Ori de cate ori se face referire la mitologie, gandul fuge automat catre cea greco-romana, catre cea nordica sau chiar spre cele chineza si indiana, uitandu-se ca si crestinismul detine propriile sale mituri – izvor de inspiratie pentru numeroase opere literare si/sau cinematografice.

 

Mitologia crestina. Biblia. Apocalipsa

In realitate, mai toate formele de arta au imbratisat idei inspirate din mitologia crestina, chiar daca nu au oglindit neaparat in intregime o viziune religioasa a acestora, ci au imprumutat elemente simbolice din cele mai variate pentru a crea opere, istorii, compozitii.

Temele abordate, care se bazeaza pe mitul biblico-evanghelic sunt extrem de numeroase – e suficient sa ne gandim la ingeri si demoni de pilda, la personificarea mortii, la apocalipsa, miracole, sfinti, puterea crucii, Sfantul Graal, inviere, infern sau paradis, pentru a enumera doar cateva dintre acestea.

Conceptul de mitologie crestina cuprinde insa intreaga matrice a istorisirilor ce ilustreaza sau prefigureaza valori adoptate de catre biserica de religie crestina in traditia si in practica sa liturgica.

Mitul crestin constituie un soi de metafora careia i se atribuie o profunda valoare simbolica si explicativa, fapt care indreptateste scolile moderne teologice liberale sa-i defineasca esenta drept „creatie elaborata, inerenta religiei crestine, care mentine intact nucleul numit „kerigma” – mesajul biblic sau propavaduirea cuvantului lui Dumnezeu – relevand concepte, convingeri si valori crestinesti”.

Exista insa si o categorie aparte de istorisiri, care desi nu provin din textele canonice, contin numeroase teme tipice crestine, inscriindu-se astfel in aceeasi gama de creatii, vechiculand sau referindu-se in mod direct la spiritualitatea crestina.

Un exemplu elocvent in acest sens il reprezinta de pilda legenda Sfantului Gheorghe care ucide balaurul, dar si anumite evenimente mitologice de anvergura, precum Potopul.

Anumite creatii mitico-literare surprind figuri exemplare sau prefiguratoare ale unor virtuti deosebite, tipice religiei crestine, inscrise pe o scara valorica ce a luat nastere in epoca Patristica a primilor teologi crestini.

 

Biblia – o carte perena cu origini necunoscute. Credibilitate si teorii iesite din comun

Biblia, ca text sacru al religiei crestine, alcatuit din cele doua „pacturi” ale omului cu Dumnezeu, cunoscute sub numele de „Vechiul Testament”- cel incheiat inainte de nasterea lui Isus – si „Noul Testament” – cel ce intra in vigoare odata cu prezenta lui Messia in randurile oamenilor si cu nasterea bisericii apostolice, este mai mult decat o carte pentru credinciosi.

Specialistii se straduiesc de peste un secol sa stabileasca o data aproximativa la care ar fi fost scrise primele texte biblice, dar parerile sunt impartite, iar polemicile ce vizeaza acest subiect par sa nu cunoasca margini.

Aceleasi controverse sunt asociate si originilor sale, varianta cea mai populara fiind cea care sustine ca textele sacre al Vechiului Testament ar fi fost inspirate direct din „instructiunile” lui Dumnezeu, transmise pe cale orala din generatie in generatie, pana ce au putut fi transcrise, segment dupa segment, intr-un trecut indepartat, de diversi autori, pe o perioada indelungata.

O alta varianta sustine ca in realitate Biblia ar fi inspirata din cultura sumeriana: istoricul si asiriologul italian Giovanni Pettinato (1934-2011), specialist in limbi mesopotamice ale Orientului Mijlociu, sustine in lucrarile sale de specialitate ca exista similitudini de netagaduit intre mitul Creatiei biblice si anumite legende sumeriene, regasite la nivelul unor tablite de argila inscriptionate cu peste 2400 de ani inainte de nasterea lui Isus.

In opinia specialistului, cele 70 de tablite examinate, contin texte cuneiforme care dezvaluie modul in care a luat nastere lumea, istorisit intr-o forma similara cu cea a capitolului „Genezei” (Facerea) din Vechiul Testament.

 

In paralel, exista si ipoteza potrivit careia primele unsprezece capitole ale Genezei – cele ce pornesc de la Creatie si Potop si pana la Turnul Babel – ar fi fost „imprumutate” din legendele babiloniene referitoare perioadei regelui Nabucodonosor.

Ideea ca Biblia ar constitui asadar un soi de „plagiat” al unor produse culturale specifice civilizatiilor stravechi nu este noua – filozoful iluminist Thomas Paine (1737-1809) sustinea ca Biblia e inspirata din textele hieroglifice stravechi egiptene si ca Isus e un personaj hibrid literar-astrologic ce se suprapune figurii Zeului Soare egiptean – Horus.

