Perioada succesiva destramarii regatului gepid ce se consolidase in teritoriul vechii Dacii fu urmata de o veritabila epoca intunecata, marcata de invazia popoarelor migratoare, care avura darul de a tulbura si mai mult apele intr-un teritoriu flagelat de cotropitori.

Despre acest interval nefast se cunosc insa putine lucruri, intrucat nu exista documente, cronici sau alte dovezi inechivocabile menite sa elucideze situatia populatiei autohtone venite in contact cu invadatorii.

Acest fenomen a contribuit la acumularea unor informatii trunchiate pe care anumiti autori de specialitate le-au transformat in enunturi de teorii cu valoare de postulat, cu neputinta de a fi sustinute pe baza unor veritabile marturii istorice.

Ceea ce se stie cu siguranta insa despre caracterul populatiei autohtone aflate pe teritoriul vechii Dacii este ca aceasta nu se distingea printr-un entuziasm aparte fata de inscrisuri, ci era mai degraba focusata pe actiuni concrete, confruntandu-se cu problemele sale de zi cu zi abordand o naturalete vecina cu resemnarea, in culisele careia nu se ascundea catusi de putin dorinta de a lasa posteritatii marturii despre modul in care le rezolva.

 

Teoria influentelor minore

Desi o epoca in care spatiul carpato-dunareano-pontic fu invadat de valurile popoarelor migratoare nu putea fi una infloritoare pentru populatia autohtona, exista o asa-numita teorie a influentelor minore, care prezinta un cadru cvasi-idilic al situatiei la vremea respectiva.

Este vorba de ipoteza potrivit careia teritoriile fostei provincii romane ar fi fost repopulate masiv (dupa retragerea aureliana) de catre dacii liberi, care-si unira efectivele cu dacii romanizati din fostele colonii infiintate de administratia imperiala la nord de Dunare.

Fluxul de daci liberi intrat in acest areal ar fi intarit identitatea daco-romana intr-o maniera considerabila, astfel incat peste asezarile noi infiintate, valurile popoarelor migratoare ar fi trecut fara sa fi lasat cine stie ce urme, indreptandu-se catre o destinatie care le starnea mult mai mult interesul, desi nu se specifica exact care ar fi fost aceea.

E dificil de acceptat validitatea acestei teorii in conditiile in care popoarele migratoare se aflau in cautare de terenuri fertile, resurse si conditii bune pentru a-si intemeia propriile asezari si a duce o viata mai buna, astfel incat teritoriul vechii Dacii, atat de bine amplasat si de inzestrat cu toate cele de trebuinta, constituia o optima alegere in acest context.

Un aspect ce intareste aceasta idee este legat tocmai de evenimentele istorice precedente, care demonstreaza preferinta gepizilor pentru a-si intemeia regatul pe aceste plaiuri, a avarilor pentru a-i cuceri pe gepizi si a gotilor care secole de-a randul au tanjit la acest spatiu generos si promitator.

In opinia anumitor autori de specialitate insa, migratiile nu au influentat prea mult populatia autohtona, aflandu-se intr-un soi de tranzit de pe urma caruia se multumira doar plata unui tribut, lasand in aceste teritorii un numar nesemnificativ de migratori.

 

Teoria devastarilor masive

La polul opus se situeaza insa asa-numita teorie a „devastarilor masive”, ce sustine ca valurile migratoare ar fi zdrobit precum un tavalug daco-romanii, silindu-i sa se retraga la iuteala in munti, in paduri si in alte locuri tainice numai de ei stiute, lasand la discretia navalitorilor intinsele spatii deschise ale campiilor, albiile raurilor ce se varsau in Dunare si regiunile deluroase din imediata vecinatate a lantului carpatic.

Sustinatorii acestei teorii afirma ca valurile popoarelor migratoare gasira fantanile otravite, asezarile arse si mai nimic de pradat, iar daco-romanii ar fi reusit sa-si pastreze identitatea etnica, limba si cultura tocmai pentru ca s-au izolat in zone dificil de accesat de catre migratori.

