In ciuda transformarilor marcante inregistrate in epoca moderna la nivel socio-cultural, tehnologic si informational, statutul obiceiurilor si superstitiilor mostenite din timpuri stravechi nu au cunoscut modificari spectaculoase de-a lungul vremii la romani.

Esenta irationala a acestora inca provoaca serioase consternari in randurile oamenilor de stiinta, convinsi ca se afla in posesia unor cunostinte net superioare, care-i indrepatateste sa conteste vehement obiceiurile arhaice din anumite medii rurale.

Dar traditii din cele mai bizare par sa bata rationalul la toate capitolele, continuand sa-si perpetueze caracteristicile stranii in ciuda oricaror oprelisti si chiar in pofida dogmelor bisericesti crestine, carora se supun majoritatea romanilor in ziua de azi.

 

Obiceiuri stranii romanesti – atestari etnografice inedite

Cele mai strasnic impamantenite astfel de manifestari sunt asociate unor momente importante din viata oricarui om – nasterea si moartea, nunta, botezul sau relatiile cu cei apropiati – fie ele mai bune sau mai tensionate.

In contextul folcloristic specific acestor evenimente, se poate afirma fara strop de indoiala, ca multe obiceiuri inedite au supravietuit epocii comuniste, propagandu-se peste ani inca din timpuri stravechi si oferind pana in zilele noastre fir de tors celor interesati de mitologia autohtona si de descifrarea raportarii romanului la sacru si la simbolic.

Dar poate ca tocmai aceste particularitati constituie in buna masura elemente specifice, definitorii pentru neamul romanesc – ceva ce nu apartine altor culturi, imprimand o nota de originalitate aparte felului de a fi al romanului si modului sau de a aborda chestiuni de importanta existentiala, care fac parte din viata omului in orice ungher al lumii.

De la ritualuri de-a dreptul deocheate in timpul culesului de matraguna pana la decedati trasi cu sania in timpul verii. Spre exemplu, in Maramures, exista ritualuri bizare in privinta culesului plantei otravitoare, cunoscuta ca matraguna. Buruiana era descantata de fetele nemaritate pentru noroc in dragoste. Insa, culesul ei se facea de fete dezbracate ce dansau goale in jurul plantei. Mai mult, in Tara Oasului, etnografii atesta si rituri in care se mimeaza sexul, ce prindeau conotatii magice in opinia lui Mircea Eliade.

 

Ciudatenii la nastere – romanii au talent

Cele mai numeroase obiceiuri romanesti cu caracter bizar sunt asociate nasterii pruncilor, constituind pentru a buna parte din romanii de la sate deprinderi intelepte, menite sa asigure noului nascut o viata sanatoasa si indelungata, presarata cu un noian de lucruri bune.

Oricat ar parea de neverosimil, cu mai putin de un secol in urma, multe femei dadeau viata pruncilor acasa, fara vreo asistenta specializata, in afara moasei satului care, de regula, aducea acelasi ajutor nepretuit si cand avea loc un eveniment similar in ograda animalelor de casa – un vitel ceva mai indaratnic, care tinea cu tot dinadinsul sa iasa cu picioarele din spate cand il fata vaca sau vreun iedut sau mielusel problematic, ce risca sa trimita pe lumea cealalata si biata lor mama la nastere.

Cum incepeau durerile nasterii, barbatul familiei dadea fuga sa cheme moasa si-i era permis sa intre in odaia in care avea loc nasterea, mai cu seama in cazurile in care femeia aflata in travaliu avea nevoie de suportul moral al sotului sau. Doar barbatii „slabi de inger” si sotul care nu-i era drag femeii erau trimisi la plimbare.

Potrivit credintelor populare, rugaciunea rostita de femeia ingenunchiata ajuta la nastere – in mare parte, valabilitatea aceastei particularitati fiind confirmata si de studiile oamenilor de stiinta, care sugereaza ca, in conditii deosebite, cand are loc o nastere spontana, pozitia ingenunchiata, cu bratele sprijinite pe un scaun, favorizeaza iesirea pruncului cu mai putine chinuri pentru mama.

