Umblatul cu Capra si cu Ursul constituie din timpuri stravechi doua din cele mai indragite datini de iarna de pe plaiurile noastre, originile lor ancorandu-se in vremuri precrestine chiar, motiv pentru care este uimitoare perseverenta cu care s-au transmis peste secole pana in zilele noastre.

Ambele forme de colindat imbraca straiele teatrale ale unei veritabile reprezentatii artistice de spectacol popular cu masti, care are loc de Anul Nou in multe regiuni ale tarii, pornind din Bucovina si Moldova si continuand cu Muntenia, Oltenia, Dobrogea si oarecum ceva mai putin practicate in Ardeal.

Cu siguranta nu exista manifestare traditionala specifica trecerii peste an, mai spectaculoasa, mai galagioasa si mai plina de culoare decat umblatul cu capra sau cu ursul – o datina straveche ce marcheaza intoarcerea simbolica a timpului in ultima noapte a anului care se incheie si prima noapte a celui ce se naste, cu reluarea numaratorii zilelor ca marturie vie a renasterii”, remarca Sorin Lavric in lucrarea sa intitulata “Cartea de Craciun” (1997).

De asemenea, ambele manifestari se caracterizeaza prin tipicul lor zgomotos, vesel, de mare amploare – o atractie de necontestat indeosebi in mediul rural, asociata trecerii peste an – motiv de bucurie pentru batrani, adulti si copii, deopotriva.

Odinioara, umblatul cu capra si cu ursul constituia un mijloc optim de obtinere a unor venituri extra pe durata sarbatorii Anului Nou, cetele de uratori umplandu-si traistele cu bunatati si monede aruncate de sateni dupa cum le permitea punga si camara.

Boierii mai insariti din zonele de deal ale Olteniei si Dobrogei adaugau pe lista de merinde si plosca de vin, in timp ce cei ce detineau mosii in regiunile untoase ale Moldovei si Munteniei, ofereau tuica si slanina afumata.

Simbolism, valente arhaice si semnificatii in umblatul cu capra si ursul

Atata Capra cat si Ursul, ca elemente simbolice imprumutate din regnul animal pentru a li se atribui roluri esentiale in ritualuri magice sau in cadrul unor manifestari cu semnificatii spirituale, au beneficiat din cele mai vechi timpuri de atentia popoarelor lumii.

Si pe meleagurile noastre li s-a asociat, inca din vremuri vechi, pre-crestine, astfel de valente si semnificatii:

  • Capra este in buna parte intruchiparea temeritatii impletite cu nesabuinta, a curiozitatii neinfranate si a dorintei de explorare a teritoriilor aparent inaccesibile; demonstrand un comportament zvapaiat si imprevizibil, capra a fost asociata inca din timpuri ancestrale hazardului, haosului si dezordinii;
  • Ursul, la randul sau, intruchipa cel mai bine forta, darzenia si tenacitatea, iar comportamentul sau dominator asupra intinselor arii impadurite inspira trainicia unor legaturi profunde cu natura, fiind asociat capacitatii de adaptabilitate si supravietuirii in conditii oricat de neprielnice.

In realitate, atat umlatul cu capra cat si cel cu ursul detin o semnificatie comuna, adanc inredacinata in traditia romanilor, cunoscuta sub denumirea de “ingropatul anului”, cu intraga sa trena de metamorfoze corelate.

Odinioara, cetele de uratori purtau pe ulitele satelor o capra adevarata, ale carei corne erau impodobite cu zurgalai si panglici colorate, iar la nivelul grupurilor ce colindau cu ursul, exista efectiv un “ursar” cu un urs adevarat, legat cu lant si dresat sa “danseze” dupa indicatiile sale, in zgomotul infernal al tarafului care acompania adesea uratorii, cu tobe, fluiere, muzicute, acordeoane, tambaluri, cobze si viori.

