– Basm popular –
Ploaia fierbinte scotea mainile aburilor agatandu-le de crengile copacilor, rasfirandu-se si alunecand, invaluind coroanele verzi, incetosand orizontul, unind linia dintre cer si pamant. Se simti pierdut in acea lume umeda in care il insotea doar respiratia calda care i se revarsa in torente fierbinti pe pieptul dezgolit. Alerga nebun de ore intregi, doar-doar va gasi adapost in calea vremii naprasnice. Poate ca evadarea nu fusese o idee atat de buna pe o napasta ca asta. Si cum necazurile nu vin niciodata singure, se trezi ca rataceste drumul, iar putinele raze de soare fura dintr-o data acoperit de nori. Siluete plumburii adastau o clipa ici si apoi o luau la goana, repezite de vantul de miazazi, alergand peste coline in ropote de cai salbatici nepotcoviti. Alerga si el cu ele, incetinind doar sa-si traga suflarea.
Se gandi ca de acum e deja inaintea lor cu ceva mile bune si ca ar trebui sa puna tot mai multe sub picioarele lui pana sa se simta in siguranta. Garzile incapatanate ale palatului nu vor abandona atat de repede cautarile. Intr-un fel pizmuia vremea asta nenorocita, dar se si lauda pe sine pentru instinctul de a fi plecat la timp. Inca putin si ar fi fost trimis la munca in mine, iar de acolo scaparea nu era decat intr-un singur fel. Si stia foarte bine care. Auzise multe povesti despre cei trimisi in minele de sulf. Aburii otravitori iti distrugeau plamanii sau te faceau sa innebunesti. Daca nici astea nu te dadeau gata, atunci cu siguranta prizonierii sau garzile iti faceau felul. Vremea asta n-ar fi scos niciun caine afara, daraminte ostenii hulpavi. Cu gandul asta in cap, incerca sa se urneasca din loc. Era din ce in ce mai greu, cu rasuflarea taiata, ud pana la piele si cu frigul patrunzandu-I mai abitir in oase. Isi freca palmele pe care nu le mai simtea si incerca sa-si incalzeasca fata, urechile si nasul. Era frig. Bruma incepea sa se astearna transformandu-l intr-o stafie a diminetii. Alerga. In speranta ca va gasi un catun, un loc in care sa se incalzeasca. Uitase si de foame, desi acum ceva ore ar fi dat orice pentru un colt de paine rumena si o tocana fierbinte. Poate si o stacana de bere neagra. Dar acum toate astea erau departe. Se uita doar inainte, sarind peste gropile aparute in cale, agatandu-se printre radacini, alunecand printre buruieni, jdrelindu-se in maracini si crapandu-si mainile in scoarta tare a stejarilor care se intindeau cat vedeai cu ochii.
De la un moment dat nu-si mai dadu seama daca mergea inspre soare-apune ori ba. Totul parea incurcat si capul il durea din ce in ce mai tare. Ochii i se impaienjenira si se impiedica intr-o scorbura, impletincindu-se, cazand, rostogolindu-se. Incerca sa se ridice. Era ud leoarca, plin de noroi. Simti ca ceva il apuca de picior si se trezi din nou alunecand. Frunze murdare, uscate, pamant, noroi jilav si bolovani, radacini si pietre, toate i se potopeau in cap. Pielea i se crapa de durere si incerca ca prin vis sa se agate de ceva. Arunca din maini si zbiera neputincios. Vedea cum padurea fuge in calea lui, alunecand mereu in neant, mereu in jos. Se lovi de cateva ori si stancile ascutite ii patrunsera in coaste si in maruntaie. Abandona si se lasa tarat cand se desprinse ca intr-un zbor de pamant si se trezi plutind pentru cateva secunde, apoi prabusindu-se in abur. Padurea disparuse. Se simti usurat. Cerul era senin. Apoi pleosc … si apa ii patrunse in nari, in gura, in urechi. Simti ca se inneaca. Incepu sa dea disperat din maini si deschise ochii. Inota spre suprafata. Apoi trase aer adanc in piept. Pentru o clipa facuse pace cu eternitatea si astepta sa-l imbratiseze. Se uita in jur batand apa. Cazuse prin padure si ajunsese in mijlocul unui lac. Nu stia unde, dar apa calma, calda, dupa acel frig inspaimantator, il facu sa se lase in voia valurilor. Ileana, oare unde era? Se gandea la el? Oare o va vedea vreodata? Si pluti pe apele calde gandindu-se la clipa revederii. O imbratisa. Era dincolo de Marele Prag si ea il privea.