Mai mult decat atat, Paine adopta o teorie extremista acida, care plaseaza Vechiul si Noul Testament in cosul cu imitatii ieftine:

Religia crestina e parodia cultului Soarelui, au pus un om numit Cristos in locul Soarelui si adora acea figura asa dupa cum la origini se adora soarele”.

 

La polul opus se situeaza teoria potrivit careia e firesc sa apara in limbi diferite stravechi istorisirea acelorasi evenimente, cu implicarea acelorasi personaje – dovada ca totul a avut loc cu adevarat, iar micile diferente de nume sau de exprimare apar din pricina firestilor deosebiri dintre caracteristicile culturale si lingvistice ale civilizatiilor respective.

Existenta textelor cuneiforme, hieroglifice sau a simbolurilor regasite in alte culturi antice, cu referire la Chivotul Legamantului, la instructiunile pentru modul de construire al acestuia spre a indeplini functia de dispozitiv de comunicare cu Dumnezeu,  cele zece porunci, viata de dupa moarte si alte astfel de teme religioase nu se contrazic intre ele, ci sunt purtatoarele aceluiasi mesaj, prezentat in forme diferite.

Toate aceste materiale detin un numitor comun, caracterizat de credinta in supranatural, in sacru si divin si includ un cod moral bine definit, precum si ritualuri specifice, dogme si valori asociate, ce se regasesc fara exceptie in toate formele lor de prezentare – pentru crestini, Biblia reprezinta tocmai acest cadru complet ce le defineste religia.

 

In ultimii ani, oamenii de stiinta tind sa acorde o credibilitate sporita versiunii potrivit careia Biblia include o multime de concluzii stiintifice descrise intr-un limbaj simplist, in timp ce descoperiri noi par sa confirme varianta biblica a creatiei.

 

 

CITITI MAI MULTE DESPRE:

 

A EXISTAT IISUS HRISTOS, MANTUITORUL?

RELICVELE LUI IISUS HRISTOS

INVIEREA LUI IISUS HRISTOS

 

 

Expansiunea universului – particula lui Dumnezeu si alte mituri crestine “stiintifice”

Exista multe concepte pe care crestinii le cred explicate de Biblie. Iata cateva dintre cele mai importante si interesante:

  • conceptul ce sustine expansiunea Universului este descris in mod repetat in Biblie – „El singur este Cel ce intinde cerurile” (Iov 9, 8), „Cel ce intinzi cerul ca un cort” (Ps 103, 2) „El intinde cerul ca un val usor si-l desface ca un cort de locuit” (Isaia 40, 22);
  • conceptul ce defineste forma rotunda a Terrei„El este cel ce-i tine pamantului rotundul” (Isaia 40, 22);
  • conceptul existentei curentilor marilor si oceanelor„…pasarile cerului si pestii marii, cele ce strabat cararile marilor” (Psalm 8, 8) 
  • multe astfel de teorii demonstrate stiintific, de la circuitul apei in natura si pana la stabilitatea legilor fizice sau chiar pentru celebra teorie a Big-Bang-ului sau,
  • mai nou, explicatia bosonului Higgs – „Particula Dumnezeu, care da masa oricarei substante, modeland practic tot ceea ce ne inconjoara.

 

In sens invers, cercetatorii studiaza intr-o maniera extrem de asidua tot ceea ce vizeaza interpretarea stiintifica a scrierilor biblice, ajungand nu de putine ori, la concluzii de-a dreptul surprinzatoare: in cadrul Universitatii Cornell din Ithaca, New York (SUA) de pilda, un grup de experti a elaborat un studiu, publicat in paginile revistei de specialitate Scientific Reports, ce sustine valabilitatea teoriei potrivit careia omul a fost creat din tarana:

Solul a constituit materialul primordial, bogat in minereuri, care si-a adjudecat rolul de laborator creativ pentru absorbirea substantelor chimice de-a lungul a miliarde de ani, intr-un proces care a condus la generarea de proteine si ADN – primul pas catre nasterea celulelor vii”, subliniaza savantii.

 

Concluzia are la baza studiul hidrogelului – un compus regasit in vecinatatea apei de mare, veritabil „burete” de absorbtie pentru o serie intreaga de substante chimice, in masura sa corespunda bine-cunoscutului postulat „din tarana venim, in tarana ne intoarcem” sau, asa cum este el regasit in Biblie, „…te vei intoarce in pamant, caci din el ai fost luat; caci tarana esti si in tarana te vei intoarce” (Geneza, 3:19) – fraza ce confirma de altfel si teoria formulata de catre parintele chimiei moderne, Antoine Laurent Lavoisier (1743-1794) – „Nimic nu se pierde, nimic nu se castiga, totul se transforma”.

