Se spune ca toate padurile traiesc, dar asta traia in felul ei. Un fel intunecat, aparte. Padurea se misca, traia, respira sub lumina noptii. Ziua, o liniste grava o cuprindea. Fara triluri, fara fosnete, fara adieri, doar tacere. Noaptea, luna-i canta si festivaluri ale mortii pareau ca tresar dintre ramuri. Fara plante agatatoare, fara pasari cantatoare, fara liane si animale exotice sau gingase. Doar copaci lugubri agatati de razele Lunii. Forme monstruoase, de cosmar, cresteau din pamantul intunecat. Amorfi, cu ramuri grosiere si radacini diforme, ce cresteau peste tot inconjurand cateva mile de padure in susul si in josul Dealului Uitat. Un petic de pamant pazit de osteni in hlamida de cupru, ramuri moarte si crengi putrezite. Cocosati, schiopi, tot felul de bestii ciudate din alte lumi intruchipau imensii chiparosi de la intrare, ca niste gardieni, cocotati deasupra pamantului, deasupra vantului si marii. Un circ al grotescului, cu degete schimonosite, capete hatre, corpuri alungite sinuos, inimi incarligate printre iedera moarta care urca si cobora intr-una in desis. Cateva frunze moarte ici-colo, frunze negre de timp, de lipsa luminii si a aerului. Cu miile. Si totusi prea putine. Un aer statut, de parca cineva sau ceva ar fi murit acolo. Ca un mormant, inspaimantator ziua, dar si mai terifiant noaptea. De departe, padurea parea inofensiva. Te chema, lasa nelinistea in tine sa domneasca. Doar acel negru murdar o facea sa se deosebeasca de campia din jur. De o mie de ani niciun padurar nu mai intrase cu toporul in Duskwood. Frica si amarul pusesera stapanire pe oameni. Nici vanatorii nu mai ajungeau aici. Preferau sa mearga spre Dealurile Inalte sau spre Furca de Fier. Batranii povesteau ca acum cateva sute de ani fusesera vazuti ultimii cerbi. Cerbi negri, cerbi argintati de razele lunii, cateva caprioare si atat. Apoi liniste. De parca padurea ar fi alungat toata animalele. Sturzii, berzele, graurii si alte pasari cantatoare evitau padurea si nici macar nu zburau pe deasupra ei. Corbii si bufnitele care adora intunericul si decadenta se temeau la fel de tare. De mult nu mai vazuse padurea picior de om. Asa ca marea le-a fost mirarea satenilor cand cei trei ajunsera in sat la apus. Foarte ciudat. Mai rasareau din cand in cand vanatori, calatori sau chiar circari veniti sa castige o paine cinstita si sa caute adapost prin partile astea de lume. Ce i-a inspaimantat pe sateni a fost faptul ca noii sositi intrasera pe poarta nordica. O imprejumuire de nuiele, maracini si lut, pe jumatate cazuta, in paragina si care era numita in secret “usa padurii” de sateni. Si acum mai adastau blestemele batranilor intelepti pe ea. Nimeni nu mai venise sau plecase pe aici de cand se stiau batranii. Iar povestile despre cei plecati….hai sa zicem ca nu erau tocmai vesele. Batranii le spuneau la foc nepotilor despre fantasmele din padure, de gardienii negrii fara suflet si de lupii lor uriasi. Babele vorbeau de ciclopi, capcauni, troli si cate si mai cate. Daca stateai sa le crezi, ti-ai fi inchipuit ca insusi Demonul Negru, al carui nume nu-l rosteau noaptea, si-ar fi facut salas acolo si dormiteaza nederanjat. Asa ca mare fu mirarea satenilor si gurile cascate se adunara degraba. Venira cativa din batranii satului si, mai apoi, capetenia, alertata de galceava si nebunia dezlantuita. Unii strigau sa-i trimita inapoi ca poate sunt duhuri, altii ii atingeau cu frica de parca ar fi fost fantasme gata sa se destrame la prima adiere. Babe nebune urlau ca sunt lupi in piele de om si trebuie jupuiti asa ca, vedeti bine, lucrurile incepusera sa prinda o intorsura destul de proasta pentru amicii nostri daca n-ar fi venit starostele. Starostele era un fel de capetenie a satului, numit de sfatul batranilor si care se ocupa de buna oranduire, de aparare, de pregatirea pentru iarna, de conservarea merindelor, de molime, judecati, duhuri, farmece si multe altele. Venea alergand daca asa ii puteai numi mersul leganat de butoi clatinandu-se pe niste picioare cat toate zilele. O haina lunga de lana ii acoperea trupul matahalos si o cusma din acelasi material statea aruncata pe cap, probabil din cauza agitatiei si a grabei cu care ajunsese aici. Un nas mare borcanat, o frunte tesita si un par roscovan impodobeau doi ochi mici, sticlosi si vicleni care ieseau de sub tichia pe care o sprijinea cu o mana in timp ce alerga. Parea caraghios, dar Sigurd stiu sa-si tina cumpatul. In clipa de fata, satenii pareau deja suparati si gata de revolta. Dupa ce isi trase sufletul, isi potrivi cusma si isi sterse naduseala cu maneca mantiei prea lungi. Mai-marele tuna:
- Cine sunteti si ce treburi aveti in partile noastre? Ezitant sau nu, tomul avu efectul dorit.