Deschise ochii. O strafulgerare. Inca una. Mii de raze il intepau cand incerca sa priveasca in jurul sau. Era lumina. Prea multa lumina. Se trezi intr-un crang, un luminis pipernicit in mijlocul unor fagi imensi ce strajuiau toate iesirile inconjurandu-l cu brate de soldati carunti. Parea sa nu aiba nimic. Cineva ii asternuse un pat din crengi si frunze. Se ridica intr-un cot si privi imprejur. Liniste. Doar padurea veghea. Cateva triluri de pasarele, un boncaluit de cerb in departare. Gaze, fluturi si-o cucuvea pe jumatate adormita, trezita poate de strain. Incerca sa se ridice in picioare si simti ca-l apuca ameteala. Nu stia cat zacuse acolo si, lucru ciudat, era descult. Incerca sa paseasca atent si sa nu se raneasca. Daca isi rupea vreun picior cu siguranta n-ar mai fi ajuns acasa la ea. Da, ea. Nu se gandise deloc.
Oare isi facuse griji? Oare il astepta? Fiinta netrebnica si ticaloasa. Cum ai putut s-o lasi singura pentru un … un amarat de capriciu, o toana vremelnica. Dar nu asta conta. Razboiul schimba oameni. Trebuia sa-l astepte. Voia sa se intoarca la ea si s-o stranga in brate. Da, s-o stranga in brate, sa-si ceara iertare si sa n-o mai paraseasca niciodata. Poate ca asa era scris. Lasa gandurile deoparte si cerceta in jur.
Incerca sa iasa din luminis indreptandu-se spre nord, orientandu-se dupa muschiul crescut pe fagii seculari. Oare cati ani aveau acei copaci? Credea ca stie locurile din imprejurimi, dar nu mai vazuse niciodata poienita asta. Parea un labirint. Unul extrem de luminos. Desi nu putea vedea soarele deasupra-i, mii de raze sclipitoare te intampinau oriunde ai fi mers ca si cum cineva ar fi adunat toata lumina intr-un caus. Ochii il dureau deja. Raze strapungeau cupola la tot pasul. Merse o bucata si crengute mici trosnira sub pasii sai. Ii era greu sa mearga descult, dar trebuia sa stranga din dinti si sa mearga mai departe. Poate va gasi niste scoarta de mesteacan si isi va face niste opinci. Cand ajunse in partea nordica a zidului de verdeata incerca sa treaca printre doua turnuri netede ce se terminau in coroane ce inconjurau cerul. Pareau atat de sus incat il durea gatul sa priveasca. Zic incerca pentru ca se lovi ca de un zid. Dar ce zic eu zid. Era ca o lana, ca o tesatura bine inchegata la un razboi nevazut. Cu cat incercai s-o fortezi cu atat depunea mai multa rezistenta. Cu cat se avanta mai tare, cu atat tesatura devenea mai rigida. Daca incerca sa treaca un deget sau o palma, plasa se misca aievea dandu-i senzatia unui val racoros in toata caldura aceea infernala. O mie de sori n-ar fi facut atata lumina si caldura. Cum crestea ceva in caldurile astea? Si mai ales cum rezistau plantele, copacii, acele animale si pasari? Dar stai un pic … desi auzise si simtise toate acele glasuri si zgomote, nu vazuse inca nicio vietate. Ce era locul asta? Si mai ales unde? Cine il adusese aici? O cascada de intrebari ii spala frica si se lasa dus de valurile temerilor cele mai neinchipuite si neputincioase.
Auzise povesti despre paduri miscatoare, despre un labirint verde care te tinea captiv toata viata, de zanele padurii, dar astea erau doar povesti deale bunicii. In plus, cineva ii salvase viata. Il scosese din apa inghetata si il adusese aici, la adapost. Dar de ce acel cineva nu se arata la chip? Ca sa-i poate multumi cum se cuvine. Dar daca era prizonier? Si gandul asta il facu sa rada zgomotos. Prizonier al padurii, asta sigur il va face de rasul feciorilor din sat.
