In medievalistica romaneasca, dinastia Basarabilor detine un rol important pentru evenimentele care au condus la intemeierea Tarii Romanesti, dar si in cele ulterioare, asociate atat succesiunii la tronul acesteia, cat a si celui al Moldovei, pentru a nu mai vorbi de toponimia pe care a alimentat-o de-a lungul vremurilor.

Mergand pe firul obarsiei lor, originea numelui este atribuita de catre cronicarul persan Fazel-Ullah-Rasid, unui stramos regasit in vechile scrieri din 1241, sub numele de „Bezerenbam” sau „Bazarab-ban” – ban al Severinului (Terra Zeurino).

Totusi, ideea de a defini drept „dinastie” succesiunea la tron a domnitorilor Tarii Romanesti pornind de la Basarb I, care a domnit intre anii 1310-1352 si continuand cu apartenentii factiunilor mai mici ale familiei – Danestii si Draculestii – pana la Vlad Dracul, ce a ocupat tronul in doua etape distincte, din 1436 pana in 1442 si sin 1443 pana in 1447, e necesara precizarea ca sistemul electiv al boierilor din Sfatul Tarii ingaduia tuturor membrilor declarati de sange domnesc sa devina potentiali succesori la tron.

Acest lucru a fost exploatat ulterior de pretendenti care nu aveau nici in clin nici in maneca de fapt cu Basarab I Voievod, dar care recurgeau la acest tertip pentru a putea justifica revendicarea tronului, sustinand ca ei insisi ar „de os domnesc”, descendenti ai vechii spite voievodale.

 

Puterea domneasca in zorii intemeierii Tarii Romanesti

Majoritatea autorilor de specialitate indica in lucrarile lor faptul ca Basarab I Voievod ar fi fost negresit intemeietorul Tarii Romanesti odata cu izbanda integistrata la Posada, in batalia purtata impotriva regelui Ungariei, Carol Robert de Anjou, dar putine sunt izvoarele istorice scrise in masure sa ateste succesiunea exacta a evenimentelor respective.

In orice caz, ca intemeietor al unei tari si a unei dinastii, Basarab I se impuse in panoplia domnitorilor romani ai tuturor timpurilor ca un iscusit conducator, diplomat si strateg, impunand un profil cu totul si cu totul distinctiv pentru puterea domneasca in zorii intemeierii Tarii Romanesti.

Astfel, dupa cum afirma Marian Coman in lucrarea sa intitulata „Putere si teritoriu. Tara Romaneasca medievala (secolele XIV_XVI)” (2013):

„…puterea domneasca la inceputurile Tarii Romanesti poate fi mult mai bine inteleasa daca este definita in termeni sociali si nu in termeni teritoriali”, subliniind faptul ca „… puterea primilor domni a fost o putere senioriala, fundamentata social si exercitata asociativ, prin raporturi personalizate, ierarhizate si negociabile intre domn si diverse grupuri sociale”.

Asadar dinastia Basarabilor debuteaza sub auspiciile fascinatiei exercitate asupra multimii si autoritatii impuse, care i-au intarit dreptul de detinere a puterii mai intai asupra oamenilor si abia in plan secundar asupra unor teritorii anume, cu multa luare aminte studiate si acaparate sau alipite mai degraba de-a lungul anilor.

 

Asocierea la domnie – un atu in plus pentru succesor

Inca din timpuri imemorabile, un elment menit sa garanteze in buna masura succesiunea la tron a urmasilor intemeietorilor unor dinastii a fost asocierea la domnie inca din timpul vietii suveranului a unuia din fiii sai, pe care-l socotea demn sa-i paseasca pe urme.

Basarab I Voievod recurse la aceeasi strategie, asociindu-si la domnie inca din timpul vietii, pe fiul sau Nicolae Alexandru, care urca pe tronul Tarii Romanesti dupa moartea tatalui sau, in anul 1352 pentru a domni pana in 1364.

Nici acesta nu accepta vasalitatea fata de coroana maghiara, ci urma tiparul domniei precedente, dupa cum ii fu zugravit si proiectat chiar de Basarab I, remarcandu-se prin ctitoriile de lacasuri bisericesti si prin eforturile de a consolida granitele Tarii Romanesti.