Pe de alta parte insa, exista convingerea ca femeile nasc mai usor daca nu au in preajma prea multe persoane – o alta credinta confirmata de specialisti, care sustin ca agitatia inutila in jurul mamei creeaz numai probleme, prelungindu-i in mod nejustificat travaliul.

Dincolo de aceste aspecte firesti legate de un astfel de moment, exista insa si obiceiuri bizare practicate la sate dupa prima scalda a noului nascut, cum ar fi de pilda aruncarea apei din scaldatoare la radacina unui arbore falnic, cum ar fi de pilda un nuc strasnic si roditor sau utilizarea exclusiva a apei reci din fantana pentru prima baita, socotindu-se ca apa calda sau apa statatoare sunt purtatoare de ghinion pentru copilas.

In multe zone ale tarii, noul nascut e descantat de femei pricepute in ale nasterii, ca sa nu se lipeasca farmecele de el si care-i pun pe buze o feliuta de mar inmuiat in vin rosu, ca sa fie voinic si plin de voie buna.

Reguli strasnice sunt impuse si pentru cea de-a treia zi dupa nastere, socotita de o importanta fundamentala pentru prunc, intrucat la ferestrele casei se prezinta ursitoarele – in odaia copilului se pregatesc pe o masa acoperita cu servet curat, colaci cu miere si nuca, bautura si banuti pentru a dobandi bunavointa ursitoarelor si a le convinge sa urseasca de bine pentru copil.

Dupa botez, timp de trei ani la rand, mamele din Oltenia obisnuiesc sa „dea la grinda” pruncul in dimineata Anului Nou, mergand cu plocon la moasa – protagonista unui ritual cu semnificatii speciale pentru micut: moasa pune intr-un colac flori de busuioc legate cu panglica rosie, o bucatica de mar inmuiat in vin de buturuga si banuti, prinzand copilul de subsuori si inaltandu-l cu covrigul pe cap de trei ori spre tavan sau la tocul usii, rostind o formula benefica pentru bebelus:

sa traiasca pruncul, sa aibe parte de aur si argint, de tot rodul pamantului, de minte si noroc”.

Moasa pregateste hainute noi pentru copil, iar parintii au grija sa puna la punct un praznic strasnic pentru oaspetii din familie, incredintati ca odata dat la grinda, copilul va creste inalt, frumos si sanatos, avand parte de succes in viata.

 

Ciudatenii la inmormantare – uzante, pomenile de suflet si lumina

Si pentru momentul in care omul lasa cele pamantesti romanii au traditii din belsug, unele mai populare, altele ceva mai putin cunoscute in mediul urban:

  • In casa mortului trebuie sa se acopere toate oglinzile cu stergare, altminteri se risca sa fie blocat sufletul celui decedat in reflectia acestora, ca intr-un soi de „no men’s land” aflat intre lumea celor vii si a celor morti;
  • Sub sicriul mortului se pune o cana de lut plina cu apa, care se sparge dupa inmormantare, pentru a alunga necazurile din casa;
  • La satele campenesti se obisnuieste sa se imprastie tarate si cenusa pe drumul catre cimitir in urma cortegiului funerar, pentru ca spiritele sa nu poata pasi inapoi fara sa lase urme;
  • In cazurile in care moare un flacau, i se impodobeste un brad cu panglici colorate, dulciuri si mere, impartite ulterior la pomana, iar in cazul in care moare o fata nemaritata, trupul decedatei e invesmantat in rochie de mireasa, socotindu-se ca inmormantarea le va fi deopotriva si nunta;
  • Spre alungarea duhurilor rele, in anumite zone ale tarii inca se mai arunca gaina peste groapa, se afuma casele cu tamaie si se jelesc mortii cu bocitoare iscusite, care plang mortii cu versuri improvizate instantaneu.

Cea mai populara traditie este insa cea a meselor intinse in curte pentru cinstirea celor decedati, cu pomeni mai mult sau mai putin imbelsugate, in functie de cat de instarite sunt familiile acestora.

Ospatarea celor veniti la inmormantare are insa o semnificatie deosebit de importanta in traditia romaneasca: mortii asteapta hrana nu numai pentru ei, ci si pentru cei ce si-au dat sufletul inaintea lor, respectiv neamurile in randurile carora trec si ei dupa ce lasa lumea celor vii.