Intr-o perioada succesiva, dupa ce populatia autohtona ar fi asteptat sa treaca urgia, oamenii s-ar fi intors din munti la vetrele lor si si-ar fi reluat viata si activitatile in teritoriile pustiite de migratori, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.

Nici aceasta teorie nu suna insa prea convingator, iar adevarul istoric tinde sa se plaseze, ca in mai toate disputele similare, undeva pe la mijloc: neavand un lider de calibrul regelui Decebal sau mai inainte de acesta, Burebista, daco-romanii aflati pe teritoriul fostei provincii Dacia cautara sa se descurce dupa cum le dicta vointa.

O parte incercara sa tina piept invadatorilor si platira cu viata impotrivirea fata de mult mai numeroasele osti ale intrusilor, altii se refugiara la adapostul muntilor, iar altii ramasera legati de propriile gospodarii, nadajduind ca noii veniti sa-i crute.

 

Deosebirea dintre primele valuri de migratori si intrarea slavilor in spatiul daco-roman

Daca in perioada migratiilor cuprinsa intre secolele III-VI spatiul daco-roman facu cunostinta cu goti, huni, gepizi si avari, o categorie aparte de migratori aparura in bazinul carpato-danubian incepand cu secolul al VI-lea: slavii.

In descrierile lui Orocopius din Cesareea, profilul slavilor nu se contura tocmai magulitor:

„…locuiesc in colibe jalnice, razletiti mult unii de altii si se muta mereu dintr-un loc intr-altul, ducand o viata neingrijita, plini de murdarie. neamurile acestea (…) nu sunt conduse de un singur om, ci traiesc din vechime intr-o randuiala obsteasca si de aceea treburile lor, atat cele prielnice cat si cele neprielnice sunt dezbatute de multime laolalta…”.

Slavii patrunsera in spatiul carpato-danubiano-pontic avansand pana spre zonele subcarpatice si in arealul Dunarii de Jos, lansand atacuri hartuitoare asupra legiunilor Imperiului Bizantin, nu de putine ori in alianta cu ostile kutrigurilor.

Slavii izbutesc sa se stabileasca in teritoriile vechii Dacii in preajma anului 582, intemeindu-si asezari si indeletnicindu-se cu agricultura si cresterea animalelor.

Dar lucrurile luara o intorsatura neasteptata in jurul anului 597, cand generalul bizantin Petros isi indrepta ostile asupra efectivelor de luptatori slavi aflate sub conducerea lui Piragast: evenimentele scapara de sub control din pricina unei puternice rascoale izbucnite in randurile armatelor bizantine, ceea ce conduse la o totala descoperire a flancului sud-dunarean.

Slavii nu pierdura aceasta oportunitate si se deplasara masiv din teritoriile dacice de la nord de Dunare catre spatiile libere de la sudul acesteia, diminuand considerabil presiunea exercitata in teritoriile vechii provincii romane.

„…In anul 602, limesul dunarean al lmperiului Roman este strapuns: slavii trec la sud de Dunare si se stabilesc aici definitiv. Aceasta determina ruperea Romanitatii Orientale. Romanitatea nord-dunareana devine o insula in marele ocean slav. La separarea Romanitatii Orientale in doua grupuri nord-dunarean si balcanic contribuie si migratia bulgarilor de la sfarsitul secolului al VII-lea. Acestia intemeiaza un stat in nord-estul actualei Bulgarii”, se precizeaza in lucrarea „Etnogeneza romaneasca: romanitate si barbari, romanici si migratori in Dacia” (1999).

Aceasta este explicatia pe care o avanseaza multi autori de specialitate cu privire la faptul ca daco-romanii reusira sa-si pastreze caracteristicile etno-culturale chiar si dupa valul migratorilor slavi.

Dar daca elementele specifice culturii materiale a slavilor prezentau caracteristici inferioare in raport cu cele apartinand populatiei autohtone, cercetarile arheologice efectuate pe teritoriul romanesc de azi au adus totusi la lumina o serie intreaga de repere atribuite acestei populatii migratoare.

Inventarul contine un insemnat numar de unelte simple din os si foarte putine din fier, ceramica lucrata manual si lipsite de decoratiuni, dar si o serie de indicii asociate ritualurilor funerare ale slavilor.

