Nasterea poporului roman constituie si in zilele nostre subiect de polemici in randurile istoricilor, atat din punct de vedere al perioadei de formare, cat si in ceea ce priveste detaliile legate de plamadirea sa efectiva.

 

Primele formatiuni statale romanesti si miturile lor

Totul se datoreaza insa surselor de informare, respectiv tipul de documente din care au fost extrase datele corespunzatore, avand in vedere ca inca din perioada timpurie, marile puteri situate in vecinatatea teritoriilor populate de romani nu aveau nici un interes sa le confirme existenta si sa le recunoasca identitatea ca de sine statatoare.

Asa se face ca o serie intreaga de hrisoave din vechime sustin ca arii intinse din Transilvania, din Oas sau din Baragan si din tinutul Moldovei si al Munteniei, mai cu seama in zonele muntoase, dificil de cartografiat, ar fi fost complet pustii, mentionandu-se doar prezenta familiilor minoritatilor – fie ele de origine maghiara sau germanica, fie proveniti din zona estica – tatari, slavi sau nomazi.

In realitate populatia de limba romana, cu traditii si identitate proprie exista pe meleagurile noastre din vremuri vechi, dar pasnica si gospodara din fire, se concentra asupra traiului de zi cu zi, asupra cultivarii terenurilor, albinaritului si cresterii animalelor, ignorand cu desavarsire uneltirile din jurul sau, hrisoavele inaltilor demnitari pusi pe capatuiala si sforile trase de principalii pioni ai scenei politice din vremurile respective.

Romanii puneau mana pe arme doar cand se trezeau incoltiti de cotropitori si chiar fara a fi instruiti in ale razboiului, luptau cu atata indarjire sa-si protejeze familiile si teritoriul, incat nu de putine ori respingeau dusmanul mult mai numeros si mai bine inzestrat cu cele de trebuinta in astfel de imprejurari.

Modul lor de a infrunta dusmanul odinioara, indreptateste in buna masura ceea ce bine sustine o vorba din batrani:nu te pune cu disperatul ca te doboara din frica, desi in termeni ceva mai binevoitori, acest comportament ar putea fi definit drept vitejie.

Dar oricat de multe istorii ale romanilor s-ar fi scris de-a lungul timpului, una mai spectaculoasa decat alta, cea reala este fara indoiala mult mai bogata in evenimente ce au marcat destinul neamului nostru pe aceste plaiuri.

 

Atestari, cronici si marturii consemnate in analele Evului Mediu

Formatiuni Politice Romanesti Secolele_IX_XIII

Oricat ar parea de surprinzator, istoria formarii oricarui popor prezinta cam acelasi ritual de pornire: oameni intreprinzatori, nascuti sub semnul lidership-ului, isi aduna in jur un grup de sustinatori suficient de mare ca sa justifice adjudecarea uni teritoriu anume, pe care decid sa se stabileasca definitiv, dand nastere unor noi generatii, statornice si motivate la randul lor sa-si pastreze aria de existenta.

In ceea ce priveste teritoriile romanesti, din punct de vedere al identitatii etnice, natiunea neolatina rezultata in urma retragerii aureliane din anul 271, prezenta elemente mixte daco-romane si traco-romane, completate ulterior de prezenta hunilor si slavilor, ce au convietuit alaturi de cei dintai in pace si armonie, in pofida proceselor migratoare ale barbarilor care au flagelat indelung obstile locale.

Spatiul carpato-danubiano-pontic a cunoscut insa si influente grecesti, favorizate de coloniile fondate timpuriu (aproximativ pe la jumatatea secolului al VII-lea), pe litoralul Pontului Euxin si in spatiul limanului raului Nistru – Histria, Tomis, Callatis, Tyras si Olbia.

Toate aceste semintii si-au adus contributia la imbogatirea culturii locale fara sa reuseasca insa s-o elimine din peisaj ci, dimpotriva, intarindu-i caracteristicile si orientandu-se dupa regulile sale pre-existente.

 

Primele atestari regasite in izvoarele istorice despre romani apar in secolele VIII-IX, sub denumirea de „valahi”, desemnand cu acest termen „populatia romanizata din teritoriul istoric al geto-dacilor”. Este vorba despre un moment crucial, care marcheaza debutul unei noi etape istorice – afirmarea romanilor ca popor.

