Serialul Stapanul Inelelor: Inelele Puterii de la Amazon ne introduce un nou taram fantastic alaturi de atat de indragitul Pamant de Mijloc. Este vorba de Numenor, legendara insula a lui Tolkien. Istoria Regatului Numenor este stras legata de istoria insulei sale de apartenenta – Insula Numenor – cea mai importanta intindere de uscat scaldata de jur imprejur de catre apele Marii Belegaer, situata undeva pe la jumatatea caii maritime dintre Pamantul de Mijloc si Valinor.

Potrivit legendelor ancestrale, aceasta splendida insula fu creata de catre divinitatile Valar pentru a fi daruita oamenilor ce luptara cu vitejie impotriva lui Morgoth pe durata cumplitei confruntari belice intrate in istorie sub denumirea de Razboiul Maniei”.

In lucrarea sa intitulata „J.R.R. Tolkien: L’imprevidibilità del bene” (2021), Andrea Monda accentua acest capitol al nasterii unuia din cele mai impresionante regate ale oamenilor prezente in universul fantezist din Inelel Puterii:

Ca drept recompensa pentru curajul si sacrificiile oamenilor care luptara impotriva lui Morgoth in timpul Razboiului Maniei, Valarii – protectorii lumii – daruira poporului Edain un teritoriu minunat zamislit in mijlocul apelor, unde sa poata vietui la adapost de toate pericolele ce amenintau Pamantul de Mijloc; aici oamenii pusera temeliile Regatului Numenor, dobandind totodata si nepretuita intelepciune, dublata de viata lunga, care putea dura de 3-4 ori mai mult decat cea a oamenilor obisnuiti…”.

Cel dintai suveran care guverna acest taram, ajungand sa controleze de altfel si alte vaste teritorii ale Pamantului de Mijloc, fu Elros, fiul lui Earendil si fratele lui Elrond (care era pe jumatate elf), iar ultimul rege fu Ar-Pharazon (zis „Regele Auriu”).

Din pricina arogantei locuitorilor insulei, corupti si indemnati la rau de Sauron, regatul fu distrus cu desavarsire in anul 3319, ca drept pedeapsa aplicata de Valar numenorenilor, din randurile carora salvara doar anumiti credinciosi, care venerau de altfel divinitatile Valar si Creatorul, Eru Iluvatar.

Din stirpea locuitorilor din Numenor, proveni pe linia de descendenta poporul Dunedainilor, care fondara ulterior regatele Arnor si Gondor (Regatul de Nord si Regatul de Sud).

 Inelele Puterii – Istoria Regatului Numenor: descriere teritoriu si regiuni

Intinderea insulei Numenor era deosebit de mare, prezentand un relief preponderent inclinat catre sud-est si forma unei stele cu cinci varfuri, teritoriul sau fiind organizat in sapte regiuni distincte:

  • Forostar – o peninsula aflata la partea de nord a insulei Numenor si cea mai putin fertila zona, cu un teren preponderenst stancos si lipsit de vegetatie, dar cu o fasie ingusta la partea occidentala, acoperita de arbusti si tufarisuri din mijlocul carora se ridica semet turnul de veghe din Sorontil, edificat de Tar-meneldur in Cea de-a Doua Era;

  • Andustar – peninsula occidentala presarata cu fasii de conifere spre mare si dantelata de golfulete orientate spre vest, marginite de largi plaje imbietoare, precum cea septentrionala ce gazduia orasu-portuar Andunie, ale carui cladiri de locuinte urcau pana pe dealurile stancoase dinspre interiorul insulei;

  • Hyarnustar – peninsula sud-occidentala a insulei Numenor, cu relief muntos catre latura occidentala si meridionala, in timp ce partea orientala detinea terenuri fertile, bogate in culturi de vita-de-vie si cu maluri ce se pierdeau treptat in mare, de-a lungul intinselor lor plaje;

  • Hyarrostar – peninsula sud-orientala la nivelul careia crestea arborele laurinque, pe care poporul numenorenilor il adorau pentru florile sale galbene, adunate in ciorchini de o frumusete rara, traditia locala indicandu-l ca descendent al Marelui Copac Luminos „Laurelin” din Valinor; gratie suprafetelor sale impadurite, peninsula era renumita pentru activitatile de constructie de ambarcatiuni;

  • Orrostar – peninsula orientala care prezenta o clima ceva mai racoroasa, invecinandu-se cu Mittalmar si detinand intinse suprafete cultivate cu cereale;

  • Mittalmar – regiunea situata in centrul insulei si cea mai extinsa, detinand doua provincii: Emerie si Arandor; Emerie era o zona propice pastoritului, in timp ce Arandor (Taramul Regilor) era regiunea cea mai populata, detinand de altfel si o iesire spre mare, de-a lungul fiordului format intre peninsulele Hyarrostar si Orrostar;

  • Nisimaldar – o mica regiune cu deschidere spre golful din Eldana, situata pe coasta occidentala a insulei Numenor, care separa de altfel Hyarnustar de Andustar, gazduind orasul portuar Eldalonde, presarata din belsug cu asa-numitii arobri mallorn.

