Se zgaia. Doar la acel punct fix. Numai la acel punct fix. Erau atat de multe. Si, totusi, il alesese doar pe acesta. Intre sutele, miile de puncte la care se uita zilnic. Ce putea face? Punctele cresteau si descresteau odata cu lasarea intunericului. Mai ardea cateodata o lumanare-doua. Ingrijitorii spuneau ca alunga spaimele. Nu chiar, doar le faceau sa para mai hade, mai nesigure, mai haotice. Caci mintea iti poate juca adeseori feste. Si ei. Cu siguranta. Era aici de sase luni. Poate mai putin. Poate mai mult. Timpul se misca ca un melc caruia i se pusesera prea multe greutati in carca. Era prea mult de indurat. Chinul, durerea, dar mai ales singuratatea. Chinu ii albise paru, durerea o facea sa scrasneasca, tocandu-i masele si dintii, infigandu-si unghiile ingalbenite de vreme in carne. Nu mai putea sa planga, singuratatea ii biciuise crunt nervii, amintirile si tot ce inseamna suflet. Se adapostise undeva adanc inauntru, intr-o temnita in care mai patrundeau cateva raze de soare – asta era toata sanatatea ei, poate nu a trupului ei. Guta, picioare umflate, dureri neinchipuite de sale. In ultimele trei zile nu se mai putuse ridica din pat.
E dezgustator sa te hraneasca cineva la pat. Te simti atat de mic, de firav, de neputincios. Ti-ai dori ca totul sa se termine, dar agonia nu inceteaza niciodata. Ziua macar mai vezi cateva chipuri, auzi zgomote familiare, simti lumina, aproape o pipai. Strigatele ingrijitorilor, mirosul fermei de alaturi, pamantul reavan dupa ploaie. Noaptea e insa cumplita. Esti doar tu si intunericul. Ii auzi pe ceilalti plangand: de durere, de teama, de singuratate. Nu poti decat sa astepti sa treaca. Si orele devin zile si incepi sa te pierzi. Putin cate putin. Mai intai speranta, apoi amintirile. La sfarsit nu mai ramane nimic din ce ai fost, doar o cochilie goala prin care sufla vantul tristetii. Te-ai intrebat oare de ce au batranii privirea aceea trista? Ei simt cum se apropie. Cum ar fi oare sa traiesti pentru totdeauna?
S-a lasat iar noaptea. Stiu pentru ca Fantoma, vecina din fata, incepe sa sforaie. La cat e de mica ai zice ca s-a ascuns niscaiva demoni prapastiosi in scorbura ei. Hasaita toarce si pufaie. Dusa mai vorbeste in somn: „Au, mama, ce ameteala imi vine, tineti-ma!” Intreaba tot timpul „Cine veni, mama?” Poate asteapta pe cineva.
Peretii incep sa se indoaie spre mine, punctele dispar si ele. Mai ramane doar acel punct fix sa-mi tina companie. Niciun alt zgomot, doar hasaitul si punctul fix la care ma holbez. Ce-ar fi daca as putea scapa prin el? Daca dincolo de el asteapta ceva? Oare cum as putea sa ma strecor prin acest punct si sa trec dincolo? Spre … o alta lume, una vadit mai buna, una in care sa nu imbatranesc, sa nu uit, sa nu ma doara nimic.
Se vede o lumina. E rondul de noapte. Supraveghetorii verifica fiecare camera apoi Salonul Lung. Un nume ciudat pentru o camera in care cei mai multi sunt sortiti pieirii. Din cand in cand se mai elibereaza un pat. Nimeni nu pleaca acasa. Toti ies de aici pe usa neagra, din colt, cea ascunsa de draperii. Oare ce-o fi acolo? Nici c-as vrea sa aflu. Un cocos impiedicat incepu sa tipe. Probabil o pisica zbanghie o fi dat peste el. Cumva adormi.