 

Ce au copiat crestinii de la mitologia pagana?

Deja s-au facut mii de analogii intre viata lui Iisus Hristos si a lui Osiris, Horus, Krishna si altii. Deasemenea, viata Fecioarei Maria urmeaza un anumit scenariu, identificabil cu altele asemanatoare la zeitele din Grecia antica si Egiptul antic.

Studiind religiile din Orientul indepartat si din zona Marii Mediteraneene, putem concluziona ca exista multe paralele identice intre vietile lui Iisus si cele ale lui Dionisos, Mithra si altii. Iisus este pentru istoria religiilor un personaj “nou”, cu mai multe straturi. Crestinii au copiat, intentionat sau nu, concepte de alte culte.

 

Apocalipsa – un capitol fascinant si generator de polemici

Cel mai controversat capitol al Bibliei il constituie insa cel dedicat Apocalipsei, pe de o parte datorita caracterului dramatic al istorisirii, iar pe de alta parte, multitudinii de detalii prezente in descrierea fenomenului ce prefigureaza sfarsitul lumii, asa cum o cunoastem noi – unicul text din Noul Testament care nu este citit de altfel in cursul slujbelor ortodoxe.

Este vorba despre prezentarea detaliata a succesiunii unor evenimente de catre Ioan, in ultima carte din canonul Noului Testament, ca rezultat al unor viziuni ce poarta amprenta divina – text ce a cunoscut de-a lungul timpului interpretari din cele mai variate, atribuindu-i-se o structura complexa si carcaterizata de niveluri de intelegere multiple, in functie de gradul de pregatire spirituala al cititorului.

Cea dintai controversa este legata tocmai de numele autorului, o parte din critici sustinand ca ar fi vorba despre Apostolul Ioan, in timp ce altii atribuie Apocalipsa lui Ioan Teologul sau Ioan de Patmos, fara sa se stabileasca in mod precis daca este vorba sau nu de aceeasi persoana, desi scrierile ar indica tocmai acest lucru:

Eu, Ioan, fratele vostru, care sunt partas cu voi la necaz, la Imparatie si la rabdarea in Isus Hristos, ma aflam in ostrovul care se cheama Patmos, din pricina Cuvantului lui Dumnezeu si din pricina marturiei lui Isus Hristos”.

Aproape ca nu exista fraza a acestui text care sa nu fi fost talmacita in zeci si zeci de moduri, in tentativa de a-i patrunde intelesul si de a plasa evenimentele descrise intr-o anumita perioada de timp.

 

Cei Patru Calareti ai Apocalipsei si cei Doi Martori

Abundenta personajelor extraordinare si a exprimarilor metaforice face ca textul sa devina dificil de analizat, stimuland imaginatia si impingand capacitatea analistilor de a „decripta” mesaje dincolo de limitele sale  firesti.

In opinia acestora, „Mielul” care se dovedeste vrednic de a deschide Cartea cu Sapte Peceti descrisa in Apocalipsa (5 – 1,2,3,6,7) este tocmai Isus: „…Vrednic esti Tu sa iei cartea si sa-i rupi pecetile: caci ai fost junghiat si ai rascumparat pentru Dumnezeu, cu sangele Tau, oameni din orice semintie, de orice limba, din orice norod si de orice neam” (Apocalipsa 5-9,12).

Cei patru calareti descrisi in text sunt, in ordine, simbolizati cat se poate de graitor, impreuna cu animalul pe care-l tin in frau: calul alb ii apartine lui Isus, caruia „i s-a dat o cununa si a pornit biruitor si ca sa biruie” (Apocalipsa 6-2), calul rosu apartine celui ce „a primit puterea sa ia pacea de pe pamant, pentru ca oamenii sa se injunghie unii pe altii” (Apocalipsa 6-4), asadar unui personaj dificil de identificat, dar care detine un rol distructiv in raport cu omenirea, calul negru apartine de asemenea unei figuri controversate, care „avea in mana o cumpana”, trimitand cu gandul la evaluare, judecata, cantarire, fara sa fie insa prea limpede in ce context anume (Apocalipsa, 6-5,6), iar calul galbui poarta in sa Moartea, atragand dupa sine Locuinta mortilor, carora „Li s-a dat putere peste a patra parte a pamantului, ca sa ucida cu sabia, cu foamete, cu molima si cu fiarele pamantului” (Apocalipsa 6-8).