- Cu voie buna si pace am venit, Conducator al obstii, zise Sigurd facand un pas in fata dupa traditie si intinzand mainile deschise in semn de salut, asa cum era obiceiul. Suntem fii de-ai Cerinilor, eu sunt Sigurd, fiul lui Sigurn, fiul lui Sig Cuceritorul, iar acestia sunt fratii mei – Garin si Fiord. Ne-am ratacit in padure si deabia am scapat cu viata. Va cerem gazduire, dupa datina, daca va fi voia, zise el bland, dar increzator. Era inalt si mandru, iar sabia de la cingatoare stralucea in lumina apusului.
- Cu miere graiesti si unse ti-s buzele cu mied, Sigurd, fiul lui Sigurn , fiul lui Sig, zise conducatorul politicos, insa dupa cum vezi suntem oameni simpli si nu avem ce oferi unor capetenii razboinice ca voi. Eu sunt Goin, conducatorul acestei obsti. Am auzit de tatal vostru si ii faceti cinste, dar povestiti-ne mai multe. Cum ati ajuns pana aici? Incerca el sa-l iscodeasca.
- Cu graba si de indata as povesti daca stomacele noastre n-ar fi asa goale si jindul dupa o bucata de carne si o cana de mied n-ar fi atat de puternic.
– Prea bine, zise Goin, care parea cu tot dinadinsul ca n-ar fi vrut sa-i ospeteze. Poate prea zgarcit, insa dolofanul era mai mult prevazator. Trei oameni inarmati in sat, chiar capetenii. Nu era deloc impacat la gandul asta. Sa mergem dara in Casa Mare, spuse acesta aratandu-le marea coliba a sfatului. Coliba era chiar in mijlocul asezarii, flancata de celelalte si era inaltata pe stalpi mari de lemn, taiati dintr-o singura bucata. Un cap mare de bivol trona deasupra usii. La intrare, cei doi frati mai mici se uitara la el, apoi la mersul lui Goin si unul la altul. Aici era casa lui Goin si a batranilor satului. Intrara inauntru si se aprinsera focuri si faclii caci iarna era aproape si vantul de nord se facea simtit in oase la orele inserarii. Acoperisul inalt, circular, din paie, tinea caldura inauntru. Doua randuri de banci imense imparteau sala in doua, iar in capat un rug urias in fata caruia erau asezate alte randuri de banci pentru batrani, vanatori si pentru oaspeti. Femeile si copii se asezara pe bancile de la intrare. Pe pereti erau insirate vase, cani, butoiase pe care focul si funinginea le ardea cu limbile lor aruncand sclipiri in intreaga sala. Incaperea parea foarte animata intrucat tot satul se adunase sa-i vada pe straini. Toata lumea statea cu sufletul la gura asteptandu-i sa vorbeasca. Muncitori de la camp, plugari, cersetori, femei cu plozi, caini. Dar Sig cel mic si fratii se imbuibau aruncand ciozvarte de miel de parca s-ar fi batut lupii la gura lor. Miedul dulce le curgea prin barbile stufoase de parca era rau. Il si vazura pe Goin cum se agita pe imensul scaun gandindu-se cata cheltuiala le va pricinui acest banchet. Asa ca se ridica maiestuos, turna o cupa de mied, isi aduna toata bruma de maretie pe care o putea gasi si chicoti:
- Frati ai lui Sig si tu, mandre Cerin, rogu-va continuati-va povestirea caci intreaga adunare e numai ochi si urechi. Inchin in cinstea voastra. Apoi isi drese tunica patata de sos de miel.
