Mitologiile popoarelor constituie un formidabil suport pentru intelegerea mecanismelor psihice care pun in miscare indivizii si colectivitatile, iar mitologia greaca detine suprematia pe Batranul Continent, la capitolul sistemelor complexe de istorisiri in care sunt evocate conceptele fundamentale ale sentimentelor si emotiilor omului.

 

Reflectii mitologice – ce am preluat din legendele stravechi

Iar daca va intrebati de ce iubim mitologia si personajele sale fabuloase, ei bine, poate ca ar fi cazul sa aruncam o privire asupra generosului sau tezaur de vorbe de duh, cu care ne condimentam vocabularul si in vremurile noastre, chiar daca uneori ignoram cu desavarsire originea si talcul expresiilor imprumutate din timpuri stravechi.

Associind argumentului si o vorba de duh zamislita insa de unul din cei mai straluciti scriitori romani moderni – Octavian Paler – sa-i „dam Cezarului ce-i al Cezarului” si sa admitem ca mitologia e un fel de copilarie a istoriei.

 

De la marul discordiei la calcaiul lui Ahile

Destul de frecvent intalnim expresia „marul discordiei” in limbajul actual, dar nu putini sunt cei ce nu au nici cea mai vaga idee de unde a luat nastere acest concept ce prefigureaza un subiect de neintelegere si anume de originea antica a zicalei.

Despicand firul in patru, in scrierile lui Hesiod (sec. Al VII-lea i.e.n.), Eris (tr. = Discordia) era zeita uneltirilor si a vrajbei si sora zeului razboiului – Ares. La randul sau, Homer, istoriseste in „Iliada”, cum Zeus ar fi izgonit-o din Olimp pe cea care nu rezista tentatiei de a starni conflicte intre zei, aprinzandu-i astfel in suflet o arzatoare dorinta de razbunare.

Discordia izbuti sa-si atinga scopul, cu prilejul unei petreceri de nunta la care nu fusese invitata – cea dintre nimfa Thetis si regele Peleu – aruncand pe masa nuntasilor un mar de aur, inscriptionat cu dedicatia „celei mai frumoase”.

Marul reusi sa starneasca o galceava fara precedent intre neasemuit de frumoasele zeite prezente la petrecere, care doreau sa-si adjudece marul cu orice pret, nu atat pentru valoarea lui in aur, cat pentru omagiul simbolic pe care il aducea posesoarei.

Pentru ca itele sa devina si mai incalcite, Paris, ales de nuntasi ca arbitru, darui marul de aur Afroditei – zeita frumusetii – lasandu-se ispitit de promisiunile acesteia de a-i da drept soata cea mai frumoasa muritoare – Elena, care era deja casatorita cu regele spartan Menelaos.

Potrivit legendei, rapind-o pe Elena, Paris fu cel ce facu sa izbucneasca marele razboi troian, conflagratie in culisele careia se confruntau la randul lor zeitele Hera, Afrodita si Atena, care nu-si mai gaseau linistea de la nunta cu pricina, rafuindu-se intre ele cu pretul vietii muritorilor de rand, azvarliti intr-o valtoare razboinica de proportii uriase.

„Marul Discordieieste cel ce a atras dupa sine o alta expresie celebra – cea care desemneaza punctul vulnerabil al unei persoane si anume calcaiul lui Ahile – unul din eroii cei mai indragiti ai mitologiei grecesti, care si-a pierdut viata pe campul de lupta in timpul razboiului troian.

 

Ahile – un muritor care-a furat un strop de nemurire

Ahile era fiul lui Peleu si al nimfei Thetis – aceasta din urma isi scalda pruncul pe furis in apele raului Styx, care reprezenta frontiera dintre lumea celor vii si cea a mortilor, pentru a-l face astfel nemuritor.

Temandu-se sa nu fie surprinsa, Thetis isi cufunda la repezeala micutul in apa, tinandu-l de un calcai, si se grabi sa-l scoata si sa-l ascunda la sanul sau, fara a baga de seama ca astfel, calcaiul cu pricina ramase uscat si deci un punct nevralgic pentru Ahile.