– De ce razi, voinice? Impartaseste-mi veselia ta ca sa putem rade impreuna, auzi o voce de la cativa metri distanta.
O voce suava, catifelata, de femeie. Un grai lingusitor, ademenitor, siret si stapan pe sine. Feciorul se intoarse brusc si ramase stana cand vazu aparitia. O femeie inalta, mai degraba o fecioara cu trupul unei nimfe, cu parul lung despletit intr-o cununa de flori de camp – iasomie, iarba-lupului si merisor verde. Era imbracata intr-o camasa lunga de tara alba ca parul ei lung pana la coapse. Pe maneci si guler, cateva stele rosii erau brodate cu iscusinta. Tinea in mana un ulcior.
- Poate ti-o fi sete sau ai amutit? zambi ea pe sub gene in timp ce mergea agale leganandu-se ca fagii in adierea calduroasa. Mergea si plutea in acelasi timp.
- Sunt Toma din Satul Motilor, isi drese flacaul glasul, dincolo de Padurea Neagra. Am cazut in rau si cred ca tu m-ai salvat. Iti multumesc, zise baiatul sincer ingenunchend sa-i sarute mana.
- Ridica-te baiete, aici nu suntem la curtea mamei tale. Imi poti spune Ioana si atat. Nu e nevoie sa-mi multumesti. Zaceai pe malul raului cand te-am gasit. Te-am adus aici pana iti reveneai. Credeam ca esti mort prima oara cand te-am gasit, mai adauga ea uitandu-se curioasa in ulcior… Apoi ti-am auzit inima si ti-am adus apa vie.
- Apa vie? Ha, asta-i buna. Mai lipseste sa-mi mai spui Aliodor Imparat. Astea-s povesti.
- Nu, voinicule, apa vie. Uite fantana de colo, arata ea spre un palc de tei salbatici ce se cununasera intr-o bolta ce ascundea o urma de umbra in acea stralucire ametitoare.
- Hai s-o vad si p-asta, rase el. Sa vezi si sa nu crezi. Nu te cred, Ioana.
– Vino cu mine, rase ea. Tu chiar esti Toma necredinciosul si incepu sa rada zburand spre deschizatura.
Trunchiurile teilor salbatici erau insasi fantana, caci crescusera in jurul ei impletindu-se si urmarindu-se pe marginile ei, aparand-o ca intr-un leagan. Mirosul era ametitor si tare. Marginea fantanii parea tulbure si, facand doi pasi, Toma vazu dincolo de gura ei, singurul loc cu umbra din acel luminis. O umbra ce putea inghiti si soarele. Neagra ca fundul unei caldari de taciune. Probabil de acolo isi tragea padurea seva.
- Ei acum ma crezi au ba? zambi ea. Apa vie te-a adus inapoi.
- Dar astea sunt povestile bunicii si ale celor din sat. Apa vie da viata si apa moar…
- Sstt, nu pomeni asta aici. Vantul incepu deodata sa bata si scripetele ruginit al fantanii atarnat de-o creanga de tei incepu sa scartaie a pustiu.
- Ma infricoseaza lucruile astea, Ioana. Mai bine am pleca de aici. Fata se incrunta la el, iar zarva se potoli pe nesimtite.
- Cum sa plecam? Aici m-am nascut. Iar tu, acum, trebuie sa-mi tii companie.
- Cum sa raman aici, Ioana? Trebuie sa ajung acasa. Poate mama ma cauta, si cei din sat. Si Ileana…
- Cine-I Ileana? Intreba scurt ea apasand fiecare cuvant ca pe-o piatra de moara. Cuvintele pareau cutite infipte in lemnul uscat si scrasneau in lumina orbitoare.
- Ileana e cea careia i-am fost promis. De mici. Ea sta in satul vecin. Corbii de Piatra. Asa-i obiceiul la noi. Dar tu de unde esti? Nu mi-ai spus nimic despre tine.
- Eu aici m-am nascut. Mama mea nu mai este si de atunci n-am vazut pe nimeni. Privi in alta parte ocolindu-i privirea si paru-i nins straluci. Era frumoasa.
- Cum adica? Vrei sa spui ca ai stat singura aici? Zise el neincrezator, dar si cu tristete in glas
- Mai ies cateodata, arunca ea aproape vesela ca si cum nu voia sa stie ce simte. Dar mereu trebuie sa ma intorc. Toma, intelege ca nu mai poti pleca de aici. Ai sorbit din apa vie. Trebuie sa ramai aici.
