Folclorul romanesc, incarcat de repere si semnificatii, constituie o zestre pretioasa care atesta continuitatea de veacuri a poporului nostru in spatiul carpoato-danubiano-pontic, definindu-i cu fermitate identitatea.

Acest bogat tezaur a fost deseori subevaluat in timp, trecandu-se intr-un plan secundar faptul ca numeroase capodopere literare, muzicale, picturale sau sculpturale romanesti au fost inspirate tocmai din generosul sau sipet cu nestemate, impunand pe firmamentul cultural al lumii numele unor artisti autohtoni de o valoare incontestabila, de la Mihai Eminescu, Sadoveanu sau Creanga la George Enescu si Ciprian Porumbescu sau de la Brancusi la Nicolae Grigorescu, Tonitza sau Ion Tuculescu, pentru a enumera doar cativa din acestia.

Ca punct de referinta al culturii spirituale a poporului nostru, folclorul romanesc include o multitudine de manifestari ancorate in domeniul artistic, literar, muzical, dar si de natura comportamentala, ce caracterizeaza constiinta neamului, transmis fiind din generatie in generatie cu o consecventa remarcabila, oglindind in acelasi timp identitatea romanilor, ca element simbolic al bogatiei lor spirituale.

Virtutile acestei culturi rezida in naturaletea ei, izvorata din contactul nemijlocit al omului cu natura, in lipsa artificiilor, in oglindirea, in forme estetice clare, accesibile tuturor, a problemelor umane generale”, afirma Lajos Balazs in lucrarea sa intitulata intitulata „Folclor. Notiuni generale de folclor si poetica populara” (2003).

 

Caracteristicile specifice ale folclorului romanesc

Din punct de vedere al structurii sale analitice, folclorul romanesc prezinta o serie de carcateristici orientate pe cinci vectori de referinta:

  • Vectorul traditional – cel responsabil pentru conservarea si perpetuarea fondului cultural in sine, pornind de la limbaj si continuand cu simboluri, basme, motive, reprezentari mimice, ritualuri, tipare structurale, metafore sau chiar acel gen de „viziune colectiva asupra vietii si existentei”, dupa cum indica Lajos Balazs in lucrarea mai sus mentionata;
  • Vectorul oral – cel ce-i confera o trasatura distinctiva exclusiv la nivel de literatura si convingeri/credinte transmise prin viu grai – o trasatura care nu exclude, desigur, utilizarea scrierii in matricea folcloristica traditionala;
  • Vectorul colectiv – asociat creatiei populare in general, care o distinge de caracterul individual regasit la nivelul creatiei culte, bazat indeosebi pe originalitate si nu neaparat pe respectarea tiparului traditional;
  • Vectorul anonimitatii – regasit in mod automat in orice cultura de pe glob, ca efect al mentalitatii segmentelor conservatoare si inovatoare de folclor, atunci cand autorul nu este socotit la fel de important precum creatia acestuia care se inmagazineaza in constiinta colectivitatii;
  • Vectorul sincretic – materializat in fuziunea unor elemente apartinand anumitor domenii sau arte distincte, sub forma unui amalgam de manifestari de exprimare – oral, mimic, muzical, gestual si coregrafic, deopotriva.

 

Literatura populara – cea mai bogata categorie folcloristica romaneasca

Folclorul romanesc detine un veritabil corn al abundentei in materie de texte mai vechi sau mai noi, care prezinta la randul lor versiuni nenumarate, incluzand deopotriva basmele, cantecul narativ traditional (balada), poezia rituala si ceremoniala (din care fac parte si colindele), dar si poezia lirica in cea mai desavarsita forma a sa, ca fruct al creatiei populare autohtone din perioada moderna.

Inspirandu-se indeosebi din temele si motivele traditionale romanesti, literatura noastra populara imbogateste folclorul local cu veritabile capodopere ce abordeaza aspecte fundamentale din cultura neamului: transhumanta, alegoria viata-moarte, jertfa pentru creatie, iubirea, jalea, tema ireversibilitatii timpului, dorul sau chiar testamentul.

Miturile populare abunda in istorisiri ce aduc in prim-plan obiceiuri stramosesti, evenimente desfasurate in vremuri ancestrale sau fapte cu semnificatii spirituale, personaje inzestrate cu puteri miraculoase si nume caracteristice care indica in buna parte abilitati, trasaturi sau pur si simplu rostul lor in cadrul intrigii: Fat-Frumos, Zmeul-Zmeilor, Ileana-Cosanzeana, Muma Padurii, Statu-Palma-Barba-Cot, Praslea cel Voinic, Capcaunul, Baba Cloanta.