In centrul insulei se inalta semet piscul muntelui Meneltarma, in varful caruia se afla sanctuarul lui Eru, sugerand totodata faptul ca insula ar fi avut origini vulcanice.

Orasele din Numenor, populatia si cultura

La nivelul insulei se regaseau numeroase asezari mai mari sau mai mici, dar despre care se cunosc putine lucruri, in lista celor mai importante orase numarandu-se doar sase denumiri demne de consideratie: Armenelos (capitala regatului Dunedainilor si resedinta coroanei), Romenna (principalul port oriental, care adapostea imensa flota de razboi), Ondosto (principalul oras al regiunii Forostar, renumit pentru marile sale cariere de piatra), Eldalonde (cea mai mare asezare din provincia Nisimaldar, care se afla in imediata vecinatate a golfului Eldanna), Andunie (principalul port occidental al insulei si resedinta Lorzilor de Andunie) si Nindamos (asezarea pescarilor aflata spre punctul de varsare a apelor raului Siril in mare).

In ciuda faptului ca insula nu ducea catusi de putin lipsa de terenuri fertile, reteaua sa hidrografica nu prezenta prea multe repere, ci doar doua rauri importante – Nunduine, care izvora din muntele Meneltarma si se revarsa in mare la vest, in golful Eldana si Siril, cel mai lung rau de pe insula, izvorand din maruntaiele aceluiasi munte, formand la varsare o delta in vecinatatea careia se regasea orasul-port Nindamos.

In afara acestor ape curgatoare mai este mentionat si un lac – Nisinen – aflat la rasarit de Eldalonde, al carui bazin era alimentat de apele raului Nunduine.

Nucleul originar al populatiei din Numenor fu compus din circa 10.000 de oameni care alesera sa-l urmeze pe semi-elful Elros Tar-Minyatur intr-o lunga calatorie migratoare, pornind din Pamantul de Mijloc pentru a se stabili pe insula.

Toti acesti oameni fura rasplatiti de Valar cu o viata mai lunga decat cea normala, pentru a se bucura mai mult de frumusetile locurilor pe care aveau sa le populeze, fara sa li se ingaduie totusi sa devina imortali.

Numenorenii erau foarte inalti, atingand la maturitate circa 2,10-2,40 metri, avand parul inchis la culoare si ochi de un gri deschis, viata lor desfasurandu-se de-a lungul a aproximativ 200-250 de ani.

Suveranii din Numenor si mambrii nobilei Case de Elros puteau chiar sa traiasca mult mai mult, ajungand sa implineasca si 400 de ani, dar pe masura trecerii timpului si accentuarea atitudinii lor arogante, acest privilegiu li se reduse considerabil.

Limbile oficiale vorbite pe insula Numenor erau Sindarina (rezultat al indelungate prietenii cu elfii) si Adunaica (derivata din anticile limbaje ale Oamenilor). Totusi, se mai utiliza si limba Quenya, desi aceasta era mai degraba apanajul studiosilor si membrilor clasei nobile.

Religia predominanta din Numenor fu initial cea dedicata cultului lui Eru Iluvatar, al carui sanctuar impozant era amplasat pe muntele Meneltarma, in centrul insulei; cu timpul insa, poporul incepu sa devina exagerat de mandru si arogant, renuntand sa-l mai venereze pe Iluvatar si sa urmeze traditiile apartenente cultului sau.

In perioada in care Sauron isi exercita influenta asupra Regatului din Numenor, izbutind sa devina sfetnicul regelui Ar-Pharazon, populatia insulei incepu sa venereze fortele intunericului, inchinandu-se lui Morgoth – unul din principalele motive care conduse ulterior la prabusirea regatului intreg.

Practic, timp de peste 600 de ani, Dunedainii si descendentii lui Elros ramasera pe insula Numenor, complet straini de evenimentele ce aveau loc in Pamantul de Mijloc, unica lor preocupare fiind aceea de a-si dezvolta natiunea si de a infrumuseta si mai mult taramul ce le fusese daruit.

Sfarsitul izolarii si expansiunea in Pamantul de Mijloc

Dupa cele sase secole de liniste si pace, numenorenii, avand calea inchisa catre Occident prin asa-numitul „Veto al divinitatilor Valar” – un fel de decret ce le intrezicea sa se apropie de Valinor, isi indreptara din nou atentia catre Rasarit, asupra Pamantului de Mijloc – locul din care migrasera in trecut spre insula fagaduintei.

Cea dintai nava care ajunse din Occident in taramurile estice fu salutata atat de catre elfi cat si de catre oameni precum un eveniment cu adevarat imbucurator si promitator, deopotriva.

Odata deschis drumul pentru numenoreni, explorarea Pamantului de Mijloc inregistra un important avant sub domnia regelui dunedain Tar-Aldarion, care izbuti sa inchege relatii prolifice cu Gil-Galad si sa fondeze mai multe asezari de colonisti la nivelul costelor vestice ale continentului, precum si in zonele de varsare ale apelor celor doua mari rauri.

