Dupa trei milenii de cand omul a experimentat cele mai variate forme de tortura, paleta metodelor de a provoca chinuri cumplite semenilor nostri, continua sa se imbogateasca, fara a da cele mai mici semne de oboseala.
De la practicile de acest gen utilizate in Egiptul antic si pana la evenimentele recente din Irak, infioratarele metode de executie si torturile cele mai cutremuratoare imprumuta insa un numitor comun: justificarea printr-un interes superior.
Fie ca ar fi aduse in discutie siguranta statului, perceptele religioase sau lupta impotriva criminalitatii, tortura si uciderea prin aplicarea unor metode de suferinta indelungate, raman deopotriva oribile, inutile si deseori conduc chiar la rezultate contrare, dar aceasta lectie pare sa nu fi fost nicicand invatata pe deplin.
Mutilari si alte forme de pedeapsa in Egiptul Antic
Cu mii de ani in urma, un faraon egiptean porunci construirea la marginea desertului a unui intreg oras, denumit Rhinocolura, destinandu-l unei anumite categorii de oameni, carora li se taiase nasul ca pedeapsa pentru furt – acest semn distinctiv ii silea sa ramana pe veci in acel loc, impiedicandu-i sa mai revina vreodata in societate.
Viata intre zidurile acestei asezari era brutala si chinuitoare, iar cei ce sfarseau prin a fi izolati in Rhinocolura nu aveau nici cea mai mica sansa sa-si recastige un loc in randurile oamenilor de buna credinta din intregul tinut stapanit de egipteni.
Dar taiatul nasului nu pare sa fi fost o pedeapsa aplicata in exclusivitate hotilor: dupa ce sotia lui Ramses al III-lea i-a taiat gatul barbatului sau in timp ce dormea dus, conspiratorilor sai li se taiara nasurile, unul dintre acestia fiind atat de inspaimantat sa nu sfarseasca intre zidurile orasului Rihonocolura, incat prefera sa-si ia viata de indata.
Intr-o formulare ironica, s-ar putea spune ca daca la vremea respectiva aceasta metoda de a pune stavila hotiei era socotita deosebit de eficienta, odata cu inventarea chirurgiei plastice, lucrurile au scapat fara indoiala de sub control…
Taurul infocat utilizat in Grecia Antica pentru torturi
Taurul infocat, cunoscut si sub denumirea de „Taurul din Falaride”, era un istrument de tortura inventat de Perillo din Atena pentru a fi utilizat la pedepsirea cu o moarte chinuitoare a criminalilor din Grecia Antica.
Este vorba despre un soi de „recipent metalic”, avand forma de taur, prevazut cu o trapa laterala, prin care erau introdusi in pantecul sau condamnatii, aprinzandu-se un foc dedesubt si incingand metalul pana la inrosire.
Capul taurului era prevazut cu un complex sistem de tubulatura, menit sa converteasca strigatele de disperare ale prizonierilor dinauntru in sunete asemanatoare celor produse de un taur infuriat.
Mai mult decat atat: pentru a evita orice detaliu care ar fi putut oripila observatorii, taurul era construit in asa fel incat fumul sa-i iasa pe narile prevazute cu filtre speciale, pentru a imprumuta parfumul unor rasini placut mirositoare.
Un alt detaliu cel putin bizar in acest context este istorisit in legendele elene de demult, in care se amintea ca dupa deschiderea trapei taurului infocat, oasele arse ale victimelor din pantecul sau ar fi fost atat de stralucitoare, incat erau transformate in bratari.
Nu putine sunt si legendele legate de utilizarea ulterioara a acestui cumplit instrument de tortura de catre romani, pentru uciderea unor martiri crestini, cum ar fi de pilda Sfantul Eustatiu, Sfantul Antipa sau Sfanta Pelaghia.
Elefantii pe post de calai – cruzime in stil indian
De-a lungul istoriei, elefantii si-au adjudecat roluri pe cat de importante, pe atat de variate in tovarasia omului, dar cea mai cumplita ipostaza a lor ar putea fi asociata atributiei de calai ce le fu conferita in Asia de Sud si Sud-Est.
Supranumita „gunga rao”, metoda de executie a prizonierilor de razboi, dar si a condamnatilor pentru furt, rebeliune sau neplata birurilor, zdrobindu-li-se oasele sub picioarele masive ale elefantilor, a fost practicata pana in secolul al XIX-lea in India, Pakistan, Bangladesh, Thailanda sau Vietnam.
Inteligent si relativ usor de dresat in comparatie cu alte animale salbatice, elefantii erau stimulati sa tortureze criminalii sau sa-i ucida lent, zdrobindu-le membrele progresiv, inainte de a le zdrobi capul.
Mai mult decat atat: in fostul regat al Siamului (Thailanda de azi), elefantii erau dresati sa-si arunce mai intai victimele in aer, pentru un spectacol sporit, apoi sa le striveasca in picoare pana ce-si dedeau sufletul.
„Masca Rusinii” – pedeapsa medievala pentru calomniatori si raufacatori
Cunoscuta sub denumirea de „Masca Rusinii”, in Europa secolelor XVII-XVIII, acoperirea fetei celor condamnati pentru calomnie sau faradelegi din cele mai variate cu un soi de modelaj executat in metal dupa forma chipului uman, constituia o metoda de pedeapsa, pe cat de umilitoare, pe atat de dureroasa.
Mastile erau confectionate din fier si se montau strans pe capul infractorului si nu de putine ori, erau prevazute cu o serie de varfuri metalice orientate spre interior, menite sa provoace dureri cumplite in cazul in care purtatorul incerca sa vorbeasca.