- Si tu cum ai putut pleca? nu se lasa Toma
- Nu pot sa-ti spun. E interzis, se codi fata.
- Am incercat sa plec cand m-am trezit si nu am putut. Simteam ca ceva ma trage inauntru. Ca nu pot pleca. Ca ma scufund intr-o panza, o tesatura din ce in ce mai rezistenta. Cu cat voiam sa plec, cu cat imi doream mai tare, cu atat ma respingea mai mult.
- Da, e plasa. A fost pusa aici pentru cei care beau din fantana. Multi cauta acest loc in lumea cealalta, dar cei care il gasesc nu-l mai pot parasi. Nu-ti face griji, aici vei avea o viata foarte lunga.
- La ce-mi trebuie o viata lunga daca voi fi singur? Care lume? Pentru ce sa traiesc in acest pustiu? Urla el maniat.
- Nu-i chiar asa rau. De la o vreme incepi sa te obisnuiesti. Lasa sa treaca cativa ani si vei vedea. Nu vei fi singur.
- Cativa ani? Si pana atunci? Ce voi face? Mama mea, Ileana? Ceilalti? Cum sa stau aici?
- Eu n-am avut de ales, suspina Ioana si se uita in ochii lui. Daca durerea ar fi sfasiat pragul dintre lumi, in ochiii ei s-ar fi regasit capetele pamantului. Am sa te las singur, zambi ea trist, dar zambetul era pierdut dincolo….
- Nu, Ioana, iarta-ma, n-am vrut. Dar ea se repezi alergand spre luminis si disparu in stralucire.
– Of, ce-am facut? Acum am ramas singur. Ioana, iarta-ma striga el, dar sunetul disparu inghitit de raze.
Niciun tril nu se mai auzi, nici gaze, nici pasari. Un pustiu verde, arzator, cu copaci ce nu pot oferi umbra si nici racoare, iar in centru o insula de lumina si stralucire orbitoare spre care nu-ti puteai atinti privirea. Iar in sus nici pomeneala. Ca un clopot de sticla grea ce a inchis soarele si toate stelele la un loc. Se simtea singur. Sfasiat. Inchis la marginea lumii departe de tot ceea ce cunostea. Facuse ceva rau? Si luumina nu-i dadea pace. Inchidea ochii si il dureau. Oare cei de acasa il vor astepta? Va putea pleca vreodata de aici? Daca peste cativa ani Ileana se va casatori? Sau va pleca de aici cumva si cand va ajunge acasa ii va gasi pe toti imbatraniti sau chiar mai rau.
Odinioara, cand oamenii voiau sa fie pomeniti dupa plecarea lor de pe pamant ori dupa ce aveau vreun vis prevestitor tocmeau mesteri fantanari care sa scoata din inima pamantului apa rece si buna de baut. Din burta pamantului ieseau multe minuni si, dupa o vreme, tot acolo se intorceau. Ca si oamenii. din pamant facuti, in pamant se vor intoarce.
Caldura musca din pamant ca o stihie neostoita. Toropeala il lovi in moalele capului si il facu sa se astearna, fara sa-si dea seama, pe patul de frunze pe care se trezise. Ioana nu era nicaieri. Cum putea sa plece daca nu avea voie? Ea nu bause din apa. Si, curios lucru, nu ii venise deloc sete. Si era atat de cald. Zapuseala il amorti.
– Voi inchide ochii putin, doar putin, isi zise el ca pentru sine. Apoi voi pleca s-o caut.