Spre deosebire de aceste patru prezente metaforice, in capitolul 11 apar doua personaje considerate de unii analisti drept cat se poate de reale, descrise drept cei doi martori-prooroci imbracati in saci”, dar care capata semnificatii diverse in perspectiva interpretarii lor ca „cei doi maslini ce stau inaintea Domnului”, respectiv scrierile Vechiului si Noului Testament, care marturisesc si raspandesc in lumea intreaga adevarul biblic (Apocalipsa 11-3,6), timp de 1260 de zile profetice, care ar echivala de fapt cu 1260 de ani pamantesti.

Preotul si istoricul irlandez George Croly (1780-1860) sustinea ca „Cei doi martori sunt Vechiul si Noul Testament… Scopul esential al Scripturilor este acela de a da marturie despre mila si adevarul lui Dumnezeu”.

 

Semnul fiarei – 666 – Cine si ce este Antihristul?

In ceea ce priveste controversatul fragment ce mentioneaza semnul fiarei” si numarul acesteia – 666 – in ciuda opiniei intens difuzate care sustine ca ar defini numele imparatului roman Nero (in limba ebraica simbolurile 666 citindu-se „Neron Kesar”), celebru pentru cruzimea si rautatea sa, se pare ca intelesul versetului in care apare, detine conotatii mult mai profunde, asa cum precizeaza anumiti analisti:

Si a facut ca toti, mici si mari, bogati si saraci, slobozi si robi, sa primeasca un semn pe mana dreapta sau pe frunte, si nimeni sa nu poata cumpara sau vinde fara sa aiba semnul acesta, adica numele fiarei sau numarul numelui ei” (Apocalipsa, 13-16,17).

„Cumpararea” si „vanzarea” ar avea legatura cu modul in care omul se raporteaza la bine si la rau, alegerile pe care le face si puterea sa de discernamant in diferite situatii – deciziile adoptate care-l plaseaza intr-o tabara sau in alta, in functie de puterea cu care se opune inselaciunii si vicleniei diavolesti.

Semnul de pe mana dreapta si din frunte reprezinta exprimarea metaforica a „ceea ce faci” si „ceea ce gandesti” si nu o inscriptionare ad literam a unor simboluri pe piele, asa cum si-o imagineaza multi pesimisti ce anunta vremuri tulburi, in care oamenii vor fi siliti sa se tatueze efectiv cu pecetea raului.

Un asistent personal este definit adesea drept „mana dreapta” a sefului, fara sa substituie insa bratul acestuia, iar formula „ti-e scris pe frunte” dezvaluie un chip expresiv, care nu reuseste sa ascunda gandurile si/sau intentiile.

Daca se patrunde si mai adanc in analiza textului Apocalipsei, pana si numele Antihristului capata semnificatii diverse, in functie de interpretarile celor ce abordeaza acest subiect: unii sustin ca Antihristul este insusi diavolul, altii ca ar fi vorba despre oricine se plaseaza in opozitie cu Dumnezeu.

Dar poate ca cel mai mare semn de intrebare care pluteste asupra textului Apocalipsei este legat de motivul pentru care Satan este eliberat si-i este ingaduit sa porneasca un nou razboi, dupa o mie de ani de pace infloritoare, sub guvernarea binelui si a domniei lui Isus.

Se presupune ca in spatele acestei succesiuni de evenimente se ascunde o proba, un test menit sa puna la incercare puterea oamenilor de a rezista provocarilor diavolesti dupa un mileniu de bunastare si deplina armonie dobandita in timpul domniei lui Isus.

Scopul acestei dezlegari ar fi tocmai de a „filtra” definitiv graul de pleava si de a-i inlatura pe cei ce slujesc diavolului si al caror numar ar fi impresionant: „…Numarul lor va fi ca nisipul marii” (Apocalipsa 20-8).

 

In concluzie, probabil ca unicul lucru asupra caruia toti criticii Apocalipsei sunt pe deplin de acord,  ar fi constituit de perspectiva scaunului de domnie al lui Dumnezeu si al Mielului, care incununeaza triumful binelui asupra raului, a pacii asupra razboiului si a armoniei asupra haosului, asemenea unei comori nepretuite in aflarea caruia omul nazuieste de mii de ani, dar de care se vor bucura doar cei credinciosi.

 

 

 

Bibliografie:

  1. Feuerbach, Ludwig – Teogonia secondo le fonti dell’antichità classica, ebraica e cristiana, 2010;
  2. Autor necunoscut – Vangeli apocrifi. Le fonti della mitologia cristiana, Editore Giunti Demetra, 2004;
  3. Every, George – Mitologia cristiana, 2000;
  4. De Chateaubriand, Francois-Renè – Genio del cristianeismo, 2014.
  5. Biblia – Noul Testament – Apocalipsa lui Ioan.

 

 

Originile crestinismului si influenta altor religii

 

 

 

(Visited 158 times, 1 visits today)