– Si noi intr-a dumitale si a mesenilor nostri. Fie ca Odin sa va tie o mie de ani si recoltele voastre sa infloreasca, zise Sig in numele fratilor sai ridicandu-se in picioare politicos. Ce veti auzi acum nu are pereche la vest de muntele Heimdall si nici cale de mii de leghe pana la marea inghetata Fornorst. Va voi spune cum l-am ucis pe Demonul Negru si i-am furat comoara. Stupenie. Liniste de mormant. Doar mustele alergau pentru o clipa in marea sala. Focul pocnea. Apoi izbucni un vacarm de nedescris. Nici daca marele Odin n-ar fi cazut din cer nu ar fi creat atata taraboi. Rasete, plansete, sminteli, blesteme. Batranii suduiau, babele descantau, femeile tremurau ca varga, copiii plangeau, iar barbatii pusesera mana pe topoare.
- Cum indraznesti, in casa noastra, dupa ce v-am dat de mancare si de baut in salasul nostru? Ati nerozit sau ne ascundeti vreo viclenie? Sunteti oameni sau demoni in piele de om? izbucni Goin contrariat dar si ametit de mied.
– Linisteste-te, bun conducator, si voi, adunare nobila. Imi cer iertare daca cuvintele mele v-au zgandarat intrucatva. Dar au fost cu buna intentie si cu gand bun spuse. Demonul nu mai exista, padurea e vie iarasi, trecerea este libera. Bucurati-va, caci timpul vostru a sosit! Temerea a luat sfarsit, lumina va face loc intunericului si codrul va suna iar de veselie, zise entuziasmat Sig sarind pe masa. Adunarea il urma fascinata si fermecata in urale si cantece. Cine-a rapus Demonul sa fie binecuvantat Odin sa-i dea putere, pamantul e salvat Codrul e liber, vanatul va veni, intunericul apune Lumina ne salveaza, oamenii sunt vii. Cu totii visasera o vreme cand codrul va fi liber si vanatul se va intoarce. In partile astea ale lumii, cultivatul pamantului era truda grea, recoltele mureau adesea subit de ger, de boli sau de maini necunoscute. Multe ierni treceau si satul saracea, copiii mureau, vitele dispareau. In vremurile vechi, se gasisera viteji cu arma in mana sa patrunda in codru, dar nu se mai intorsese nimeni. Venisera si alti aventurieri cu tot soiul de animale, arme si cai, dar intrasera si nu mai iesisera niciodata. De atunci, nimeni nu se mai aventurase dincolo de Valceaua Rea, o fasie de pamant arsa care delimita satul de padurea propriuzisa. Goin, singurul cu capul pe umeri batu cu pocalul in masa si zbiera cat putu de tare – Liniste, liniste am zis. Sa ascultam pataniile tinerilor si vom judeca apoi faptele si adevarul lor. Spune, Sig din neamul Cerinilor, cum s-a intamplat povestea, si nu uita nimic daca vrei sa te credem pe cuvant. Caci mult jar ai pus in sufletul nostru in aceasta seara. Pamanturile astea odata mandre au cazut sub urgia celui nenumit si acum, vii cu vestea asta de parca a cazut insusi Thor din ceruri. De graiesti cu zeii te vom rasplati insutit, cu toate ca nu avem multe, dupa cum vezi. Dar daca ne inseli, vei ajunge inapoi in padure pe alte cai, zise viclean si cu rautate in glas Goin. Sig pricepu, isi drese glasul, potoli adunarea si dupa ce lumea sezu, sorbi zgomotos din miedul dulce de parca era ultima oara. Fratii sai se nelinistira. – Ce va spun acum veti spune copiilor vostri si ei copiilor lor o mie de ani. Caci grea ne-a fost cautarea si nimic n-a fost mai greu pe pamantul asta decat sa dam ochi cu aratarea. Povestea noastra, a mea si a fratilor mei, incepe intr-o vara, acum zece ani cand cautam in Codrul Tesrir un lup care prigonise amar turmele tatalui nostru. Sapte zile i-am luat urma si cand parea ca e aproape de sagetat, monstrul disparea ascunzandu-se. Am orbecait zi si noapte in cautarea lui pana am dat de o pestera. Eram tineri si nu aveam prea multa minte pe atunci. Ne pricepeam la razboi mai mult decat la vanatoare. Ne-am hotarat sa facem focul si sa innoptam acolo. Am pus straja, insa la miez de noapte s-a auzit un urlet inspaimantator si fratele meu a zbierat din intuneric. Un sunet care mi-a trimis fiori pe sira spinarii, un racnet din groaza mormantului, din pantecul fiarei. Focul se stinsese si fratele meu urla de durere in intuneric. Ne-am gandit ca l-a prins si ne-am avantat in intuneric cu armele goale in maini. Am alergat lovindu-ne de stanci, de