Adormi. Si visa. Visa despre fantanile racoroase de la marginea satului, de apa buna, rece si limpede de pe Dealul Spirului, despre fantanile secate, cu apa salcie si rea. Despre viitura de cand era mic cand apa aproape ca le luase casele si fantanile se umplusera de mal si crengi. Apoi vazu niste oameni langa o fantana. Vru sa se apropie de ei, dar apoi observa ceva ciudat. Erau toti zdrentarosi, uitandu-se si salivand langa fantana. Cand se apropie vazu ca parul le era ravasit, unghiile crescute, ochii negri si fata supta. Pareau niste fantasme uscate la soare. Blestemul celor insetati, zicea bunica. Tot bunica zicea ca mortii au nevoie de apa pe lumea cealalta sa-si ude gatlejurile in focul naprasnic. Fiind caldura mare si zapuc in lumea de dincolo, fantanile de pe lumea asta trebuia sa le asigure racoarea si vlaga celor de acolo. Caci si chinuitii aveau dreptul la apa. Batranii satului mai ziceau ca prima fantana fusese sapata cand lumea inca nu era facuta de insusi dracul cel negru. Si cand Dumnezeu il gasise, dracul se ascunsese pe fundul ei, iar Dumnezeu care nu-l putuse ajunge a dezlantuit apele subterane deasupra lui ca sa-l tina vesnic prizonier. De atunci, dracul uraste apa curata si fantanile si incearca sa le sece si sa le strice.
Se trezi tot singur. Se intremase, dar parea ostenit. Nu mai avea sete de viata. Si cand se gandi la sete se gandi si la fantana. Vru s-o vada mai de aproape. Asa ca se indrepta spre coltul cu tei. Mireasma imbatatoare se simtea de departe si desisul teilor legati de fantana se deschise in fata lui. Se apropie de fantana. Isi plimba mainile pe gura fantanii si pe ciutura de lemn. Rece gheata. Scoarta aspra a teilor ii arse mainile. Isi scuipa in palme, dar durerea veninoasa nu trecu. Scufunda cum putu ciutura grea si butucanoasa si apoi lasa greutatea crengii sa faca treaba. Se auzi un baldabac din adancuri care avu ecou in intreaga padure. Teii se infricosara si un alt vant simtit din fantana incepu sa miste frunzele. Era doar curentul apelor subterane, se gandi el. Nimic sa te ingrijorezi. Aduse galeata la suprafata si se uita atent. Putina apa pe fundul ei. Foarte putina. Cam doua maini. Cat sa te speli pe fata, cum zicea bunica. Isi puse mainile inauntru si o racoare imensa, binevenita ii potoli bratele. Uita de durere pe loc. Apoi le scoase. Dar nu avea pic de rana. Urmele disparusera ca si cum nu s-ar fi intamplat. Chiar era aievea? Ioana spusese adevarul? Sa fie apa vietii in acea fantana uitata in padure? Si daca chiar asa este de ce nu-l lasa sa plece de acolo? De ce il tinea prizonier?
Apa n-o puteai bea, la umbra copacilor nu te puteai odihni, nu puteai privi cerul si nici stelele. Nu te puteai bucura de racoarea noptii. Rasarit sau apus nu existau aici, doar lumina grea, obositoare. Ochi de cicoare il vegheau din crang. Codrul era nepasator. Nu inverzea, nu se stingea, iar timpul nu-i dadea de furca.
Trecura ore sau poate zile intregi pana s-o revada pe Ioana. Aparu exact ca in prima zi. Copilaroasa, doi ochi de cicoare imbobociti. Anii se perindau pe langa ei zburand cu repeziciune. Dar Toma se stingea de dor. Uitase cum sunt ceilalti oameni, cum e seara, umbra, racoarea sau intunericul. Cauta raceala unei stanci care sa-l infioare sau iarba uda de roua dimineata prin livada. Voia sa adulmece fanul jilav si sa simta vantul ce-i ingheata sudoarea cand vine de la camp. Uitase toate astea. Dar cel mai dor ii era de mama lui si de buna, de Codrut si caii sai. De mioarele sale, de Dolca si Salga, de feciorii din sat, de lumea de afara. Isi aducea aminte de targuri, de sarbatorile la care se strangea tot satul sa dantuiasca, sa schimbe oua incondeiate, sa cumpere mucenici si miere alba. Uitase acea bucurie si o voia inapoi. Asa ca intr-o zi se hotari sa ii spuna.
- Ioana, eu vreau sa plec. La fiecare noua zile tu ai plecat, iar eu te-am asteptat. Vreau sa ii vad pe ai mei si ma voi intoarce. Foc se scurse din privirea-i abatuta.
- Toma, te implor sa ramai. Cand vei pleca iti va fi greu sa te intorci. Si lumea aceea nu mai este pentru tine. Asta e casa ta acum, zise ea, aratandu-i in jur. Aceiasi copaci, acea lumina istovitoare.