Basmele populare, baladele si miturile romanesti constituie sabloane-arhetip care detin fie un sambure de adevar imbracat in straie fanteziste, fie sugereaza modele morale si comportamentale perene, ce oglindesc specificul spiritualitatii noastre nationale sau constituie, dupa cum afirma odinioara Mihail Kogalniceanu,

„… sambure al poeziei neamului nostru, marturii ale vietii si spiritului poporului, cu valoare istorica nemarginita”.

 

Datini si obiceiuri pastrate din vremuri stravechi

Dar daca baladele corespund intrucatva unei perioade asociate cu precadere Evului Mediu, cand creatiile epice eroice manifestau o dinamica prolifica aparte, poezia rituala si ceremoniala isi afla radacinile adanc infipte in epoca obstei patriarhale romanesti, ca reprezentanta a unui segment cultural identificat drept „poezie a obiceiurilor”.

De la ritualurile asociate unei anumite sarbatori de peste an – Craciun, Anul Nou, Paste, Martisor sau Sanziene de pilda si pana la cele ce se raporteaza unui eveniment important din viata omului – nasterea, botezul, casatoria sau moartea, datinile din strabuni includ si un segment folcloristic dedicat descantecelor, bocetelor, strigaturilor, doinei, ghicitorilor, proverbelor si zicatorilor romanesti.

Nu de putine ori, astfel de texte au fost reunite in volume publicate de-a lungul timpului de mari scriitori sau poeti, precum Vasile Alecsandri – „Poezii poporale. Balade (cantece batranesti)” (1852) si „Poezii populare ale romanilor (1856) – sau colectia de colinde intocmita sub semnatura Anastasiei Marianescu (1859), cuprinzand 60 de grupari in versuri ancorate in repertoriul popular asociat sarbatorilor de iarna.

Astfel de initiative au avut darul de a releva cat de profund se manifesta caracterul si specificul identitatii romanesti in traditii, datini si obiceiuri, dezvaluind totodata spiritul creativ al romanului si dragostea sa pentru cant, pentru poezie si pentru frumos in general.

la nivelul folclorului romanesc regasim o serie intreaga de elemente rituale si mitologice stravechi, ale caror origini isi au radacinile infiripate in perioada pre-crestinismului sau chiar in timpuri ancestrale, preistorice, cu referire de pilda la cultul bradului sau a altor elemente de natura vegetala (busuioc, cicoare, salcie, tei, flori de mar etc), cultul soarelui, stelelor si lunii, registrul evenimentelor calendaristico-agricole sau cel al vietii si mortii ca repere ce fac parte dintr-un ciclu complex si incarcat de semnificatii. 

 

Credinte si superstitii – sarea si piperul folclorului romanesc

Credintele si superstitiile la randul lor, alcatuiesc o categorie aparte, ce confera folclorului romanesc sarea si piperul necesare pentru desavarsirea unei retete fara cusur, ce marcheaza puternic viata oamenilor de la sate dar si din aglomerarile urbane, purtandu-si ecourile pe valurile timpului pana in zilele noastre.

Cantecele, poeziile si textele noastre literare abunda, mai in gluma mai in serios, in formule ce dezvaluie astfel de manifestari in masura sa-si perpetueze la nesfarsit semnificatia: scuipa-l sa nu se deoache”, „afuma-l de sperietura”, „trage-l pe maini ca i s-a aplecat”, „rost de mare suparare cand se zbate ochiul stang”, „potcoava aducatoare de noroc s.a.m.d..

Credintele populare ale romanilor nu sunt insa intotdeauna usor de inteles – strainii pot fi surprinsi facand cunostinta cu unele din acestea, dupa cum se desprinde de altfel si din hrisoave vechi ale calatorilor de odinioara ce au strabatut cararile romanesti in scopuri diplomatice, comerciale sau din pura curiozitate.

In anul 1888, folcloristul George S. Ioneanu publica la Buzau o inedita culegere ce cuprindea o serie intreaga de astfel de bizare convingeri, intitulata Mica colectiune de superstitiile poporului roman (deosebite credinte si obiceiuri).