pereti, cazand, impiedicandu-ne, prin coridoare, in sus si in jos, spargandu-ne capul, biciuindu-ne mainile, ratacindu-ne unul de altul. Strigam dupa fratele meu, dar il pierdusem si pe cel de langa mine. Cand am ajuns la o lumina firava, intr-un fel de firida pe care muntele o facea pe sub un arc de granit. Si-l vad pe fratele meu rastignit pe o stanca, si un bot sangeriu cu niste colti imensi deasupra-i. Lupul. Negru ca intunericul. Negru ca smoala. Lumina se topea in fiinta lui si ochii pareau ca-i zvacnesc a iad. Lumea de dincolo. Statea nemiscat deasupra fratelui meu cu ochi de iasca. Blestem! Parea ca-i sopteste ceva, ca-i sufla aerul malefic peste chip. Poate ca-i spunea ceva sau Odin stie. Sau poate doar mi se parea. Atunci auzi strigatul de lupta al tatalui meu si fratele meu, Fiord se repezi dintr-un colt intunecat, descult si plin de sange cu o imensa toporisca de razboi in mana dreapta. Lovi cu sete chiar in locul in care lupul statuse cu doua secunde mai inainte, dar era prea tarziu. Creatura se topise in neant si eu ma tarai sa-mi ajut fratii. Unul era plin de sange si ranit peste tot de la intunericul cumplit din tunele. Celalalt parea a fi mort. Doar eu ma mai puteam tine pe picioare si nu pentru mult timp. L-am sprijinit pe Garin, ne-am opintit si am fugit, de fapt ne-am tarat, cat am putut de repede de acolo. Orbecairam prin intuneric, ne loviram prin alte tunele, ne aplecaram, cazuram, ne rostogoliram si in sfarsit iesiram la lumina. La lumina lunii. Si necuratul ne astepta acolo. Cu coltii-i venin si gura cascata. Urla salbaticia-n el si setea de a ucide. Ne dadu ocol pregatindu-se de atacul final. Stia ca suntem slabi, raniti, pieriti. Si astepta. Ne da tarcoale. Ne ramasesera toporisca ciobita a lui Fiord si sabia curbata a tatanelui meu. Il lasaram pe Garin langa iesirea grotei si ne asezaram in fata lui gata sa ne dam viata. Ne priviram unul pe altul si ne daduram seama ca acolo vom muri. Dar macar vom muri impreuna. Spurcaciunea lovi. Dar nu ca data trecuta. Nu fatis, ci furis. Alunecand prin umbre, maraind, jucandu-se cu noi. Toporisca lui Fiord aproape i se infipse in piciorul din spate, dar lupul sari intr-o parte si fratele meu isi pierdu bratul. I-l smulse ca si cum ai lua jucaria unui copil. Fara niciun efort. Parca zambea nenorocitul in timp ce fratele meu urla de durere. Ii arunca bratul cat colo. Nu putui sa ajung la el caci monstrul se puse intre noi revendicandu-si prada. Si atunci ma apuca o furie oarba, si Odin imi intari bratele si mintea imi deveni limpede. Tocmai cand voia sa se infrupte din trupul fratelui meu, cerui ajutor lui Thor si incepui sa cant ca un nebun imnul Walhallei. Asta distrase atentia lupului si isi ridica capul spre mine amusinandu-ma. Veni direct spre mine fara ocolisuri de data asta. Era sigur ca ne va rapune. Se uita la fratele meu si apoi se napusti. Un sentiment ciudat ma cuprinse. Nu stiu daca era frica, nebunie sau altceva. Poate insusi Thor a coborat asupra mea si mi-a ghidat mana. Caci lama se infipse adanc, trecand prin inima bestiei. Si atunci se auzi un racnet ciudat, ca de om si fratele meu deschise ochii in acelasi timp si tipa amarnic. Apoi lesina din nou. Ne-au gasit oamenii tatalui meu caci Garin cazuse intr-un lesin adanc, iar Fiord pierdea mult prea mult sange. Si-a pierdut bratul in acea noapte dupa cum puteti vedea si Domniile Voastre. Si audienta inmarmurita privi spre bratul invelit in blanuri al fratelui mijlociu. Era ascuns bine. Si acum mai simte muscatura si furia demonica. Nopti intregi n-a putut sa doarma si a avut cosmaruri cu demonul ce-l urmarea. De atunci, amandoi si-au pierdut darul vorbirii. Asa ca sa-i iertati pe fratii mei daca nu vor putea contribui si ei in seara asta la poveste. Mirarea si exclamarile nu incetara sa apara. Copiii se stransera in fustele mamelor lor si lumea ii privea ciudat de parca ar fi venit de pe alta lume. Oamenii obstii nu stiau prea multe povesti, decat cele invatate din strabuni. Asa ca intotdeauna li se parea nou si misterios ce se intampla in lume. Dar cumva, aceasta povestire avea legatura cu ei, cu codrul lor, cu satul lor, si asta ii fascina si mai mult.