Mitul invulnerabilitatii imperfecte istoriseste cum, crescand, Ahile deveni un razboinic neinfricat, cucerindu-si faima de a nu putea fi doborat in lupta, dar taina puctului slab al trupului sau fu dezvaluita de Zeus lui Paris, care-l ucise cu o sageata ce i se infipse chiar in calcaiul cu pricina – unica parte sensibila a corpului aprigului erou.

In sens metaforic insa, Ahile a ramas totusi nemuritor, avand in vedere ca pana si in ziua de astazi da fir de tors romancierilor si marilor case cinematografice care nu prididesc in a-i dedica pelicule din cele mai costisitoare, fara a mai socoti faptul ca sensibilul sau calcai se afla inca la originea uneia din cele mai populare expresii utilizate pentru a aduce in prim-plan vulnerabilitatea unei persoane.

 

Cine a deschis cutia Pandorei?

O alta expresie care-si are originile in mitologia graca este cea asociata curiozitatii omenesti, din pricina careia se declanseaza adesea evenimente neprevazute, cu consecinte din cele mai ingrijoratoare: a deschide cutia Pandorei.

Legenda istoriseste cum Pandora, prima femeie de pe Pamant, ar fi fost creata de zei si inzestrata cu toate darurile – frumusete, intelepciune, talent muzical si putere de convingere – dar si cu o cutie a surprizelor, daruita de Zeus insusi la nunta sa cu Epimeteu, fratele lui Prometeu.

Zeus ascunse insa cu siretenie in cutie, toate relele lumii – cruzimea, durerea, lacomia, suferinta, aroganta, frica, ura, gelozia, bolile si lenea, iar pe fundul acesteia depozita speranta.

Ros de curiozitate, Epimeteu deschise cutia, slobozind astfel pe Pamant toate relele cu pricina si inchise la repezeala capacul, speriat, fara sa bage de seama ca in cutie ramase incuiata speranta – cea despre care si azi se spune ca e ultima scanteie de nadejde pentru omul disperat, dar si cea care-i da forta sa depaseasca incercari din cele mai dificile.

 

Munca de Sisif si omul care a a trudit in van

Soarta celui ce e destinat sa trudeasca in van e descrisa in mitologia greaca printr-o splendida istorisire, a carui protagonist este personajul Sisif – regele Efirului – socotit cel mai viclean muritor al tuturor timpurilor, avar, plin de cruzime si de o rautate fara margini.

Sisif l-a infuriat pe Zeus dandu-l in vileag pentru rapirea Aeginei – cea care se afla la originea numelui insulei grecesti din Golful Saronic, la circa 50 de kilometri de Atena – motiv pentru care Zeus il osandi sa urce un povarnis din Infern purtand pe umeri un bolovan urias, dar care sa se rostogoleasca de fiecare data cand Sisif ajungea in apropierea varfului, fiind silit pe veci sa-si ia sarcina de la inceput.

Expresia „munca de Sisif” desemneaza asadar pana si in ziua de azi eforturile zadarnice depuse de o persoana, in vederea realizarii unui obiectiv cu neputinta de atins, iar adjectivizarea personajului mitologic Sisif a condus la frecventa utilizare a termenului de „sisific” atunci cand vine vorba despre ceva ce solicita indelungate si istovitoare eforturi si/sau sacrificii inutile.

 

Cum se renaste din propria cenusa – Pasarea Phoenix

Si expresiaa renaste din propria cenusa isi are rezonantele sale in universul mitologic, provenind din legenda magnificei pasari oraculare Phoenix, careia legenda-i atribuie un motto cat se poate de sugestiv: Post fata resurgo” – intr-o traducere aproximativa insemnand „Dupa moarte renasc.

Desi anticii poeti romani o socoteau nimic altceva decat produsul fanteziei vechilor egipteni, Pasarea Phoenix apare descrisa in stravechile manuscrise grecesti precum o entitate sublima, asociata soarelui (respectiv zeului Helios), ca unic exemplar destinat sa vietuiasca timp de 500 de ani, interval la finalul caruia se retragea intr-un loc ascuns de privirile iscoditoare ale muritorilor de rand, pentru a fi mistuita de flacarile unui foc divin, provenit din razele fierbinti ale soarelui.

