Egiptul antic a fost o forta militara nemaipomenita in lumea antica. Civilizatia sa nemaivazuta si expansiunea pe masura nu puteau fi posibile fara o armata. Pe durata existentei regatului nou al Egiptului Antic, respectiv intre 1550 si 1069 i.e.n., se inregistrara o serie intreaga de transformari la nivel militar, care isi pusera pecetea atat pe evolutia tactica a armatei, cat si pe intreaga sa dotare.

 

Armata Egiptului Antic (regatul nou) – o forta de temut pentru contemporanii sai

Aceste aspecte avura un rol hotarator in ceea ce priveste formarea unei forte de temut pentru contemporanii sai, oferind toate elementele necesare unei structuri bine consolidate din punct de vedere organizatoric, logistic si dinamic, cu ajutorul careia faraonii isi impusera suprematia asupra popoarelor vecine.

Pentru istoricii ce au dedicat intreaga lor atentie Egiptului Antic, influenta persuasiva a armatei asupra puterii politice nu reprezinta o surpriza: pe intreaga durata a existentei faraonilor, inca de la fondarea statului egiptean (3000 i.e.n.), militarii au avut un rol important in acest context – un rol cel putin egal cu acela apartinand liniei de succesiune la tron in Valea Nilului”, afirma istoricul Toby Wilkinson in lucrarea sa intitulata „The Army and Politics in Ancient Egypt” (2011).

Perioada regatului nou reprezinta o scena perfecta petru etalarea abilitatilor militare ale Egiptului Antic intrucat reflecta in mod desavarsit ambitiile uneia din cele mai infloritoare civilizatii ale vremii respective si modul in care aceasta isi exercita puterea sustinuta de o veritabila industrie de razboi.

 

O structura militara masiva, bine pusa la punct 

Regatul cel nou egiptean trata cu maxima seriozitate si profesionalism chestiunile ce vizau propria sa forta militara si capacitatea strategica asociata acesteia: structura administrativa a armatei oglindea o viziune cu adevarat dinamica, detinand un cartier general atat la nivelul unei garnizoane stabilite in partea de nord, cat si al uneia plasate la polul opus, in sud, respectiv in Memphis si in Teba.

In vremea marelui faraon Ramses al II-lea existau chiar mai multe cartiere militare generale raspandite in intregul imperiu, fiecare din acestea purtand numele zeului protector al regiunii in care era situat, avand la carma sa un comandant ales din randurile celor mai respectabili ofiteri ai trupelor de elita.

Scrierile antice dezvaluie modul in care aceste enorme campusuri militare erau utilizate pentru instruirea noilor recruti, asigurarea unor puncte de aprovizionare si intariri, precum si a depozitelor destinate resurselor destinate curtii faraonului.

Tot in astfel de locatii se regaseau si trupele insarcinate sa efectueze paradele militare cu prilejul evenimentelor triumfale, in toata splendoarea lor, menita sa incante privirea suveranului.

Ofiteri de rand superior detineau adjuvanti pe post de scribi, acestia din urma fiind la randul lor controlati de catre functionari de stat desemnati special in acest scop, raspunzatori pentru intocmirea unei enorme cantitati de documente.

La nivelul acestora se consemna numarul de recruti, dar mai cu seama se tinea evidenta resurselor de hrana, inventarul armelor si echipamentelor din dotare, precum si fluxul de intrari si iesiri al materialelor de aprovizionare a armatei.

In esenta, acest gen de retea administrativa atat de amanuntit contabilizata la nivel de registre dedicate, reflecta in mod deosebit lunga traditie scriptica specifica Egiptului Antic – o caracteristica ce asigura un elevat grad de eficienta pe durata desfasurarii campaniilor militare in comparatie cu cel detinut de alte forte armate ale acelor vremuri.

 

Sisteme de plata: aurul si bunastarea – fascinatie si motivatie

Un aspect interesant in acest context este legat de faptul ca, asemenea legionarilor romani de mai tarziu, soldatii armatei egiptene erau motivati indeosebi de fascinatia pentru bogatii, bunastare, pozitii privilegiate si favoruri.

Mai mult decat atat: in timp ce era de asteptat ca fiii nobililor sa faca parte din efectivele de elita, cetatenii comuni aveau la randul lor sansa de a se remarca si de a fi promovati in astfel de pozitii militare, asa dupa cum mentiona unul din scribii acelor vremuri– Horemheb – care deveni ultimul faraon al celei de-a XVIII-a dinastii egiptene.