- Ne pare rau pentru pierderile voastre si va onoram curajul, zise Goin, conducatorul obstii pentru prima oara intr-adevar miscat. Si nu mintea de data asta, caci curajul si devotamentul celor trei frati starnise si in el admiratie. Dar un singur lup nu va face codrul mai curat, iar sangele lui spurcat va aparea din nou in luna plina.
- Ascultati-ma in continuare si veti afla ce s-a intamplat, caci asta-i doar inceputul spuse Sig, zambind tainic spre fratii sai si turnandu-si mied. Bau cu pofta, facu o pauza ca pentru a creste nerabdarea si curiozitatea celor din jur.
– Spune-ne atunci, o, Sig, ucigas al lupului negru si noi vom inchina in cinstea ta, spuse maret Goin ridicand cupa. Si toate cupele se ciocnira si urale rasunara pana departe. Cand se lasa liniste in sala, Sig incepu. Trecuse de primul patrar al lunii si vantul batea rece aducand norii dinspre miazanoapte. Dupa cateva luni, fratii mei se intremara si ca razboinici incercati ce sunt plecara sa apere domeniile tatalui meu sus in munti. Fiord-Fara-O-Mana deveni cunoscut printre salbaticii de gheata, iar Garin-Lupul Brav ajunse pana la marea inghetata, caci de atunci purta blana de lup ca un talisman ce i-a salvat viata). Eu continuai sa vanez lupi, dar nu mai intalni asemenea odrasle ale noptii. Dupa ceva timp, primi o scrisoare ingrijoratoare de la fratele meu, Garin. Trebuia sa se intoarca acasa caci nu era bine. Imi scria sa-l intampin in Padurea Soptitoare. Ca sa nu lungim povestea, il asteptai acolo. Garin parea ca trecuse in lumea de dincolo, era alb la fata si o teama necunoscuta ii bantuia gandurile si simturile. Privea in stanga si dreapta neincetat si era mereu temator. Deabia il trasei de limba si imi spuse prin semne ca de cand a plecat lupul i-a vorbit. Nu intelegeam despre ce e vorba pana imi arata un desen ciudat care ii aparuse pe spate. Era marginea unei paduri, o bucatica dintr-o harta care ii aparuse de cand plecase. Nu stiam ce vrajitorie e asta si il duseram pe fratele meu la mesteri si babe. Dar nimeni nu-i gasi nimic. Parca stiind ceva, Fiord se intoarse si el acasa. Ma chema intr-o seara in grajdurile tatei si imi arata ciotul pe care il tine ascuns sub blanuri. De jur imprejur, o pata neagra se ridicase spre umar si parea sa ia forma aceluiasi desen de pe spatele lui Garin. Vorbiram cu soldati, vrajitori, calatori si negustori. Nimeni nu parea sa stie despre ce este vorba. Unii isi scuipau in san, altii blestemau, unii credeau ca-i chiar semnul demonului. Toate astea pana am gasit o harta a Tinuturilor de la Miazanoapte si am citit acolo despre Crangul Bantuit. Atunci am stiut ce e de facut. Am ales caii, am tocmit merinde si cativa oameni de incredere ai tatei si-am pornit. Cu fiecare zi in care ne apropiam, fratii mei se simteau mai rau. Dureri, cosmaruri, tipete, schimonosiri. Mai ales cand era luna plina, se incovoiau de durere si desenul parea a le picura cerneala in vene si a le arde simtirile. Ochi negri am vazut la fratii mei. De durere, de vaiet, sange si fum. Ochi negri ca ai … Doar merisorul le mai alina durerea. Pana intr-o zi, dupa doua luni de calatorie grea si anevoioasa cand fratii mei s-au ridicat de parca nimic nu s-ar fi intamplat. Si atunci vazui la orizont padurea grea din Crangul Bantuit. Niciun sat in preajma, niciun han in apropiere de parca padurea le inghitise pe nerasuflate. Merseram prin campia parjolita, trecuram prin Valea Inserarii si iar printre Dealurile Inalte pana aparu in fata noastra mai neagra ca pamantul. De vreo doua zile, fratii mei mergeau in frunte. De fapt, galopau inaintea grupului nostru. Ii atragea ceva, vedeam asta in ochii lor, in felul in care jinduiau sa ajunga acolo de parca ii astepta vreo ibovnica cu merinde calde si vin bun de buturuga. Cand ajunseram, caii se speriara, nici nu voiau sa stea priponiti langa padure si miasma si taceri nebanuite se perindau in jur. Crengi moarte, ramuri si trunchiuri negre, batrane, fara viata. Nu