Mirosul de ceapa prajita imi inunda narile. Nu-i nimic mai bun decat un miros familiar dimineata. Cum invata omul sa se multumeasca cu atat de putin. Un miros doar. E de ajuns. Astazi parca e mai bine. Ma pot rostogoli in pat dupa ce ma dau de ceasul mortii. Una din ingrijitoare, cea mare, grasa, bruneta, cea cu negul pe nas, ma ajuta. E fortoasa, dar e cea mai blanda. Celelalte ne arunca ca pe niste saci. Am devenit obiecte. Nu ne mai priveste nimeni ca pe niste fiinte. Auzisem mai demult de cei din Karthin unde oamenii stau in vitrine si se lasa priviti, studiati, cumparati si schimbati. Dau un salahor pe doua brutarese. Cum ar suna asta? Te gandesti la tot felul de prostii cat stai aici. Majoritatea nimicuri. Mintea o ia usor razna. Si punctul ala fix … Ma intreb, oare fiecare are punctul lui fix? Ce se intampla daca doi isi aleg acelasi punct. Si incearca sa treaca prin el in acelasi timp? Se va crea zarva „dincolo”? Ne va fi interzis sa trecem? Sa avem punctul nostru fix? Ma gandesc la Plecare. Numai asta am facut de cand sunt aici.
Cand te usurezi pe tine, stii ca nu mai e mult. Golirea intestinelor iti poate aduce o claritate a mintii de-a dreptul zdrobitoare. Chiar daca ai mai putea-o duce asa, nu ti-o doresti. Nu ai cum. Dar, undeva, tot adanc, tot in acea temnita, intr-un cufar pierdut, mai razbate iluzia imposibila a unei reveniri. Cat de mica, un strop de aer, o secunda de lumina, o imbratisare calda, un miros. Atat. Ai putea trai doar pentru atat?
Eu o fac. De 12 ani. Nu mi-am dat seama cand a murit. Am incercat sa merg mai departe. Ei m-au ajutat. Dar atunci am stiut ca nu mai e mult. Fara el. Ma trezeam in miez de noapte si plecam. Nu stiam unde. Nu stiam de ce. De ce a trebuit sa plece tocmai el? Il mai vedeam cateodata. In umbra unui batran infrigurat care disparea pana sa-l ajung din urma, in barba unui trecator, in zambetul unui strengar. Atat puteam sa vad. Imi aduceam aminte locurile prin care mergeam impreuna, gradina. Acel loc. Locul. Cimitirul. Mergeam des. Poate mai des decat ar fi trebuit sa-mi permita propria sanatate. Dar trebuie sa avem grija de cei dusi.
Iar incepe Dusa tirada. „Dati-mi ceva de cap, muica, ca nu mai pot!”, „Tare nu mai pot”. Ne bagara un ceai pe gat la pranz. Proasta mancare. Nu ca as putea sa mai mananc. Dintii mi-au fost zdrobiti. Doar putina supa, ceva pasat. Nu-mi place ceaiul lor. Are gust de porumbe.
Si in timpul asta vorbesc singura. Partea asta ma ajuta sa nu-nebunesc. Asta daca ai putea crede ca o batrana care vorbeste singura nu e dusa deja departe cu coasa. Uneori ma gandesc cum ar fi sa-mi iau cochilia si sa plec la plimbare. Alteori, incerc sa-mi aduc aminte vechile zicale. Vorbeam vreo sapte limbi cu el. Le invatasem in calatoriile noastre. Iti prinde bine cand ai mereu de-a face cu unii si cu altii. Si mai ales cand esti pe fuga. El era mare strengar. Se pricepea sa-i invarta pe toti pe degete. Pana reusea sa iasa basma curata. Avea ceva al lui.
Patul asta se misca ingrozitor. Scartaitul asta groaznic imi trece prin saracele oscioare. Salteaua e mult prea mare, ceaiul amar. Oare unde-o fi disparut punctul ala. Mi-ar placea sa fiu doar un punct. Asa n-as mai suferi. Nu as mai avea picioare si nici spate care sa ma doara. Oare punctele au si ele asa ceva? Si capul ma doare neincetat. A inceput pe partea cu ochiul stang. Incet, ca o pata neagra ce acopera soarele. Acum s-a intins si spre ochiul drept. Ma doare nespus si simt cum imi lacrimeaza. Vederea ma lasa! Curand o sa orbesc de tot… Si soarele si amintirea zilei, cea mai simpla si curata speranta pe care o mai aveam, va muri si ea. Si intunericul se va pogari in temnita mea.
- Biography
Catalin Stanculescu Ph.D. is an independent researcher and historian specializing in mythology, ancient history, sacred sites, comparative religion, and ancient philosophy. Catalin is the author of numerous articles on sites like www.mythologica.ro or www.descopera.org based on mythology in romanian language.