Imperiul Roman in timpul lui Burebista si Decebal: istorie, imparati, interese in zona Daciei

Imperiul Roman a detinut fara indoiala un loc special in panoplia marilor puteri ale lumii antice, marcand analele istoriei nu numai prin amploarea cuceririlor sale, ci si prin caracteristicile culturii proprii si cunostintele avansate pe care le detinea in multiple domenii.

Desi intr-un top al celor mai extinse imperii din intreaga istorie a omenirii, Imperiul Roman si-a adjudecat de-abia pozitia cu numarul 25, textele latine au impus in literatura de specialitate o metafora menita sa-i descrie vastitatea impresionanta, denumindu-l imperiun sine fine”, adica un „imperiu fara de sfarsit”.

Unul din aspectele deosebite ce au marcat evolutia, dar si declinul anticei civilizatii romane este legat cu precadere de modul in care, pe masura extinderii granitelor imperiului, nu numai romanii si-au pus amprenta pe zestrea culturala a popoarelor cucerite, ci au fost marcati la randul lor de influentele acestora.

Cuprinzand in sipetul sau cu nestemate teritorii pupulate de europeni, nord-africani si asiatici deopotriva, s-ar putea spune ca este un veritabil miracol modul in care Imperiul Roman a reusit sa mentina pentru o perioada atat de indelungata stabilitatea la interiorul granitelor sale.

Maxima extindere a teritoriului ocupat de romani a fost atinsa in timpul dinastiei Antoninilor, respectiv a asa-numitilor „cei cinci imparati buni”, culminand in perioada domniei impratului Traianus Ulpius Marcus (53-117), cand acoperea 3,36% din suprafata terestra.

Roma in perioada cuprinsa intre regatele dacice conduse de Burebista si Decebal

Potrivit izvoarelor istorice, Burebista, regele geto-dacilor, a trait intre anii 82 i.e.n. si 44 i.e.n., iar Decebal s-ar fi nascut candva intre anii 55-60 e.n. si a murit in anul 106 e.n.; intre cei doi mari regi, puterea fu preluata mai intai de marele preot Deceneu, apoi de Comosicus, urmat de Scorilo, iar acesta de Diurpaneus (in regiunea Muntilor Orastie), in timp ce alte zone populate de daci fura conduse de Coson (Muntenia), Cotiso (Banat), Dicomes (Moldova) si Roles (Dobrogea). Decebal reusi sa unifice cea mai mare parte a acestor regiuni, alcatuind un nou stat dac, in fruntea caruia domni aproape doua decenii.

Acest interval istoric corespunde perioadei in care si pe tronul Romei se perindara mai multi imparati cu nume sonore, cu totii avand pe lista lor de prioritati prosperitatea romanilor si indestularea vistieriilor proprii.

Dar pentru a intelege Roma imperiala este necesar sa se tina cont de lunga sa istorie ca Republica (509 i.e.n.-27 e.n.) – o perioada de mai bine de jumatate de mileniu, care precede Imperiul propriuzis.

Dupa un sir de campanii militare agresive, Roma acumula teritorii considerabile in Africa de Nord, Spania, Macedonia, Grecia si numeroase insule mediteraneene, revenindu-i sarcina nu tocmai usoara, de a administra un spatiu atat de vast incat este firesc sa se fi confruntat cu probleme multiple.

In plus, tensiunile sociale si politice interne, dar si chestiunile de natura pur economica, sporira atat de mult incat era evidenta necesitatea unei schimbari radicale.

Fu Gaius Iulius Cezar (101 i.e.n. – 44 i.e.n.) – un stralucit general, cel care reorganiza totul din temelii, punand capat Republicii si aducand transformari intregului sistem, astfel incat sa concentreze puterea in mainile sale: incepand cu anul 49 i.e.n. deveni un dictator pe durata nedeterminata, tribun si „imperator” – titlu militar acordat de Senat, care la origini avea semnificatia de „triumfator”.