puteai deslusi poteca sau drumeag prin ea. Nu puteai zari nici macar o raza de lumina mai acatari. Ne stabiliram tabara si ii daduram ocol. Voiau neaparat sa intre, sa se avante acolo. In prima zi nu facuram nimic, iar seara ii vazui pe fratii mei departe de restul grupului privind in tacere intr-un punct fix. Nu s-au miscat toata noaptea de acolo si credeam ca au innebunit. A doua zi ne aratara o poteca. Una stramta, serpuitoare, care se pierdea in dosul unor uriase radacini si pe care deabia incapea un om, dar ma intreb si acum de ce n-o vazusem cu o zi in urma. Ne pregatiram toate cele si plecaram condusi de fratii mei. De doua zile nu mai facusera niciun gest. Nici macar Garin, care de obicei era mai prietenos si ii placea sa stea seara la povesti in jurul focului. Cum intraram in padure parca cineva stinse soarele, se facu intuneric si o racoare care parea ca vine din pamant. Frunze moarte peste tot, mal si umezeala care iti patrundeau in oase. Poteca urca si cobora, sau asa ni se parea noua, cotea brusc si se rotea ca un sarpe viu. O tot pierdeam cum ii pierdeam si pe fratii mei care o luasera mult inainte. Adeseori, se opreau ca sa ne astepte sau rasareau dintre copaci ca sa ne arate drumul. Stiau oare unde merg? Dupa ceva timp, o zi sau poate mai mult de cautari zadarnice si intortocheate hotararam sa asezam tabara. Mai aveam provizii si apa proaspata caci in padure nu vazusem nimic bun. Cativa incercara sa aprinda un foc dar ce ne fu dat sa vedem ne convinse repede sa-l stingem. Padurea parea ca asculta soaptele focului, se intinde sa-l cuprinda si ramuri cresteau din trunchiurile moarte venind sa-l inveleasca. Sclipeau copacii toti in bataia flacarilor si capatau forme de draci, balauri si cate fiare ai vazut vreodata in cele mai rele cosmaruri. Asa ca dormiram fara foc, un somn pe spongi caci toate lumea statea de veghe. Nu stiu daca ati dormit noaptea in padure. Cateodata nu poti dormi de prea mult zgomot. Fluturi, insecte care ti se tarasc pe piele, furnici, paianjeni care ies noaptea la vanatoare, taratoare, soparle, tipete de bufnite si toate cele. E atat de multa agitatie. In padurea neagra nu se auzea decat tacerea. Dar una de temut, una care ucidea orice curaj in oameni si care te facea sa te arunci in prima vizuina care-ti iesea in cale. Si asta daca nu-ti era frica ca era locuita. Mi-a fost dat sa vad multe in razboaie, dar asta le intrecea cu mult. Mai bine fara armura in fata unor sulite ascutite de otel decat acolo. Se spunea ca padurea aceasta ii inghitea pe intrusi chemandu-i inauntrul ei. Aici se pierdeau aventurierii si cei slabi innebuneau de frica. Plutea un miros de teama in aer si tacerea asta amplifica orice zgomot. Din cand in cand se auzea cate un “poc” – sec, lugubru, patrunzand pana in inima padurii si inapoi ca un ecou. Unii zisera ca sunt crengile moarte care cad la pamant cu zgomot surd, altii zisera ca sunt falcile unui capcaun care cauta de mancare si noaptea trecu asa caci nu puteam face nimic in acel intuneric de nepatruns in care umbrele erau mult mai lungi iar privirea nu putea patrunde. A doua zi, fratii mei disparusera. Multi crezura ca asta are de-a face cu acele pocnete din noapte. Insa incercai sa-i linistesc promitandu-le aur si recompense grase cand ne vom intoarce. Unii nu mai putura sa ramana caci frica le dadea ghes de la spate sa-si ia talpasita. Doi hamali si trei slujitori plecara. Mai ramasei eu si alti sase cu merindele ramase si ranitele fratilor mei. Urmaram poteca pe cat puturam, dar vedeam pe zi ce trece ca ne afundam si mai mult. Curand peretii incepura sa urce, acoperiti de muschi si copaci mai batrani ca moartea. Un miros searbad de ciuperci, putregai, viermi si materie moarta plutea din fata. Soarele nu se mai vedea de mult si nu stiam de-i zi sau noapte. Crengi si pietre se rostogolira de sus de parca ne pandeau si ar fi vrut sa-si rada de noi. Gasiram o balta statuta cine stie de cand. O apa