Acestia isi incinerau defunctii si depuneau cenusa fie in urne simple fie direct in gropi, asociindu-le deseori obiecte de podoaba, accesorii si alte tipuri de ofrande, dupa cum s-a remarcat de pilda in cadrul marii necropole descoperite la nivelul sitului arheologic de la Sarata Monteoru, continand circa 1500 de morminte tumulare sau plane.

 

Alte vestigii ale prezentei slavilor in vechia Dacie

Grupuri insemnate de slavi inaintara catre zonele de ses muntenesti si oltenesti, patrunzand ulterior si in spatiul transilvanean in perioada cuprinsa intre secolele VI-VIII.

Siturile arheologice au dezvaluit prezenta unor elemente de cultura stra-romaneasca purtand influente slave, cu infiltrari in segmentele mai evoluate ale tipurilor Costisa-Botosana-Hansca, Ipotesti-Candesti si Bratei, ce au generat un amestec identificat in cadrul unor faze noi de culturi mixte: Suceava-Sipot-Hlincea I (Dorobantu), Ipotesti-Candesti B si Bezid-Filiasi.

In ciuda descoperirilor multiple pe teritoriul Romaniei de azi a vestigiilor valului migrator slav, cum ar fi de pilda cele de la cernatu (jud. Covasna), Dulceana (jud. Teleorman), Davideni (jud. Neamt), Crucea lui Ferent (jud. Iasi), Budureasca (jud. Prahova) sau Sarata Monteoru (jud. Buzau), sau chiar in Bucuresti, la Catelul Nou, specialistii apreciaza ca etnicitatea populatiei autohtone nu a fost afectata de influentele slavilor, ci a adoptat doar un numar neinsemnat de elmente lexicale, o parte din aceastea strabatand vremurile pana in epoca moderna.

O parte din acestea descind din necesitatea desfasurarii muncilor agricole si a activitatilor gospodaresti sau de crestere a animalelor, cum ar fi de pilda termenii grebla, belciug, lopata, crivat, lapovita, cos, pivnita, grajd, ograda, loboda, praz, stir, bivol, stiuca, brazda, izvor s.a..

La momentul sosirii slavilor pe teritoriul de astazi al Romaniei, populatia indigena era una destul de omogena din punct de vedere cultural si etnic, iar cercetatorii opineaza ca aportul acestora, in esenta, asupra etnicitatii locuitorilor autohtoni, a fost aproape nul”, scria Valentin Roman materialul sau intitulat „Adevarul despre daci” (2015).

In realitate insa, atat slavii cat si celelalte popoare migratoare care au traversat teritoriul dacic sau si-au intemeiat asezari in arealul carpato-dunareano-pontic, si-au adus mai mult sau mai putin contributia la imbogatirea zestrei culturale autohtone, intrucat chiar si in ziua de azi se pot identifica anumite elemente desprinse din specificul cultural al acestora, pe care populatia locala nu le-a eliminat din sipetul sau cu repere folcloristice, traditionale sau lexicale.

 

Bibliografie:

  1. Cipariu, Timotei – „Arhetipuri ale permanentei romanesti”, 1988;
  2. Francu, Constantin – „Geneza limbii romane si etnogeneza romanilor”, 1999;
  3. Spinei, Victor – „Marile migratii din estul si sud-estul Europei: in secolele IX-XIII”, 1999;
  4. savescu, Napoleon – „Noi nu suntem urmasii Romei”, 2002;
  5. josan, Nicolae – „Destinul geografic al poporului roman”, 2002;
  6. Diaconu, Gheorghe – „Dacia in epoca primelor migratii: (secolele al II-lea – al IV-lea d. Hr.)”, 2009;
  7. Keith, Hitchins – „Scurta istorie a Romaniei”, 2016.

Author Details
Autor si cercetator independent specializat in istoria religiilor, mitologie, istorie antica si religie comparata cu studii la Universitatea din Pennsylvania, ne arata calatoria rasei umane si cum sa intelegem mitologia prin ochii stramosilor nostri.
(Visited 26 times, 1 visits today)