Atitudinea transanta cu privire la refuzul de a se supune dominatiei maghiare rezulta de altfel dintr-o remarca a regelui Ludovic I al Ungariei care, adresandu-se urmasului la tronul Tarii Romanesti, fiul lui Nicolae Alexandu, Vladislav I (sau Vlaicu Voda), il  critica plin de nemultumire, acuzandu-l ca a urmat obiceiurile rele ale tatalui sau, referindu-se tocmai la faptul ca nicila cea de-a treia generatie de domnitori descendenti din neamul Basarabilor, coroana nu reuseste sa-si impuna autoritatea asupra teritoriului pe care-l carmuiau.

Vlaicu Voda domni intre anii 1364-1377, intr-o perioada in care fu nevoit sa accepte totusi suzeranitatea maghiara, lucru pentru care dobandi feudele Amlasului, Severinului si Fagarasului, devenind totodata Ban de Severin si Duce de Fagaras, dar nazuind mai degraba la o sustinere concreta din partea coroanei maghiare in indepartarea amenintatii Plantagenetilor angevini.

Acest deziderat nu se concretiza insa, astfel relatiile cu maghiarii devenira tot mai tensionate, pana la declansarea confruntarii armate de pe cursul Ialomitei, in imediata vecinatate a Targovistei, unde Vlaicu Voda se dovedi demn urmas al stirpei Basarabilor, iesind victorios.

In ciuda izbanzii repurtate insa, ramase vasal al regelui Ludovic I al Ungariei, care fu silit in schimb sa-i recunoasca toate titlurile, in conditiile in care relatiile isi mentinura tensiunile initiale.

 

O schimbare de directie – cand succesorul e un frate

Urmand sirul verigilor succesiunii Basarabilor, dupa ce fu asociat la domnia fratelui sau, Vlaicu Voda, pe tronul Tarii Romanesti urca in anul 1377 Radu I, care domni pana in 1383.

Numerosi autori de specialitate il socotesc pe Radu I acelasi personaj cu legendarul Radu Negru, prezent in folclorul si legendele romanesti ca drept prim legiuitor si fondator al institutiilor administrative ale Tarii Romanesti, desi argumentul este inca generator de aprinse controverse.

Radu I isi continua domnia urmand aceeasi atitudine ca a predecesorilor sai fata de regatul Ungariei, generatoare de conflicte armate, desi lipsesc cu desavarsire izvoarele storice scrise in masura sa ateste atat rezultatele acestor confruntari, cat si alte particularitati ale evenimentelor ce au marcat perioada sa de domnie.

Se presupune ca ar fi murit in preajma anului 1383, cand pe tronul Tarii Romanesti urca fiul sau, Dan I, fratele mai mare (dupa tata) al lui Mircea cel Mare (numit si cel Batran).

Dan I nu fu insa asociat la domnie cu tatal sau Radu I, ci dobandi tronul ca urmas de drept, carmuind tara pana in septembrie 1386, cand muri asasinat prin otravire, in imprejurari misterioase, pe durata desfasurarii unei campanii militare ce avea drept obiectiv sustinerea unchiului sau, Ioan Sratimir, in confruntarea cu ostile tarului de Tarnovo, Ioan Sisman, in apropiere de Silistra.

O versiune a acestui eveniment, istorisita in paginile cronicarului bizantin Laonic Chalcocondil, sustine insa ca moartea lui Dan I ar fi fost pusa la cale in mare taina chiar de catre fratele sau mai mic, Mircea, care ar fi dobandit tronul urzind un complot impreuna cu anumiti boieri de la curte, soldat cu uciderea domnitorului.

Versiunea nu este insa sustinuta de vre-o alta sursa, astfel incat a fost socotita mult mai veridica varianta inclusa in asa-numita „Cronica anonima bulgara”, contemporana perioadei de domnie a lui Dan I, la nivelul careia se precizeaza ca moartea acestuia a survenit pe neasteptate, in imediata vecinatate a Dristorului, cu semne de otravire de catre o mana necunoscuta, pe cand il sprijinea in lupta pe tarul de la Vidin impotriva tarului de Tarnovo si a ostilor otomane aliate cestui de pe urma”.

Odata cu inscaunarea lui Mircea cel Mare (1355-1418) pe tronul Tarii Romanesti insa, debuteaza un mare capitol evolutiv pentru acest teritoriu, marcat de evenimente istorice importante, ale caror consecinte s-au reflectat in multiple planuri – politic, social, economic si organizatorico-administrativ deopotriva.