O astfel de pedeapsa era destinata indeosebi femeilor care cleveteau, jurau stramb sau calomniau, dar si celor care comiteau fapte nebunesti, lipsiti fiind de judecata: acestia din urma erau condamnati sa poarte masti prevazute cu urechi metalice de iepure sau de magar, care indicau faptul ca individul respectiv nu era in toate mintile.
Anumite masti ale rusinii erau insa concepute spre a reproduce trasaturi faciale exagerate, respectiv cu nasul extrem de lung pentru mincinosi si aroganti sau cu limbi lungi atasate, pentru cei clevetitori si uneltitori.
Alte masti erau prevazute cu un clopotel, menit sa semnaleze prezenta unei astfel de „persoane non grata” in apropiere, pentru ca trecatorii sa devina prevazatori sau sa evite contactul cu aceasta.
„Damnatio Memoriae”: pedeapsa prin stergerea oricarei amprente a existentei
In antichitate, in dreptul roman, condamnarea la „Damnatio Memoriae” indica stergerea oricarei urme de existenta a unei anumite persoane, ca si cum nu ar fi existat nicicand – o pedeapsa destinata cu precadere tradatorilor, inamicilor Romei si Senatului roman, cazuti in dizgratie dupa ce au detinut la randul lor puterea politica.
Daca in zilele noastre o astfel de masura ar putea fi socotita (in anumite circumstante) o confortabila barca de salvare, la vremea respectiva se concretiza intr-o rusinoasa pata pe obrazul familiei, data fiind disponibilitatea limitata de pastrare a datelor pe suport scris in perioada antica.
Asta pentru a nu mai vorbi despre faptul ca romanii erau fani infocati ai teoriei potrivit careia sufletul unei persoane dainuie atata vreme cat cei vii nu o dau uitarii.
Practic, persoanei condamnate la damnatio memoriae i se stergea numele din registrele citadine, iar eventualele reproduceri ale chipului sau sub forma de statui, efigii sau picturi, erau raschetate cu dalta sau cu o perie aspra, in functie de materialul in care erau lucrate, pana la completa distrugere a trasaturilor distinctive.
Si in Egiptul Antic s-a incercat stergerea anumitor figuri din istorie in mod similar, un exemplu elocvent in acest sens fiind unul din succesorii faraonului Akhenaton, pe numele sau Horemheb, care fu inlaturat complet din anale, astfel incat numele sau nu apare in faimoasa lista regala din Abydos – cetatea sacra.
Lista fu intocmita la porunca faraonului Seti I la circa 100 de ani dupa moartea lui horemheb, dar istoria insasi se opuse „anularii” sale complete, intrucat ispravile din pricina carora si-a maniat suveranii au dainut mai mult decat nadajduiau acestia.
Haina din fier – dispozitivul de tortura al unor vremuri crunte
Haina de fier era un dispozitiv cu aspectul unui butoi prevazut la partea superioara cu gat si cap de forma umana, dar cu doua usi frontale, dotate cu varfuri ascutite de lance la partea interioara, presand asupra trupului celui condamnat sa fie inchis inauntru, pentru a-l impiedica sa adoarma.
In caz contrar, varfurile de lance sfasiau si perforau toracele si membrele prizonierului. Cu timpul, oboseala isi spunea cuvantul, iar condamnatului ii cedau gambele si se trezea din pricina durerilor ascutite provocate de impunsaturile varfurilor metalice, supliciul repetandu-se pana la epuizarea ultimului sau strop de energie.
Acest instrument de tortura era utilizat in Evul Mediu in teritoriile din nordul si centrul Batranului Continent, dar anumite izvoare istorice amintesc de existenta sa inca de pe vremea Imperiului Roman, dupa cum rezulta de pilda din relatarile Sfantului Augustin despre generalul roman Marcus Atilius Regulus, care ar fi fost torturat in acest chip in Cartagina, pana ce si-a dat ultima suflare.
Campionii absoluti la capitolul tortura – asiaticii
Toate cele descrise mai sus ar putea fi clasificate insa la liga diletantilor in comparatie cu inventivitatea cutemuratoare demonstrata de asiatici la capitolul tortura.
La nivelul multor state asiatice, tortura este catalogata chiar si in prezent „o plaga in continua expansiune”, dupa cum remarca Phil Robertson, director-adjunct al Humar Rights Watch (HRW), divizia asiatica:
„Tortura e utilizata in mod regular si sistematic, fiind practicata tacit sub umbrela autoritatilor locale; umilirea, provocarea durerilor in cele mai variate moduri si strivirea pana la anihilare a personalitatii individului sunt frecvent intrebuintate in Corea de Nord, China, Indonezia, Filippine si Japonia, dar cei ce apeleaza la astfel de metode sunt protejati de dreptul la imunitate”.
Printre cele mai frecvente metode de tortura utilizate se numara aplicarea de socuri electrice, lovituri repetate la nivelul membrelor, latul in jurul gatului, arsuri, violente sexuale si biciuirea, dar lista ar fi cu mult mai lunga, asiaticii beneficiind de o bogata traditie in materie.
Bibliografie:
- Gatto, Ludovico – „Medioevo Quotidiano: Motivi e Modelli di Vita”, 1999;
- Innes, Brian – „The History and Methods of Torture”, 2003;
- Andrews, William – „Medieval Punishments: An Illustrated History of Torture”, 2013;
- Tracy, Larissa – „Torture and Brutality in Medieval Literature”, 2015;
- Scott, George Riley – „Storia della tortura”, 2017.
- Biography
Catalin Stanculescu Ph.D. is an independent researcher and historian specializing in mythology, ancient history, sacred sites, comparative religion, and ancient philosophy. Catalin is the author of numerous articles on sites like www.mythologica.ro or www.descopera.org based on mythology in romanian language.
5