murdara, negricioasa si deloc imbietoare, desi rezervele erau pe sfarsite. Unul din cei care ne insotea zise ca daca bei din urme de-astea te tranformi in lup si-ti sfasii tovarasii, dar toti erau prea incordati sa-i asculte prostiile. Deveneau nervosi si agitati si ar fi dat orice sa se intoarca acasa. Si eu la fel. Nu vreau sa va mint. Dar nu mi-as fi lasat fratii acolo. Un murmur de aprobare veni din sala. Toti ochii il urmareau cu atentie sporita. Ne apropiaram de niste stanci care blocau intrarea intr-un fel de defileu destul de larg sa stea trei oameni cot-la-cot. Puseram tabara acolo, caci lumina, atat de putina cata era, parea sa dispara dupa stanci. Cativa copaci imensi, bolnaviciosi, dar cu niste radacini gigantice pazeau intrarea. Fuioare de lemn coborau printre stanci suspendandu-i in aer, osteni inmarmuriti de oriscare vraja. Cine stie, poate pazeau o comoara, imi zisei in gand. Si banuiala nu fu departe….caci odata cu aparitia unei luni in secera, pamantul incepu sa tremure, iar padurea sa prinda glas. Ne ridicaram speriati cu arme in maini caci nimeni nu atipise de cateva zile. Ne asezaram spate in spate doar cu stancile ca pavaza. Urma o liniste oarba. Aerul devenise topit, miscarile grele, haotice, iar timpul il simteai picurandu-ti in creier. Umbre se strecurau printre noi si le vedeam cu coada ochiului, aievea, mari si mici, grotesti, nebunesti, stranii. Unele se apropiara curioase, alte innebuneau in vazduh. Un caraus o lua la fuga,iar o umbra intra intr-unul din copacii imensi si il cuprinse. Se ridicase ca si cum ar fi fost un urias adormit ce strange la piept un copil pierdut. Dar fara tandrete si nicio urma de mila. Haosul se dezlantui si slujbasii alergara care incotro. Umbre ii ridicau de la pamant si copacii ii inghiteau imediat ca intr-o joaca. Dupa zbieretele lor, se aseza iar linistea, iar umbrele disparura. Copacii dormeau ca inainte, padurea era cufundata in tacere. Ma pomeni singur, lipit de intrarea in defileu. Nu reusisem sa strig nici macar un cuvant, nu ridicasem nici macar un deget. Se auzi rumoare in sala si murmurul dezaprobator al ascultatorilor. Inghetasem, ceva ma impietrise asemeni copacilor. Padurea imi inghitise fratii, prietenii din copilarie, iar eu asteptam ca o statuie. Ma gandi la bietii mei frati si asta imi dadu iarasi putere. Lasai ranita jos si stransei sabia tatalui sa-mi dea putere otelul din vechime. Runele-i sclipeau si hotararea crescu. Pasi inauntru. Era cald si lipicios pe jos, iar defileul cotea in jos pe sub un stei de stanca imens pravalit poate dintr-un munte din inalturi. Apoi totul facu loc unei Sali imense, o deschizatura naturala sapata in stanca care se termina intr-un soi de galerie. O bolta de piatra cum nu mai vazusem nici in salile tatalui meu. Poate o vechi cuib de cetate, dar ce cauta in padurea asta uitata de timp si de lume? La intrare strajuiau doua statui faramitate, acoperite de vreme si timp. Doi luptatori cu piei si cap de lup. Trecui prevazator pe langa de teama ca nu cumva sa se despietreasca. Trecui pe sub galerie spre inalta bolta. Si pe tavanul ei erau pictate stelele si luna si intr-un colt indepartat un cap de lup inghitind-le. Cu gatul pe sus era cat pe ce sa ma impiedic. Si cand ridicai privirea, sufletul imi amuti. Mintea mi se blocase si niciun gand nu-mi mai trecea prin minte decat teroarea absoluta. In fata mea, la nici zece pasi, pe un tron de stanca pe care nu-l vazusem pana atunci statea o silueta. Invesmantata in negru cu o uriasa mantie care crestea din stanca si lemnul mort care ii servea drept spatar. O umbra ce inghitea lumina de ziceai ca palpaie ca jarul stins in acelasi timp. Pana sa ma dumiresc, o voce cavernoasa, din alta lume, o voce sparta ca fundul unui ciubar rase zeflemitor:
- Ce mi-ai adus, Sig, ucigas al Marelui Lup? si o teama veche ma cuprinse. Exact acea teama care m-a cuprins cand am vazut ochii lupului. Ii cautai ochii, dar chipul ii ramase acoperit.