Din numarul cel mare al credintelor si obiceiurilor poporului roman din diferite localitati, cred ca in aceasta colectiune se afla adunate abia un numar mic…”, scria autorul in prefata lucrarii sale, incredintat fiind de dimensiunile impresionante ale acestei categorii folcloristice aparte.

Superstitiile cu pricina se refera la o paleta impresionanta de aspecte, pornind de la comportamentul oamenilor in anumite situatii si invitand la precautii in altele, la ceas de nastere, de logodna, de praznic, de moarte, de participare la slujbe religioase, la munci variate, la pregatirea bucatelor s.a.m.d.

Iata numai cateva din acestea:

  • Un mort este pazit ca sa nu treaca peste el vreo pisica, altfel se face strigoi si mor toti ai casei”;
  • „Femeia lasata grea sa nu mance poame lipite ca altfel zamisleste prunci gemeni”;
  • „O muma sa nu stea cu spatele la copilul sau pana nu-l noateaza caci va dobandi miros de gura”;
  • „Miresa venita acasa de la cununie invelesce indata focul pe vatra, sa astupe gura barbatului si a socrei, ca sa nu-i dica vreo data ceva”;
  • „In ziua de pasci sa se manance intaiu oue albe, caci cel care va manca intaiu rosii va face buboie”;
  • „Cine nu mananca usturoiu si cepa 3 ani, va vedea comorile vanturilor”;
  • „Painea sa nu se puna pe masa cu coja de jos in sus, caci trage a saracie”;
  • „Tinerii cari se gadila la ori-ce atingere, e semn ca va lua sot tanar”;
  • „Cand se iveste luna noue, cei ce o vad se lovesc peste frunte cu o moneda de argint dicand: „Luna noue/Taie paine-n doue/Jumatate tie/Sanatatea mie””.

Folclorul romanesc dezvaluie faptul ca poporul nostru se inscrie in categoria unora din cele mai superstitioase natiuni ale lumii si chiar si in vremurile noastre moderne oamenii continua sa pastreze vii anumite manifestari asociate unor credinte stranii.

Mai pe furis sau mai pe fata, nu putine sunt persoanele ce ezita spre exemplu sa-si continue drumul daca le taie calea o pisica neagra sau se grabesc sa puna firimituri de paine peste sarea varsata pe masa, „ca sa nu atraga galceava” – ceea ce demonstreaza ca superstitiile sunt mult mai rezistente in timp decat pura gandire pragmatica, afectand „de la vladica si pana la opinca”. 

 

Folclorul modern in noua configuratie sociala

Potrivit recomandarilor formulate in cadrul Congresului International de Folclor, desfasurat la Amsterdam in anul 1955, termenul de „folclor” vine indicat drept matrice definitorie exclusiva pentru elementele de cultura populara spirituala – propunere imbratisata si de folcloristica romaneasca.

Timpurile moderne au facut astfel incat sa fie reconsiderata aceasta formula pentru a putea fi adaptata la noua configuratie sociala rurala si urbana, extinzandu-si afinitatile asupra unor fenomene si evenimente fara precedent, de la dinamicile migratiei la transformarile socio-economice si de la schimbarile intervenite in domeniul comunicarii pana la problematicile culturale in general.

In acest nou cadru, dupa cum remarca Lajos Balazs:

aplicarea traditiei drept criteriu valoric absolut in interpretarea fenomenelor culturii trebuie facuta cu multa rezerva si circumspectie, avand in vedere importantele mutatii intervenite in repertoriul folcloric al diferitelor straturi sociale”.

 

Bibliografie:

  1. Vrabie, Gheorghe – „Folcloristica romana: evolutie, curente, metode”, 1968;
  2. Chitimia, Ion Constantin – „Folclorul romanesc in perspectiva comparata”, 1971;
  3. Barlea Ovidiu – „Istoria folcloristicii romanesti”, 1974;
  4. Papadima, Ovidiu – „O viziune romaneasca a lumii: studiu de folclor”, 1995;
  5. Ruxandroiu, Pavel – „Folclorul literar in contextul culturii populare romanesti”, 2001;
  6. Balzs, Lajos – „Folclor. Notiuni generale de folclor si poetica populara”, 2003;
  7. Cioban, Florin Ioan & Micle, Aneta – „Etnologie si folclor literar romanesc”, 2014.

 

 

(Visited 40 times, 1 visits today)