In ultimele decenii insa, animalele au fost inlocuite cu persoane mascate pe post de capra si urs, in multe regiuni ale tarii capra fiind chiar realizata din lemn, cu asa-numita “clampanitoare” in loc de bot – o articulatie primitiva alcatuita din doua placi din lemn care pocnesc ori de cate ori sunt manevrate prin intermediul unei tije metalice.

Ornamente, costume, masti si personaje adiacente

Trunchiul din lemn al caprei este de regula o unealta de tamplarie numita tocmai „capra de lemn”, pe care se sprijineau trunchiurile, sipcile sau panourile lemnoase ce urmau sa fie taiate cu fierastraul; trunchiul  este impodobit la randul sau cu servete colorate tesute in casa, panglici, clopotei si ramurele de brad, in timp ce capul este de regula infasurat in hartie creponata rosie, impestritata cu fragmente de negru, sau cu petice din piele de capra lipite pe laturi.

Ursul este interpretat de regula de un barbat robust, care poarta o blana tipica pe umeri, ciomag zdravan, numai bun de invartit deasupra capului si o masca adecvata, impodobit pe laturi fiind totodata cu ciucuri rosii si avand alaturi frecvent un copil ce poarta un costum similar, interpretand rolul “puiului de urs”, care mormaie si joaca marunt din picioare, in rapaitul tobelor.

Alaiul de personaje ce insoteste protagonistii este compus din figuri populare oamenilor din zonele rurale, cu denumiri specifice, precum “Sanvasai” – petrecaretul chefliu incalecat pe butoi, iubaret si neserios, “Santoader” – interpretat de tinerii care insotesc ceata calare pe cai, „Uratul Satului” si „Nebunul Satului”, „Baba-Cloanta” si „Statu-Palma-Barba-Cot”, pentru a enumera doar cateva din acestea.

Potrivit credintelor stravechi, umblatul cu ursul detine o componenta net legata de traditiile agrare ale locuitorilor din zonele cultivate, care consta in “batuta pamantului” – izbirea puternica a solului cu talpile cizmelor imbracate in blana, in semn de curatare si fertilizare a suprafetelor pentru viitoarele recolte.

Romanii indragesc umblatul cu capra si cu ursul – le indragesc si le transmit ca datina straveche, din generatie in generatie, precum un dar de suflet menit sa dainuie peste veacuri si sa le ocroteasca neamul si gospodariile, pruncii si campurile, recoltele si vitele care le asigura traiul de zi cu zi...”, amintea Petru Caraman in volumul sau intitulat „Substratul mitologic al sarbatorilor de iarna la Romani si Slavi”. contributie la studiul mitologiei crestine din orientul Europei”,  (1931).

Ritualul dupa care se desfasoara reprezentatia caprei si ursului

Capra este indemnata sa joace de catre stapanul casei la care s-au oprit colindatorii, in strigaturile satirice ale cetei, deseori demascatoare ale viciilor comunitatii locale – lenea, consumul exagerat de alcool sau umblatul dupa nevasta altuia de pilda – scenariul continuand cu imbolnavirea caprei si chemarea vraciului pentru tamaduirea sa.

Dupa interventia acestuia si dupa descantecele babelor, capra isi revine si este purtata cu tot alaiul la iarmaroc pentru a fi vanduta; in unele zone ale tarii capra protagonista este insotita de alte doua-trei – sursa sigura de venit pentru stapanul lor.

Reprezentatia ce are loc in cadrul umblatului cu ursul se desfasoara potrivit unui scenariu bine structurat, care include trei momente esentiale: veselia dansului in faza preliminara, imbolnavirea si prabusirea la pamant in faza intermediara, apoi descantecul unei babe sau al unei tiganci menit sa-l „scoale de pe boala” dar care nu reuseste sa-si atinga scopul, astfel incat e necesara interventia unui spiter care-i ia sange crestandu-l cu lama unui cutit si-l ajuta sa-si revina; in final ursul isi recapata puterile si reincepe sa joace, indreptandu-se spre gospodaria urmatoare.