Izvoarele scrise sunt insa destul de sarace in informatii privitoare la valahi – motiv pentru care multi istorici admit ca perioada cuprinsa intre secolele al VIII-lea si al XIII-lea constituie un soi de nebuloasa, definita nu de putina ori drept „perioada intunecata a istoriei romanilor”.

Bizantul a fost cel care a mentionat in cronicile sale vechi termenul de „romani”, referindu-se la populatia nord-dunareana in jurul anilor 913-959, in timp ce o alta cronica, de aceasta data maghiara, relateaza despre modul de viata al romanilor din teritoriile Transilvaniei de azi, spre sfarsitul secolului al IX-lea.

 

Statele romanesti medievale centralizate si legendele lor

 

Potrivit folclorului romanesc, legenda „descalecarii” marcheaza momentul in care ar fi fost intemeiate primele mari state romanesti, de catre muntenii coborati la ses impreuna cu „noroadele” lor, de o parte si de alta a Carpatilor transilvaneni.

Negru Voda, coborat din Fagaras, „a facut tara noua trecand peste Olt, spre apele Dambovitei”, in timp ce voievodul Litovoi isi adunase laolalta cateva teritorii pe cursul de mijloc al Oltului, formand intre Carpati si Dunare un soi de prim stat sub influenta ungureasca.

Voievodul roman refuza insa sa plateasca bir maghiarilor, motiv pentru care izbucni un conflict de pe urma caruia Litovoi isi pierdu viata, presupunandu-se ca odata cu disparitia sa si micul stat abia infiripat se destrama cu usurinta.

In realitate, tot chestiunea darilor a fost cea care s-a aflat la baza nasterii Tarii Romanesti, catre 1330, cand oastea maghiara s-a indreptat spre Arges cu intentia de a-l obliga pe voievodul transalpin Basarab, urmasul lui Tihomor (fiul lui Litovoi), sa se supuna dominatiei unguresti, dar armatele regelui Carol Robert de Anjou fura hartuite de romani din toate partile, pana la macelarirea totala a acestora.

In Cronica pictata de la Viena se istoriseste acest eveniment in detaliu – batalia de la Posada – de-a lungul culoarului Timis-Cerna, ca drept victorie rasunatoare a romanilor, de o insemnatate deosebita din punct de vedere al recunoasterii lor istorice ca popor stapan pe aceste meleaguri.

Acesta este momentul in care voievodul Basarab devine „Basarab I, Intemeietorul statului independent Tara Romaneasca si cel ce pune temelia dinastiei muntenesti a Basarabilor.

 

Tara Moldovei si descalecatul lui Dragos, mandru soare

La rasarit de Carpati insa, legenda istoriseste ca „descalecarea” a purtat o serie de pastori din Maramures, condusi de principele lor Dragos, spre taramurile estice, cu prilejul unei vanatori de bouri: „dupa multa goana”, scria Grigore Ureche, unul din primii carturari romani,

au ajuns la cursul unei ape, doborand un bour falnic, dar pierzand o catea mult draga principelui Dragos, pe nume Molda”.

Iata cum suna si poezia lui Alecsandri:

Dragos, mandru ca un soare,

A plecat la vanatoare.

Ghioaga si sageata lui

Fac pustiul codrului!

Cerbul moare, ursii pier

Si vulturii cad din cer…

Potrivit legendei asa a ajuns sa poarte numele sau de azi teritoriul Moldovei, iar istorisirea pare sa contina fapte autentice, transmise mai intai pe cale orala, pentru a fi preluate ulterior de primele scrieri literare si istorice.

Indragind aceste plaiuri minunate, maramuresenii descalecati pentru vanatoare decisera sa-si intinda mosia de la Nistru pana la mare, asa cum se desprinde si din minunatele versuri eminesciene zamislite de marele poet moldav:

Si-au intins mosia spre rasarit si amiaz’/ Pan-unde marea sfarma de tarm al ei talaz”…

Dar Dragos nu este considerat de catre istorici un veritabil conducator de tara, intrucat era vasal al maghiarilor – adevarata fondare a statului independent „Tara Moldovei” este legata de numele voievodului Bogdan, aflat la randul sau in fruntea unei comunitati de romani din Maramures. Nesupunandu-se regelui ungar, fu indepartat de la domnie dupa multi ani de razvratire si izgonit dincolo de munti, spre rasarit.