- Nu, Ioana. Trebuie sa plec. Doar un ceas. Ai sa vezi. Ma voi intoarce si are sa fie bine. Vei vedea. Uite, iti las cutitul asta, zise el, si il scose de la cingatoare. Un varf de fier in corn de cerb. Il infipse in pamant. De vei scoate cutitul asta si va fi curat sa stii ca ma intorc la tine, iar de va fi ruginit sa stii ca am pierit.
- Atunci sa ai si de la mine basmaua aceasta, zise ea despletindu-si parul si dandu-I un batic rosu ca focul. De se va rupe pe margini sa stii ca te asptept, iar de se va rupe in mijloc sa stii ca m-ai pierdut si intoarcere nu-i.
- Asa sa fie, Ioana.
- Atunci ia aminte, Tomo. Trebuie sa treci prin intuneric si prin frig. Sa ti se ascuta vederea si simturile. Sa faci ce-oi spune eu si din cuvantul meu sa nu te abati caci altfel vei piei. Cand vei pleca de aici si ti se va deschide calea printre fagii cei batrani, padurea ti se va parea intunecata. Sa porti piatra asta ca sa-ti arate drumul inapoi. Vei trece pe langa o garla mare de pacura care varsa foc si pietre. Dincolo de ea, e imparatia mumei Crivatului. Pe cat e de cald aici pe atat va fi de frig acolo. Daca traversezi cu bine, vei vedea un munte. Urca-l pana vei gasi o pestera si prin ea vei ajunge acasa si vei pasi pe poarta dintre taramuri, prin huda lumii. Dar nu uita, zilele de aici sunt ani pentru muritori. Si daca vei prinde un apus dincolo nu te vei mai putea intoarce si vei rataci pe vecie.
- Iti multumesc pentru sfaturi. Voi face intocmai si ma voi intoarce la timp, Ioana.
- Fii cu bagare de seama, voincule si nu uita ca pe lumea asta nu tot ce pare a fi e si adevarat. Nu pleca urechea la nicio aratare, fie ea vie sau moarta, nu asculta de nimeni si vezi-ti de drumul tau.
– Asa am sa fac, zise Toma, dar era deja plecat.
Fagii se deschisera ca o usa ferecata, un zavor viu ascuns care ii simtea prezenta. Dincolo de bolta, aerul era rece si lumina difuza. Stranse piatra in pumn si pasi. In spatele lui, poteca se inchise. Era Afara. In sfarsit scapase. La inceput orbecai prin intuneric. Pipaind, folosindu-se doar de bataile pietrei. Privi in jur si vazu ca in oglinda locuri care i se pareau cunoscute. Poate ca lumea de dincolo nu era un loc asa rau si marsav cum ii povestise fata. O lua la goana de fericire. Deabia astepta sa-si imbratiseze mama si bunica. Apoi sa sara dezbracat in lac si sa bea din vinul rece al lui mos Nechifor.
Nu stia el oare ca cineva pandise poarta ani la rand? Suflet intunecat, neagra fie-i lumina, il pandise de cand fata il scosese din valuri. Un span jinduia de mult la apa vietii si o cautase pana pe lumea cealalta. Un spurcat buzat, un nenorocit de vames ticalos care si-ar fi vandut si fratii ca sa puna mana pe licoare. Ca acela care vede ceva si-i pare ca numai ii pare spanul privi in jur la padurea neclintita. ‘Naintea lui frunzele, pomii, ramurile si poamele cu totul si cu totul de arama. Omul rau statu ?i privi cum priveste adica omul, care vede ce n-a mai vazut si despre ce n-a mai auzit. Intra in padure. Si florile incepura sa planga.