Din cenusa rezultata in urma acestei arderi spontane nastea mai apoi un unic exemplar de Pasare Phoenix, care devenea in numai trei zile maiestuos si plin de gratie, dar inzestrat totodata si cu un parfum sublim, asemanator amestecului de scortisoara si tamaie, pe care il raspandea in jur, luandu-si zborul catre Eliopoli, in cautarea arborelui sacru in coroana caruia urma sa salasuiasca pentru o alta jumatate de mileniu.

Atat Herodot, cat si filozoful stoic Cheremone – autorul celui mai complex tratat asupra Egiptului Antic, astrologiei, hieroglifelor si cometelor din vremurile stravechi – mentioneaza in scrierile lor ca Pasarea Phoenix reprezinta una din manifestarile soarelui, ale carei triluri alcatuiesc muzica universului si a vietii insasi.

Penele sale sunt din aur si din rubin rosu aprins, iar infatisarea sa aduce cu cea a unei acvile, hranindu-se cu tamaie si mir parfumat. Lunga sa viata, precum si dramatica sa renastere, platita prin mistuirea in focul cel fara odihna e simbol al puterii divine fara margini”, scria si Ovidiu in „Metamorfozele” sale.

Expresia „a naste din propria cenusa” este si azi asociata unei reveniri spectaculoase, dar si dramatice, deopotriva, dupa o cadere profunda, dupa o tragedie care s-a abatut asupra unei persoane, sau dupa un cataclism de pe urma caruia oamenii reusesc sa supravietuiasca si sa reconstruiasca locul distrus, pentru a-si relua activitatile firesti cu si mai multa pofta de viata.

 

Legaturi facute sa dureze – nodul gordian

Nodul gordian, ca expresie a carui semnificatie se refera la o legatura trainica, dificil de desfacut, provine la randul sau din mitologia elena, mai exact, de la numele unui simplu taran – Gordius – ales de locuitorii Frigiei drept rege, pentru a implini prezicerile oracolului din Telmissus.

Acesta le destainui ca toate neintelegerile cetatii vor lua sfarsit doar atunci cand un rege destoinic isi va lega carul in salasul lui Zeus – isprava care-i descumpani pe frigieni, socotind-o drept o lipsa de respect pentru Zeus si pentru templul acestuia.

Dar Gordius isi lua inima in dinti si se infatisa dinaintea tronului de aur din templul lui Zeus , oferindu-i acestuia drept ofranda ceea ce avea el mai de pret – insasi carul care l-a purtat la destinatie.

Legenda istoriseste ca oistea carului fu legata de unul din pilonii templului cu un nod deosebit de complicat, inventat chiar de Gordius, astfel incat sa nu mai poata fi desfacut cu nici un chip – o impletitura socotita ulterior drept simbol al perfectei simbioze dintre constiinta si univers, care nu are nici inceput, nici sfarsit.

O alta prezicere a oracolului sustinea ca muritorul care va izbuti sa desfaca acest nod, va deveni stapanul de necontestat al Asiei, iar istoricii antici mentioneaza in vechile lor scrieri faptul ca Alexandru Macedon ar fi retezat nodul cu pricina cu lama sabiei sale, cucerind ulterior vaste teritorii ale continentului cu pricina.

Prezicerea fu asadar implinita doar partial, intrucat nodul lui Gordius nu fu desfacut, ci taiat, astfel incat nici Alexandru Macedon nu reusi sa stapaneasca Asia in intregime, ci doar o buna bucata din aceasta, intorcandu-se din drum dupa expansiunea spre Pakistan.

Semnificatia actuala a expresiei „a taia nodul gordian” este legata de chestiunile extrem de incalcite cu care se confrunta omul uneori, fiind silit sa adopte decizii neconventionale pentru a iesi din incurcatura sau pentru a desemna solutionarea unei probleme deosebit de dificile intr-un mod ingenios.

 

 

 

Bibliografie:

  1. Wachutka, Michael – „Historical reality or Metaphoric Expression?”, 1995;
  2. Nagy, Gregory – „Greek Mythology and Poetics”, 1996;
  3. Atlas: The Hellenic Times – Information and Introduction to Greek Mythology. Muthology in Language;
  4. Atlas: Mythologies et intertextualitè. D’ou nous viennent ces expressions? Les expressions d’origine mythologique.

 

 

 

(Visited 252 times, 1 visits today)