- Cine esti, stihie? Si ce vrei de la mine? Unde-s fratii mei? Urlai deznadajduit.
– Stihie? Eu sunt Crangul, nebunule. Eu sunt Moartea. Eu sunt Trecerea si nimic nu-mi scapa. Cat despre fratii tai … priveste … i-am adus la vrerea mea. Si-mi arata cu un deget schilod spre cele doua statui de la intrare. Atunci privi mai bine si vazui ca una dintre ele nu avea decat o mana. Se desprinsera incet din soclu de parca ar fi avut tot timpul din lume si sarira jos. Cu pasi masurati, cumpatati, trecura de mine fara sa-mi arunce o privire si atunci vazui ca ceva inauntrul lor scanteia teribil, nelinistitor. Si se asezara in stanga si in dreapta scaunului impietrit.
- Scarbavnic ticalos, zisei si ma repezi cu toata puterea sa-i crap capul glugii negre. Dar ramasei pironit, de parca mainile si picioarele nu ma ascultau. O vraja puternica sau cine stie ce alte farmece ma tineau si spusei in gand imnul Walhalei.
- Aici nu-i Odin domn si nici Thor nu are putere. Pe pamantul meu, doar eu singur dau viata si moarte. Fratii tai sunt intre cele doua. Daca ii vrei inapoi trebuie sa-mi dai ceva. Ce-mi poti tu oferi, o, Sig, ucigasul Marelui Lup? rase din nou umbra apasatoare.
- Ce vrei, dihanie imputita? urlai plin de manie. Ma vrei pe mine?
– Daca te voiam, acum erai in genunchi, vierme. Priveste … si arata bolta. Cercurile incepura sa se invarta ametitor. Luna de pe bolta prinse culoare si stelele se aliniara sclipind ametitor. Eram buimac de transformare si vedeam cum ard luceferii. Atunci gura lupului deveni mai mare inghitind cerul. Noaptea se lasa patrunzatoare cu frig in oase si se facea ca se vede un sat. Un satulet pierdut la marginea de miazazi a padurii. Ultimul ramas in picioare. Iar lupul isi intinse gheara nemiloasa si satucul se risipi in ceata….. Flacarile din vetre se stinsera, facliile zburara, jaratecul se intuneca. Un suier nemilos intra in incapere si dadu de pereti cu usile marii Sali. – Pe asta il vreau, zise o voce cavernoasa si trei perechi de ochi argintii scaparara in intuneric. Nu se mai auzi nimic de acel satuc pierdut. Disparu in intuneric si in jurul Crangului ramase doar campia si Valceaua Rea. Batranii de pe Dealurile Inalte zic ca mai vedeau cateodata un barbat insotit de doi lupi mari si negri alergand prin campie. Or fi trait sau nu, numai Odin stie. Dar acele vremuri au trecut de mult …
-Sfarsit-
- Biography
Catalin Stanculescu Ph.D. is an independent researcher and historian specializing in mythology, ancient history, sacred sites, comparative religion, and ancient philosophy. Catalin is the author of numerous articles on sites like www.mythologica.ro or www.descopera.org based on mythology in romanian language.