Ambele variante aduc in prim-plan crampeie din viata traditionala autentica a romanilor din zonele rurale in vremuri mai mult sau mai putin apropiate; desi latura simbolico-traditionala a pierdut mult in intensitate in perioada moderna, obiceiul umblatului cu capra si cu ursul a capatat treptat valentele unei forme de socializare teatrala, o distractie si un spectacol pentru toata lumea.

Dar ceea ce au adus nou generatiile din urma este un proces expansiv de creatie in stil traditional, care tinde sa acapareze o mare parte a textelor rostite la performarea obiceiurilor de iarna”, scrie Iuliana Bancescu in lucrarea sa intitulata „Obiceiuri de iarna din Moldova” (2018), subliniind faptul ca „S-a conservat mai mult partea spectaculara, epica, usor de pus in scena, dar si de inteles de categorii mai largi de gazde sau de outsideri”.

Initiative oficiale si demersuri de inscriere a datinii in patrimoniul UNESCO

Umblatul cu ursul si cu capra constituie un obicei ce s-a materializat de-a lungul timpului intr-un veritabil conglomerat traditional asociat sarbatorilor de iarna, ce marcheaza identitatea poporului nostru in spatiul Carpato-Pontico-Dunarean.

Acest lucru a determinat adoptarea unor initiative si demersuri oficiale din partea autoritatilor romanesti in vederea inscrierii acestei datini la nivelul listei patrimoniului imaterial UNESCO, tot astfel dupa cum a fost socotit si traditionalul dans al Calusarilor, ceramica de Horezu sau doina romaneasca.

In luna decembrie a anului 2013, „Colindatul in ceata barbateasca” a fost inclus in aceasta lista, ca obicei traditional romanesc, incluzand manifestari precum Plugusorul, Umblatul cu Capra si Umblatul cu Ursul.

Toate cele patru tipuri de repere traditionale romanesti incluse in patrimoniul imaterial al UNESCO au fost promovate in 2014 la nivel national si prin emisiunea de marci postale dedicate, cu valori nominale atribuite individual: ritualul Calusului – marca postala cu valoare nominala de 6 lei, Doina – marca postala cu valoare nominala de 3,10 lei, ceramica de Horezu – marca postala cu valoare nominala de 9,10 lei si Colindatul in ceata barbateasca – marca postala cu valoare nominala de 9,10 lei.

Umblatul cu Capra si Ursul a servit drept motiv folcloristic si pentru organizarea de manifestari artistice deosebite, care se bucura si in prezent de un indiscutabil succes in cadrul festivalurilor dedicate, la nivel intern si international.

Cosumele traditionale romanesti, mastile si scenariul dupa care se desfasoara aceste reprezentatii au cucerit de-a lungul anilor poblicul spectator de pe mai toate meridianele lumii.

Toate aceste initiative servesc drept marturie pentru valoarea inestimabila a zestrei noastre de datini si traditii, ca patrimoniu imaterial etno-folcloristic si de natura spiritual-culturala, ale carui caracteristici definesc in buna parte identitatea romaneasca si bogatia traditiilor noaste locale.

Bibliografie:

  1. Pamfile, Tudor – „Sarbatorile la romani. Craciunul. Studiu etnografic”, 1914;
  2. Caraman, Petru – „Substratul mitologic al sarbatorilor de iarna la Romani si Slavi”. contributie la studiul mitologiei crestine din orientul Europei”, 1931;
  3. Lavric, Sorin – “Cartea de Craciun”, 1997;
  4. Pop, Mihai & Zane, Rodica – „Obiceiuri traditionale romanesti”, 1999;
  5. Bancescu, Iuliana – „Obiceiuri de iarna din Moldova”, 2018.

(Visited 10 times, 1 visits today)