Mircea domni in total timp de aproape 30 e ani – intre 1386-1385 si din 1397 pana in 1418 – demonstrandu-se unul din cei mai insemnati carmuitori romani ai tuturor timpurilor si cel ce incheie, potrivit multor autori de specialitate, adevarata dinastie a Basarabilor, intrucat fu urmat la tron de catre Vlad Uzurpatorul, despre originile caruia nu se cunosc date precise.

In parte, istoricii sustin teoria potrivit careia acesta ar fi fost unul din boierii de la curtea lui Mircea cel Mare, care-si trada suveranul, neavand absolut nici o legatura de rudenie cu acesta din urma, dar parerile sun impartite: exista si versiunea care sustine ca Vlad ar fi fost in realitate fiul lui Dan I si deci nepot al lui Mircea, desi nu exista marturii scrise care sa ateste acest lucru.

Mai mult decat atat: pentru Vlad Uzurpatorul nu se cunoaste nici data nici locul nasterii, nici anul exact in care si-a adjudecat tronul, presupunandu-se doar ca ar fi avut parte de o domnie relativ scurta, respectiv din 1395 pana in 1936 sau din toamna anului 1394 pana in decembrie 1396.

 

Blazonul Basarabilor – aspecte mai putin cunoscute

In general istoricii, arheologii si cercetatorii pasionati de particularitatile dinastice ale Basarabilor s-au concentrat cu precadere asupra verigilor succesiuni acestora la tron, asupra legaturilor lor de rudenie si a faptelor acestora si evenimentelor consemnate pe durata carmuririi Tarii Romanesti.

Acesta este motivul pentru care aspectele legate de modul lor de a fi, de viata privata si de elementele pe care le socoteau reprezentative/simbolice pentru prestigiul si imaginea maretei lor familii au fost mai putin analizate.

Totusi, exista autori de specialitate care au indreptat o privire atenta si asupra acestui argument: in lucrarea intitulata „Smalturile stemei dinastice a Basabilor. Noi supozitii si interpretari” (2018), regasita in cadrul Muzeului Tarii Fagarasului „Valer Literat”, sunt prezentate trei teorii cu caracter descriptiv pentru blazonul familiei Basarabilor, dupa cum urmeaza:

  1. Scut cu doua campuri – unul in dungi rosii si aurii si celalalt de culoare azurie;
  2. Scut cu doua campuri – unul in dungi rosii si argintii si celalalt de culoare azurie;
  3. Scut cu doua campuri – unul in dungi verzi si aurii si celalalt de culoare aurie.

Toate cele trei teorii sustin varianta scutului tricolor, sustinuta de heraldistul Jean-Nicolas Manescu, care explica faptul ca „…stramosi de-ai lui Litovoi, Barbat si Tihomir (care erau la randul lor ascendenti ai lui Basarab I9 ar fi putut participa la Cruciada a V-a (1217-1221), condusa de regele Andrei al II-lea, moment in care acestia ar fi adoptat steme peronale cu scut fasciat (…), ce se vor oglindi mai apoi in armorialele straine sub titlul de Rege al Valahiei/al Valahilor”.

 

Bibliografie:

  1. Obedeanu, Constantin V. – „Dinastia nationala a Basarabilor”, 1921;
  2. Petrescu, Aurel – „Neamul Basarabilor”, 1984;
  3. Negrau, Elisabeta – „Cultul suveranului sud-est european si cazul Tarii Romanesti. O perspectiva artistica”, 2011;
  4. Marian, Coman – „Putere si teritoriu. Tara Romaneasca medievala (secolele XIV-XVI)”, 2013;
  5. Secuiu, Micu – „Crepuscul voievodal. Sfarsitul lui Matei Basarb, falsa cronica de curte”, Vol. II, 2016;
  6. Secuiu, Micu – „Nalucirile puterii si-ale maririlor: Roman istoric inchinat urcarii in scaun a lui Matei Basarab si a lui Vasile Lupu”, 2021.

 

Author Details
Autor si cercetator independent specializat in istoria religiilor, mitologie, istorie antica si religie comparata cu studii la Universitatea din Pennsylvania, ne arata calatoria rasei umane si cum sa intelegem mitologia prin ochii stramosilor nostri.
(Visited 27 times, 1 visits today)