Pomenile constituie asadar un fel de ofranda de tip sacrificial, specific „marii treceri in lumea de dincolo” si nu se rezuma doar la ofrande de natura alimentara, ci includ de multe ori si articole de imbracaminte, perne, stergare, vase, cani si tacamuri, toate insotite de lumanarea aprinsa, pentru ca sufletul celui decedat sa aibe lumina pe lumea cealalata.

 

Obiceiuri de nunta – de la barbieritul cu barda la ruperea turtei

Intemeierea unei noi familii constituie la randul sau prilej de sarbatoare pentru romani, ocazie in cadrul careia se practica si a zi o serie de obiceiuri mai mult sau mai putin raspandite pe la sate si orase.

Nu putine sunt zonele in care barbieritul mirelui se executa in mod simbolic desigur, cu barda scaldata in vin de catre un grup de flacai ce-si adjudeca rolul de cavaleri de onoare, traditia sustinand ca primenirea mirelui in acest mod este aducatoare de noroc si voie buna atat la nunta cat si in casnicia proaspat intemeiata.

Mirele trebuie sa-si plateasca strasnic insotitorii pentru a fi bine barbierit si a se prezenta onorabil in fata altarului, motiv pentru care isi usureaza buzunarele de bancnote si cinsteste flacaii cu vin bun de buturuga.

Lautarii se intrec sa ureze mirelui si nuntasilor noroc si fericire, iar rudele apropiate nu se sfiesc sa incinga un joc in batatura, cu chiote si strigaturi care anunta in tot satul bucuria familiei.

La randul sau, mireasa are si ea parte de pregatiri speciale, fiind gatita de tinerele sale insotitoare, care-i ascund in par flori de busuioc purtatoare de noroc si-n san puf de papadie, ca sa aibe parte de o gospodarie indestulata. La brau i se leaga fir rosu pe dedesubt, ca sa nu fie deocheata si pe umeri si pe pantec e stropita cu apa sfintita, ca sa dea nastere la prunci frumosi si sanatosi.

Un obicei care nu de putine ori starneste insa galceava este cel al calcatului pe picior in biserica, in timpul cununiei religioase, pentru „a fi cocos in casa”.

Este vorba despre momentul in care se executa „Isaia dantuieste” in jurul mesei din biserica, traditia sustinand ca odata cu calcatul sotului pe picior, se decide persoana care va avea ultimul cuvant de spus in familie – uneori mirele este cel ce tine cu orice pret sa execute acest gest, dar nu putine sunt cazurile in care mireasa e… mai iute de picior.

Ruperea turtei desupra capului miresei ii revine nasei, inainte ca alaiul de nunta sa porneasca spre biserica, etnologii sustinand ca acest obicei este asociat unui soi de binecuvantari simbolice acordate de nasa tinerei mirese. Nuntasii care reusesc sa prinda din zbor bucatile de turta aruncate in forma de cruce peste cap de nasa, sunt incredintati ca vor avea parte de noroc timp de un an de zile.

Mai mult sau mai putin purtatoare de noroc, asa dupa cum bine preciza Corneliu Dragomir in lucrarea sa intitulata „Cararuia varului nestins. Insemnari, eseuri si studii de psihologie sociala clinica, etnografie romaneasca si sociologia vietii cotidiene rurale” (2012),

Lupta de veacuri cu neprevazutul, cu acele forte ce-i tulbura clipele linistite, a pastrat comunitatea in matca strabunilor, prin conservarea anumitor traditii inedite si apelarea la practici rituale deosebite”.

 

 

Bibliografie:

  1. Muslea, Ion – „Cercetari etnografice si de folclor: Din istoria folcloristicii romanesti”, 1971;
  2. Gorovei, Artur & Ciausanu, Gh. F. – „Credinte si superstitii romanesti”, 2000;
  3. Dragomir, Corneliu – „Cararuia varului nestins. Insemnari, eseuri si studii de psihologie sociala clinica, etnografie romaneasca si sociologia vietii cotidiene rurale”, 2012;
  4. Burlacu, Mihai – „Elemente de antropologie si filosofie a culturii”, 2013.

 

 

 

 

(Visited 542 times, 1 visits today)