Imparatii romani

Dupa asasinarea lui Cezar de catre un grup de senatori, fraiele Romei fura disputate de trei pretendenti: Octavianus Augustus, Marc Antonio si Lepido, victoria revenindu-i in final lui Octavianus Augustus, fiul adoptiv al lui Cezar si primul imparat al Romei, cu care debuteaza lista din cele ce urmeaza:

  • Ocravianus Augustus – nepot, dar si fiu adoptiv al lui Iulius Cezar, a detinut sceptrul Romei timp de 40 de ani, domnind din 16 ianuarie 27 i.e.n. pana in 19 august 14 e.n. – o perioada considerabila, care ar fi putut chiar sa se prelungeasca daca nu i-ar fi pus capat in mod original Livia, asasinand-ul prin otravire;

  • Tiberius – fiul Liviei, domni intre 18 septembrie 14 e.n. si 16 martie 37 e.n., asasinat fiind la randul sau de Caligula;

  • Caligula – stranepot al lui Tiberius, urca pe tronul Romei in 18 martie 37 e.n. si lasa locul liber in 24 ianuarie 41 e.n., ucis si el ca si predecesorii sai, dar de aceasta data de catre membrii garzii pretoriene;

  • Claudius – nepot al lui Tiberius dar si unchi al lui Caligula, proclamat imparat de catre garda pretoriana, domni intre anii 41 e.n. si 54 e.n., murind din pricina otravii strecurate de catre Agrippina, mama lui Nero, in pocalul cu vin;

  • Nero – nepot al lui Caligula, domni din 54 e.n. pana in 68 e.n., punandu-si capat zilelor dupa ce fu declarat de catre membrii senatului „inamic al Romei” si incheind astfel capitolul dinastiei Iulio-Claudiene;

  • Galba – avu parte de o domnie scurta, din 8 iunie 68 pana in 15 ianuarie 69, ucis fiind de garda pretoriana condusa de Otho;

  • Otho – isi adjudeca tronul pentru o perioada si mai scurta decat predecesorul sau, domnind din 15 ianuarie 69 pana pe 16 aprilie 69, punandu-si capat zilelor dupa batalia de la Bedriaco, impotriva lui Vitellius;

  • Vitellius – domni si el cateva luni, din 17 aprilie 69 pana in 20 decembrie 69, ucis fiind de catre oamenii lui Vespasian;

  • Vespasian – dupa un lung sir de imparati asasinati sau care-si pusera capat singuri propriei vieti, fu primul imparat roman care muri din cauze naturale, domnind in perioada 69-79 e.n.;

  • Tutus – fiul lui Vespasian, domni intre 24 iunie 79 si 13 septembrie 81, doborant fiind de o febra puternica, de pe urma careia nu mai reusi sa-si revina;

  • Domitian – la randul sau fiu al lui Vespasian, domni intre anii 81-96 e.n., asasinat fiind in final de catre proprii sai oficiali si incheind in mod tragic sirul dinastiei Flaviene;

  • Nerva – dadu startul dinastiei Antoninilor, dar domni doar din 18 septembrie 96 pana in 27 ianuarie 98;

  • Traian – fu cel de-al doilea imparat din dinastia Antoninilor, dar primul din asa-numitul sir al „celor cinci imparati buni”, domnind intre 98-117 e.n. – o perioada in care a influentat in mod decisiv soarta Daciei, sarbatorind victoria asupra acesteia timp de 123 de zile la Roma, dupa ce Decebal se sinucise.

Desi dinastia Antoninilor si-a continuat cursul, ne oprim la Traian cu insiruirea imparatilor romani, intrucat in timpul domniei sale lua practic sfarsit regatul Daciei unite sub sceptrul lui Decebal.

Interesele Romei in zona Daciei

De indata ce Traian imbraca mantia imperiale, petrecu mai bine de un an si jumatate in zona sud-dunareana, reflectand intens asupra noii politici externe pe care isi propuse sa o adopte – o perspectiva care depinde amult de posibilitatea de a cuceri Dacia.

Regatul dac se profila puternic sub conducerea lui Decebal, dar aflandu-se atat de aproape de granita cu Imperiul Roman, constituia o apetisanta prada, pe care Traian o socotea nespus de pretioasa, mai cu seama tinand cont de imperioasele sale necesitati financiare destinate expansiunii imperiului.

Ocuparea zonei muntoase a Daciei, cum au demonstrat de altfel evenimentele desfasurate dupa dificila cucerire a acesteia, ar fi facilitat tinerea in frau a populatiilor din intregul bazin carpatic, chiar daca nu acesta fu cel dintai obiectiv al lui Traian cand hotara sa atace Dacia.