In plus, regele promova protectia suprafetelor impadurite si intari portile oraselor, dezvoltand totodata activitatile din santierele navale, ceea ce intari nespus atat flota de razboi cat si cea a navelor comerciale proprii, facand astfel incat numenorenii sa se poata fali cu cea mai puternica forta navala din lume.

Totusi, dupa moartea regelui Tar-Aldarion, scaunul domniei fu ocupat de fiica sa, Tar-Ancalime, care nu promova aceleasi politici adoptate de tatal sau: expansiunea din Pamantul de Mijloc stagna timp de aproape un secol, cunoscand un nou avant doar odata cu inscaunarea succesorilor sai.

In timpul razboiului dintre Elfi si legiunile lui Sauron, Gil-Galad solicita sprijinul Dunedainilor, care trimisera o impresionanta armata pentru a lupta alaturi de elfi, reusind sa inregistreze o victorie rasunatoare, ceea ce abatu ura nemasurata a lui Sauron asupra Numenor.

Aroganta care a condus la prabusirea Regatului Numenor

Desi divinii Valar le daruisera o viata mult mai indelungata decat a oamenilor obisnuiti, numenorenii devenira cu timpul aroganti si nerecunoscatori, invidiindu-i pe elfi pentru ca erau nemuritori, in timp ce ei trebuiau sa accepte un numar limitat de ani.

Tot mai multi numenoreni incepura sa manifeste ostilitate fata de elfi si fata de Valar deopotriva, avansand o doctrina care-i indica drept inamici periculosi si rivali, declarandu-i nedemni de incredere si de respect.

Mai mult decat atat: spre sfarsitul epocii in floritoare a Regatului Numenor, o serie de suverani abandonara cu desavarsire limba elfilor in conversatiile lor de la curte, ca si credinta in Valar de altfel.

Doar o mica parte din populatie, intuind pericolul acestui comportament, ramase fidela anticelor traditii si prieteniei cu elfii, continuand sa venereze cultul Valar, unii siliti fiind din aceasta pricina, sa se retraga in Principatul din Andunie, in timp ce altii migrara in teritoriile occidentale ale Pamantului de Mijloc, formand Principate care simpatizau si colaborau cu Elfii.

Ultimul mare suveran din Numenor fu regele Ar-Pharazon – un conducator ambitios si autoritar, care dispunea de cea mai puternica forta militara si economica atinsa vreodata in intreaga istorie a Coroanei – cel ce izbuti sa-l umileasca pe Sauron, infrangandu-l in batalie si luandu-l prizonier, dupa ce debarca in fruntea enormei sale armate, la Umbar.

Mult prea increzator insa in fortele sale, regele decise sa nu-l ucida pe Sauron, iar acesta din urma reusi sa-l amageasca si in cele din urma sa-i intunece judecata, convingandu-l ca Morgoth ar fi fost adevarata divinitate careia ar trebui sa i se inchine si nu Eru Iluvatar.

Regele se transforma intr-un tiran controlat de Sauron, ajungand chiar sa le declare razboi divinilor Valar, cu intentia de a le invada taramul din Valinor si de a obtine pe aceasta cale imortalitatea indelung ravnita.

Acest lucru starni mania lui Eru Iluvatar, care abatu o cumplita furtuna asupra armatei regelui, in momentul in care acesta debarca pe coastele din Aman, in anul 3319, trimitandu-i pe toti ce luara parte la aceasta actiune in haurile Grotelor Uitarii si condamnandu-i sa ramana ferecati in acest loc pe vecie.

Acestei armate ii fu destinat totusi sa-si plateasca pacatele abia in timpul asa-numitei Batalii Finale (Dagor Dagorath) impotriva fortelor intunericului, fiind eliberate din caverne pentru a lupta impotriva lui Morgoth.

Un cutremur infricosator distruse insula Numenor, scufundand-o in abisurile marii si ucigand intreaga sa populatie, in frunte cu regina Tar-Miriel.

Bibliografie:

  1. Tolkien, J.R.R. – „Il Silmarillion”, 1989;

  2. Duriez, Colin & Respinti, M. – „Tolkien e il Signore degli Anelli. Guida alla terra di mezzo”, 2001;

  3. Tavella, Emanuela – „Tolkien: dalla fiaba al mito: creazione e significato dell’universo fantastico de Il signore degli anelli”, 2002;

  4. Lazu, Robert – „Lumea lui Tolkien”, 2004;

  5. Lazu, Robert & Cernauti-Gorodetchi, Mihaela – „Enciclopedia lumii lui J.R.R. Tolkien”, 2007;

  6. Monda, Andrea – „J.R.R. Tolkien: L’imprevidibilità del bene”, 2021.

 

Author Details
Autor si cercetator independent specializat in istoria religiilor, mitologie, istorie antica si religie comparata cu studii la Universitatea din Pennsylvania, ne arata calatoria rasei umane si cum sa intelegem mitologia prin ochii stramosilor nostri.
(Visited 184 times, 1 visits today)