Sub conducerea sa, populatia locala infranse ostile lui Ludovic I – regele Ungariei, scotand definitiv de sub suzeranitatea maghiara Tara Moldovei si afirmandu-i neatarnarea in mod indiscutabil.

 

Transilvania si Gelu, Glad, Menumorut

In Transilvania insa, primele formatiuni pre-statale ar fi avut la carma lideri de origini straine si nu autohtoni, proveniti dintr-o insertie alogena, asa dupa cum rezulta din vechile cronici. Potrivit acestora, cei dintai lideri ai romanilor transilvaneni – Gelu, Glad si Menumorut – ar fi avut origini diferite: in timp ce Gelu, voievodul din zona podisului Transilvaniei era roman, Glad ar fi fost bulgar, nascut la Vidin, iar Menumorut chazar – membru al unui trib turcic, desi originile etnice ale acestora din urma sunt inca invaluite in mister.

Menumorut stapanea peste teritoriile din Crisana, iar Glad ocupa teritoriile din intregul Banat, spre invidia marghiarilor care tanjeau indelung dupa pamanturile fertile, nisipurile aurifere ale raurilor si salinele transilvanene.

Potrivit cronicilor vremii,

Tuthum ofta amarnic, cerand ca prin gratia domnului sau, ducele Arpad, sa obtina tara Ultrasilvana, pentru sine si urmasii sai”, dar Thutum era numai unul din cei ce ravneau la o asemenea zestre de pret.

Din cronica Gesta Hungarorum se desprinde insa ca in afara celor trei voivodate, existau in vecinatate alte doua formatiuni pre-statale: „Voievodatul Albei”, pe Muresul mijlociu si „Tara Fagarasului”.

 

Dobrogea

In ceea ce priveste zona cuprinsa intre Dunare si Marea Neagra, scrierile mentioneaza existenta altor formatiuni politico-militare in secolul X, conduse de o serie de „capetenii”, structuri ce au evoluat ceva mai tarziu, transformandu-se la randul lor in „tari”.

Una din ele se afla langa Delta Dunarii si centrul ei se gasea, probabil, la Niculitel. A doua era situata pe litoralul marii, intre Mangalia si varna. Intr-un document din 1230 ea se numea „Tara Carvunei”. Cea de-a treia, „Tara Dristei”, se situa in jurul asezarilor din Silistra si Pacuiul lui Soare”, scrie Ion Turcanu in lucrarea sa intitulata „Istoria romanilor. Cu o privire mai larga asupra culturii romane” (2007).

 

Definirea culturii romanesti in spatiul carpato-danubiano-pontic

Ceea ce nu lasa loc indoielilor este insa ca faptul ca atat izvoarele istorice scrise cat si cele nescrise intaresc ideea crearii unei culturi bogate si originale in toate aceste teritorii populate de romani, ca parte integranta a matricei spirituale europene.

Aceasta constituie una din cele mai prestigioase tezaure cu care romanii se prezinta in lume – oglinda unor traditii cu o vechime remarcabila, de necontestat.

Si ca drept marturie, hrisoavele de demult aduc la lumina aceasta minunata zestre autohtona, spre folosul nostru si al generatiilor urmatoare, asa dupa cum bine sublinia marele nostru cronicar, Miron Costin:

Scriptura departe lucruri de ochii nostri ne invata, cu acele trecute vremi sa pricepem cele viitoare”.

 

 

 

Bibliografie:

  1. Stoicescu, Nicolae – „Constituirea statelor feudale romanesti”, 1980;
  2. Bratianu, George Ioan & Toderascu, Ion – „Originile si formarea unitatii romanesti”, 1998;
  3. Turcanu, Ion – „Istoria romanilor. Cu o privire mai larga asupra culturii romane”, 2007;
  4. Coman, Marian – „Putere si teritoriu. Tara Romaneasca medievala (secolele XIV-XVI)”, 2013.

 

 

 

 

 

(Visited 268 times, 1 visits today)