu ferecat diavolul, sfarsi pe fundul Marii Negre, tocmai acolo de unde fesese luat copacelul cel fermecat.

Numeroase sunt basmele, legendele si istorisirile culese de meleaguri dobrogene si reunite in volume pline de farmec pentru copii si adulti deopotriva, printre acestea numarandu-se celebra serie In tara legendelor, de Alexandu Mitru, sau cea semnata de jurnalistul Cristian Cealera, intitulata sugestiv „Povestile Marii Negre”.

 

Toate stau marturie pentru un taram in care fantasticul se gaseste la el acasa, instalat comod intr-un cadru feeric, din care nu lipsesc dealurile, ostroavele, padurile, smarcurile si valurile inspumate ale marii – un decor desavarsit pentru a servi drept scena evenimentelor speciale si eroilor plini de spirit aventuros.

 

 

Bibliografie:

  1. Barbu, Gherghina – „Dobrogea – sambure de legenda”, 2001;
  2. Cealera, Cristian – „Povestile Marii Negre. Mituri si povestiri dobrogene”, 2014;
  3. Stanciu, Emil – „Dobrogea – mituri si istorie”, 2017;
  4. Cupcea, Adriana & Gyula, Kozak – „Istorie si identitate la turcii din Dobrogea”, 2017;
  5. Analele Dobrogei: Revista Societatii Culturale Dobrogene, Vol 3, pag. 258, 330, 437.

 

 

 

(Visited 719 times, 2 visits today)