In timp ce spanul cel ticalosit cauta prin padurea de arama pe voinic, in luminisul argintat, Ioana se hotari sa caute ajutor. Pleca in Padurea cea Vesnic Verde de la Soare-Apune. Merse pe un drum cotit, apoi traversa o prapastie, o genune peste apa pana ajunse la coliba Babei Hirsa. Padurea canta din toate incheieturile. Paseri magice pe rami, chemari, fluieraturi de cinteze, de menestreli colorati ascunsi prin desisuri, un flaut colo, un fluier ascuns deasupra coroanelor de spini. Bolta verde rasuna de voiosie si soarele isi arunca lacom razele printre tufisuri incercand sa sparga cupola. Boarea era placuta, nici prea fierbinte, nici prea rece. Ai fi adormit acolo in cantec de ciocorlii, degetari, pupeze, clovni dungati si alti circari. Mergea prin iarba mica si nuielele i se agatau de rochie lasand fasii la tot pasul. Albe, ca niste firimituri de bumbac aruncate de iarna. Petale grele se inclinau la trecerea ei, iar spinii se fereau din calea ei ca sa nu-i juleasca picioarele. Pesemene, baba le daduse ordin sau asa era natura firii. Iarba deveni mai moale si mai verde. Laba-gastii si trifoiul umpleau o livada smaltuind-o pe laturi cu clopotei, branduse si lalele salbatice. Cativa cerbi pitici pasteau linistiti. Pesemne ca nu mai vazusera chip de om vreodata. Padurea era neatinsa. Iarba nalta, necalcata, florile nesmulse, cantecul vioi si falnicii stejari inalti. In mijlocul poienitei o cabanuta sprijinita de un grup de soldati ososi, cativa plopi albiciosi fara frunze si cu bratele incovoiate alene in jurul usitei joase. Cateva fosnaituri de soparle si gaze, falfait de aripi si cant de voie buna. Se duse spre casuta incercand sa nu calce iarba ori vreo floare caci nu se vedea poteca nicaieria. Intinse mana spre clanta usii cand observa ca aceasta lipseste. Nu putea deschide usa si nici nu vedea alta intrare sau vreo ferestruica cat de cat. Incerca sa strige.
- Maica, maicuta aici esti sau esti plecata? Da-mi drumul, rogu-te ca am mare nevoie de sfatul tau. Un mormait prelung se auzi atunci din spatele casei si intr-o clipita un urs mare cat borta aparu de dupa colt. Avea blana neagra catran si ochi de smoala fiorosi, ghearele ascutite de gresie tare si coltii ranjind a dezastru. Ingrozita, fata se trase inapoi si se impiedica in iarba moale cand ursul grai cu glas omenesc:
- Nu te speria, fetito. Sunt eu, baba, dar sub alt chip. Nu-ti voi face rau, iti promit. Dar nu te pot ajuta in starea asta. Daca vrei sa-l salvezi pe voinic si sa-l aduci acasa trebuie sa-mi aduci o cana cu apa vie de la fantana uitata in luminis.
- Dar nu pot face asta, batrano. Stii ca e interzis. Si de-o voi face, mult nu voi mai avea … si suspina, punandu-se pe plans. Plangea saraca de tresalta camasa pre dansa si florile si ofileau si iarba ingalbenea. Si paserile tacura si gazelle, furnicile si albinele.
- Fata mea, intre doi oameni nu poate sta decat lumina, zise ursul mormaind si plecandu-si capul. Ajuta-l si te vei ajuta pe tine. Alt sfarsit nu va sa fie. Ioana ingenunche: “Iertare, maica mea!”
– Ridica-te. De aici, doar drumul va mai poate desparti. Si tu si eu vom fi libere din nou. Du-te.
Lumea nu stia, dar baba era mama fetei. Blestemata sa rataceasca pamantul in piele de urs pana lumina va fi descatusata. Si Ioana era fata de imparat, dar fusese aspru pedepsita de nenorocitul de had negru ca smoala. Pe cand era lumea nelume si izvoarele nu rasarisera inca, paserile nu cantau si mieii nu zburdau pe pajiste, se facu o negura deasa ce inconjura lumea. Era atat de intuneric incat nu-ti puteai vedea mainile si oamenii plangeau a sfarsit. Se temeau de ceva necurat. Si bine faceau. Caci groaza asta era facuta de Valva Padurii. Neagra era mai veche ca stelele sau codrul, mai apriga ca vantul cel inghetat sau ca marea nestatornica. Din valva asta iesi arapul buzat, negru ca fierea, cu ochii plini de venin si rasuflarea-i de otravuri. Iar el o iubise caci patima spurcata se aprinsese intr-insul si o insemnase sa n-aiba parte de iubire si nici de liniste. Dar al de sus o ajutase si codrul, in iubirea lui nesfarsita pentru oameni, tesuse o panza sa o apere de ticalosiile lumii. Dar panza avu si ea un cost: apa vietii. Si cum tainele nu se lasa pe mana orisicui, pretul avea sa fie unul mare. Unul pe care Ioana se temea ca nu poate sa-l plateasca.
