Invatatorii
O cultura unica?
Adesea arheologii si antropologii si-au pus intrebarea aceasta. S-au facut zeci de studii in privinta felului in care s-a raspandit cultura si civilizatia in lume. De unde a plecat scanteia? De ce? Pentru ca toate culturile si religiile lumii simplificate in elementele lor esentiale, de baza, au un numitor comun.
Spre exemplu, daca luam Potopul, observam ca a fost transmis de la sumerieni, acestia inregistrand prima relatare scrisa cu Uta-Napistim pana la Noe cel evreiesc. Deasemenea, potopul exista si la mayasi sub numele Cox-Cox ca tot am ratat sfarsitul lumii la mustata.
Asadar, daca exista elemente comune, unele prea profunde, altele prea disparate, e greu sa eviti aceasta intrebare. Cercetatorii sustin doua teorii in acest caz – cea a unei culturi unice, puse la indoiala de specialisti din cauza lipsei dovezilor fizice, din care au radiat celelalte precum ramurile unui arbore genealogic (aici se face referire la Atlantida sau alte continente disparute precum Mu, Lemuria, etc) sau teoria mai multor focare de civilizatie separate care de-a lungul timpului s-au ciocnit/unit/distrus/absorbit unele pe altele.
Si cand avem asemenea goluri istorice mintea umana avida de cunoastere incearca sa le umple cu informatii mai mult sau mai putin precise.
Iata unele curiozitati/disparitati/coincidente uimitoare pe care le-am descoperit in studiile mele.
Ati facut vreodata vreo paralela intre mayasi si vinkingi? Veti spune ca e ciudat si hilar. Nu trebuie sa credem in astronave sau omuleti verzi pentru a incerca sa observam felul in care se repeta istoria, care sunt tiparele si care sunt evolutiile ei in timp.
Insa studiind escatologia nordica si pe cea mayasa ajugem sa vedem un element comun – copacul urias care sprijina lumea cu o pasare pe el. Deasemenea, paradisul Wallhala seamana cu cel mayas. Veti spune ca sunt pure coincidente, ca ambele culturi erau preponderent razboinicie, dar fac parte din areale diferite, din culturi diferite. Dar ce mai spuneti de duhurile noptii, de “stime”” ale apelor, duhuri la raspantii si alte superstitii populare romanesti care se regasesc si la ei?
Literatura de specialitate abunda in tot felul de presupozitii care de care mai fantastice, dar daca exista un nucleu comun pentru toate acestea?
Nu sunt adeptul teoriei paleoastronautice, nici pe departe. Poate vorbim aici de acel constient colectiv care s-a pastrat intr-o forma sau alta inca din preistorie. Niste aminitiri comune. Sau poate vorbim de o filiatie comuna. Nimeni nu a descoperit inca Atlantida si nici nu s-a dovedit ca exista decat din miturile lui Platon. Cine stie….poate intr-o zi.
Eu vreau doar sa atrag atentia asupra lucrurilor nestiute, a acelor pagini din istorie nescrise din cauza lipsei de informatii, a documentelor, a ramasitelor arheologice.
Imi place sa cred, si timpul imi va da dreptate, ca civilizatia umana este mai veche decat acei 4000 de ani pe care ni-i servesc savantii. Imi place sa cred in enclave culturale, in mici oaze intelectuale de-a lungul deserturilor si ale nisipurilor vremii.
Rand Flem-Ath si Colin Wilson credeau ca exista adevarate locuri magice ale omenirii precum arealul andin, Tiahuanaco- buricul pamantului, Tibetul si alte asemenea zone. Astfel de centre spirituale se intind pe toata suprafata pamantului si, spre surprinderea mea, sunt venerate si astazi. Asfel de exemple include Quito – fosta capitala incasa, Lhasa – capital tibetana, Raiatea – centru spiritual polinezian, Lubaantum – vechi centru ceremonial mayas, Ierusalimul – cunoscut ca Sion, Biblos – cel mai sacru oras fenician, Cuzco si Nazca, Pyongyang – oras antic si centru religios din Coreea de Nord, Muntele Xian al piramidelor chineze, Mohenjo-Daro si Uruk ca cele mai vechi orase din lume, Teba si Luxor in Egipt, Angkor-Wat, Baalbek – cel mai impresionat lacas din Orientul Mijlociu, Machu Pichu – cel mai sfant oras incas, situri precum Stonehenge, Rosslyn, Canterbury ca cel mai sacru lacas al Angliei, Teotihuacan.
Observam ca pe aceste locuri se revine dupa mii de ani chiar. Fie ca au fost mari centre religioase, apoi orase, necropole sau chiar mai mult.
Mituri catastrofale au existat dintotdeauna la toate popoarele lumii. Spre exemplu, la triburile de indieni nord-americani Ute, Kutenai, Okanagan, Aatam, Cahto, Cherokee exista mituri despre potopul universal. Acestea coincide perfect cu cele ale araucanilor din Peru care vorbesc de un timp indepartat “cand cerul s-a prabusit”.
Astfel, daca Tiahuanaco a fost construit mult mai devreme decat se astepta, cu circa 15000 de ani in urma, sau cel putin intr-o asemenea perioada din cauza inclinatiei elipticii, cum se intampla ca primii oameni aparuti pe platourile inalte sa beneficieze subit de aportul unor “straini”, interpretati ca zei civilizatori, eroi mitici? Ei sunt catalogati ca atlanti de unii, Fii Soarelui de altii, “viracochas” de native, oameni-pesti de catre scrierile lasate si mai mult decat atat, personaje civilizatoare mitologice.
Dar mai mult decat atat, urmarind aceasta analiza, de ce ar fi avut nevoie de calendare atat de meticulos elaborate, de masuratori atat de precise, drastice si mai ales atat de “necesare”? Erau oare “morbid” preocupati de trecerea timpului? Asteptau ultima intoarcere a acestor invatati asa cum se profetise in diverse legende transmise oral? In traditii si folclor raman aceste urme. Respectul pentru acesti primi invatati, acesti primi exploratori a fost atat de mare si au lasat o impresie atat de puternica, atat de memorabila, incat populatii intregi si-au plecat capul mandru in fata spaniolilor numai pentru ca aratau ca cei din legendele vechi. O legende destul de vie si influenta dupa atatia ani, nu? Nimeni, nicaieri pe lume nu s-a preocupat intr-o asemenea masura de sfarsitul unei lumi si inceputul alteia. Toate pe fondul unei asteptari a acestor legende.
Poate ca aceste cunostinte transmise de, haideti sa le zicem, Primii Oameni, erau masuratori astronomice, cunostinte superioare de matematica, navigatie, cartografie. Nu va imaginati extraterestrii sau alte finite celeste. E o explicatie simpla pentru modul in care evolueaza istoria. Poate stiinta aceasta a fost uitata, pierduta in cataclisme, potoape relatate in toate miturile lumii, iar cu trecerea timpului, nu a mai ramas decat aceasta grija constanta pentru masurarea lui. Mostenirea fiind uitata sau data uitarii, au ramas sa astepte intoarcerea Invatatilor.
- Biography
Catalin Stanculescu Ph.D. is an independent researcher and historian specializing in mythology, ancient history, sacred sites, comparative religion, and ancient philosophy. Catalin is the author of numerous articles on sites like www.mythologica.ro or www.descopera.org based on mythology in romanian language.