Initial acesta socotea drept „o datorie personala” pedepsirea nesupunerii dacilor, care provocasera pierderi dezastruoase trupelor romane in timpul campaniilor lui Diocletian.

Dupa ce petrecu o vreme la Roma reflectand la comportamentul dacilor, Traian decise sa-si indrepte fortele impotriva lor, uimit fiind de rapiditatea cu care acestia isi sporeau forta militara si odata cu aceasta si insolenta”, scria istoricul roman Dio Cassius.

Dincolo insa de motivele asociate prestigiului Romei in raport cu rezistenta dacilor, Traian intrezarea posibilitatea de a indestula vistieriile imperiale cu tezaurul dacic, despre care i se relatasera ani in sir istorii privitoare la proportiile sale impresionante, si a carui dobandire i-ar fi satisfacut pe de o parte orgoliul personal, garantandu-i totodata si finantarea succesivelor campanii militare spre Asia.

Traversarea Dunarii constituia o actiune de o valoare nemasurata pentru romani, in conditiile in care multa vreme apele acesteia constituisera o veritabila bariera in calea planurilor expansioniste ale Romei, astfel incat demararea ofensivei lui Traian era doar o chestiune timp.

In concluzie, cele patru sisteme de propulsie ale actiunilor militare ale acestuia erau alimentate de elemente pe cat de simple, pe atat de motivante: orgoliul, aurul, amenintarea dacica si dorinta de a cuceri din ce in ce mai mult teritoriu.

Exista insa autori de specialitate care sustin ca intr-o prima faza, imparatul Traian ar fi urmarit in exclusivitate acapararea aurului dacic – o bogatie despre care se dusese vestea in cele patru zari:

Traian era atras de bogatiile dacilor ca un magnet invizibil: in lungile sale campanii militare, auzise de la oamenii sai o multime de povesti despre tezaure nemaivazute ascunse in cetatile din muntii de dincolo de Dunare, iar curiozitatea lui sporea pe zi ce trece, ajungand sa nu mai aibe alt gand decat cel de a intra in posesia acelor bogatii nemasurate”, scria Victor Stanciu in volumul sau intitulat „Aurul Daciei si Imperiul Roman” (1942).

In buna parte, aceasta afirmatie se dovedi intemeiata, intrucat dupa infrangerea dacilor, prada purtata la Roma se demonstra impresionanta, demonstrand ca legenedele despre bogatiile dacilor erau cu adevarat ancorate in realitate.

Potrivit afirmatiilor a numerosi istorici, romanii purtara in vistieriile proprii peste 160 de tone de aur si 300 de tone de argint, indestuland camarile imperiului cu resurse nespus de pretioase, socotite fara precedent in intreaga istorie a cuceririlor romane.

Bibliografie:

  1. Stanciu, Victor – „Aurul Daciei si Imperiul Roman”, 1942;

  2. Russu, Ion I. – „Daco-getii in imperiul roman: (in afara provinciei Dacia Traiana)”, 1980;

  3. Tarzioru, Mircea – „Istoria constructiilor si domeniilor militare”, 1995;

  4. Lica, Vasile – „The Coming of Rome in the Dacian World”, 2000;

  5. Petolescu, Constantin C. – „Dacia si Imperiul Roman”, 2000;

  6. Gobbon, Edward – „Istoria declinului si a ptabusirii Imperiului Roman: o antologie de la apogeul imperiului pana la sfarsitul domniei lui Iustinian”, 2018.

  • Author Posts
Editor-in-Chief Archaeologist Mythologica
Autor si cercetator independent, specializat in istoria religiilor, mitologie, istorie antica si religie comparata, cu studii la Universitatea din Pennsylvania, Catalin ne arata calatoria rasei umane si cum sa intelegem mitologia prin ochii stramosilor nostri.

Catalin Stanculescu Ph.D. is an independent researcher and historian specializing in mythology, ancient history, sacred sites, comparative religion, and ancient philosophy. Catalin is the author of numerous articles on sites like www.mythologica.ro or www.descopera.org based on mythology in romanian language.

 

(Visited 165 times, 1 visits today)

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.