Toma trecu alergand prin padurea cu poamele cu totul si cu totul din arama. Se opri sa se minuneze, dar nu puse mana pe nimic asa cum il sfatuise fata. Nu sorbi din izvoare, nu mirosi florile, nu se puse sa atipeasca la umbra deasa desi si-ar fi dorit atat de mult. Locul il imbia cu o mie de suspine si susururi. Dar nu se dadu invins. Intre timp, spanul il ajunse. In urma lui se facu fasie de smoala neagra. Il pandi pana se topi in padurea deasa. Atunci isi scoase arcul din tolba si pregati o sageata neagra ca intunericul si ca inima lui. Se strecura inaintea voinicului si astepta. Se furisa ca un drac ce era, nevazut si neauzit. Spuza lumii, Uciga-l toaca incorda murdaria si ii dadu drumul in pieptul baiatului. Toma icni. Se prabusi ca o floare taiata de gerul aspru al iernii. Cazu. Si padurea il primi in bratele ei acoperindu-l de crengi si flori ca spanul sa nu-i poata lua capul. Rase multumit strigoiul, nestapanitul tartor.
Intre timp, Ioana, nestiind de razbunarea lui Duca-se pe pustii, ajunse in luminis. Codrul parca stiu cand se intinse dupa apa vie. Incepu sa geama, plangand parca. Frunzele cerseau si florile implorau. Ioana inchise ochii, isi stranse adanc pumnii si ramase cu inima impietrita. O lua la fuga spre iesire cu ulciorul in mana. Cand trecu prin zid codrul se rupse. Mii de glasuri urlara, copacii paraira, crengile se intoarsera nefiresc zbicind aerul, pamantul se cutremura. Vantul rascoli padurea ca intr-o furtuna de frunze invartosate, crengi, ierburi, bolovani, pietris si cate si mai cate adunate in cale. Alerga grabita cu furtuna in urma-i. Ajunse la casa babei si impreuna se grabira spre padurea de arama. Zvonul ajunsese si aici. Poamele cazusera, ruginisera, codrul se intunecase, izvoarele incepusera sa arunce mal si florile pierisera. Dare de smoala si catran se intindeau pana la o movila de verdeata. Singura care mai ramasese vie si verde. Acolo, printre crengi gasira mainile si buzele Tomei.
– Repede, nu mai e timp, fetito. Am venit oare prea tarziu? Ajuta-ma, urla ea. Si incerca sa caste o portita in inchisoarea verde.
Pamantul luase o viata in schimbul apei vii. Dar nu cea care trebuia. Ii strecurara cateva picaturi tocmai cand cerul se prabusi asupra lor. Incepu sa ploua ca picuri mari, calzi, rosii. Pamantul malos se umplu repede. Ioana ingenunche langa ei.
- Mama, iarta-ma. Am cerut prea mult. Si am vrut prea mult. Viata mea pentru a lui.
– Nu, fata mea. Viata noastra. Pentru noi e deja prea tarziu. Si codrul le asculta ruga. In timp ce vorbeau o mare de lumina se pogori asupra lor. Toata lumina din poienita ascunsa, din labirintul fantanii le umplu si le duse departe. Lumina parjoli raul si il prinse din urma pe mamonul ucigas si il pedepsi topindu-l ca pe smoala fierbinte. Iar pe baba si Ioana le duse in adevarata lume de dincolo unde isi gasira linistea si iubirile pierdute.
Iar eu … Eu m-am trezit intr-o poienita verde, smaltuita pe margini de flori de cicoare. Ma uitai in jur si nu vazui decat o fantana. O fantana veche ca timpul, cu flori de tei in cumpana. Imi aduceam aminte si nu prea stiam daca visasem sau nu. Bunica voastra, Ileana, era langa mine si zambea. Parca ieri s-a intamplat, nepotii mei.
– Hai bunicule, adica vrei sa zici ca Fantana Tomii din Dealul de la Padure e chiar fantana din povestea matale? Iar Toma ai fii chiar ….
- Biography
Catalin Stanculescu Ph.D. is an independent researcher and historian specializing in mythology, ancient history, sacred sites, comparative religion, and ancient philosophy. Catalin is the author of numerous articles on sites like www.mythologica.ro or www.descopera.org based on mythology in romanian language.
5
5