In acest scop, curajul constituia o calitate deosebit de apreciata, la fel ca si abilitatile in lupta – doua virtuti premiate cu aur masiv, potrivit traditiei militare care acorda efecte decorative pretioase, podoabe si alte obiecte din aur celor indreptatiti sa le primeasca.

In afara acestora, nu putini erau ofiterii care revendicau cote din prada de razboi, sclavi si bunuri de pret, in functie de gradul lor de participare la actiunile respective.

In paralel, nucleului armatei egiptene autohtone, se atasara ulterior si efective militare auxiliare, gazduite in diferite colonii ale imperiului si instruite pentru a intari forta complexa de lupta.

 

Infanteristii-arcasi si tehnicile lor de atac

Antica infanterie egipteana a Regatului Nou cuprindea efectivele de arcasi si razboinicii abili in tehnicile de lupta corp-la-corp.

Arcasii erau echipati cu doua tipuri de arcuri: din lemn obisnuit – pentru tragatorii incepatori (noi recruti) si cele din lemn pretios, mult mai bune, cu insertii de fildes, abanos si alte materiale pretioase – pentru arcasii experimentati.

Desi in general arcasii formau linii singulare pe campul de lupta, tacticile lor de tir difereau in functie de inamicul cu care aveau de-a face: cand se confruntau cu libienii din teritoriile vecine, care erau inzestrati cu armuri usoare, arcasii egipteni dezlantuiau asupra acestora o ploaie de sageti, intr-un atac masiv, menit sa spulbere trupele adverse, in timp ce luptele cu inamicii echipati cu armuri grele se desfasurau astfel incat tirul arcasilor sa-si adjudece rolul de suport pentru infanteristii angajati in lupta corp-la-corp, realizandu-se in acest mod o manevra sincronizata pe campul de lupta.

 

Si muschii aveau ceva important de spus…

Legendele inspirate din evenimentele razboinice ce au marcat existenta egiptenilor in perioada respectiva au deseori drept protagonisti razboinicii devotati faraonului, inarmati cu un soi de sabie curbata, asemenea unei secere ceva mai mari, inalti, puternici si musculosi precum gladiatorii, in masura sa manuiasca de altfel cu aceeasi iscusinta si sulite scurte, care erau aruncate din apropiere.

Armele utilizate in lupta corp-la-corp variau insa de la pumnalele din bronz la toporistile de dimensiuni din cele mai mari, apararea fiind asigurata cu ajutorul unor scuturi cu forma dreptunghiulara.

Aceste trupe de elita se bazau insa cu precadere pe propia forta fizica, pe agilitate si pe abilitatile de luptatori, avand standarde specifice si adoptand pseudonimuri rasunatoare, menite sa intareasca moralul si sa vare frica-n oasele inamicilor, cum ar fi de pilda „Splendoarea din Atena” sau „Taurul din Nubia” – o gaselnita care a fost perpetuata peste milenii, pana in lumea moderna, unde competitiile de kickboxing, full-contact sau box nu au farmec daca nu se desfasoara intre doi campioni cu nume si reputatii spectaculoase.

Dar ceea ce se desprinde fara indoiala din scrierile antice ale cronicarilor vemii respective cu privire la acesti razboinici de temut, este ca:

aveau trupuri robuste si tari precum stancile ce nu se macina cand sunt lovite de valuri, puternice, musculoase, ingrijite si gata sa porneasca la lupta in orice momenta al zilei sau al noptii”, dupa cum se desprinde din opera lui Herodot.

 

Mercenarii din trupele auxiliare

Asemenea multor altor forte militare antice, si egiptenii si-au asigurat cota corespunzatoare de mercenari si trupe auxiliare, gratie fluxului de imigranti razboinici sositi din diferite zone ale Africii si Asiei, inclusiv trupele faimosilor Medjay – neintrecuti in operatiunile de recunoastere si in incursiunile neasteptate in teritoriile desertice si nu numai.

Dar un aspect invaluit in mister si deci cu atat mai fascinat, este legat de inrolarea unor trupe de Sherden – navigatori priceputi si extrem de abili in bataliile pe mare, care s-au remarcat indeosebi in timpul domniei lui Ramses al II-lea si au perpetuat traditia sustinerii egiptenilor ca trupe auxiliare si in timpul Regatului Nou.

Interesant este faptul ca nu se stie prea mult despre navele de razboi ale egiptenilor antici, spre deosebire de cele ale grecilor sau ale romanilor de mai tarziu, dar istoricii sustin ipoteza potrivit careia marina detinea un rol important in armata egipteana, cuprinzand efective bine instruite de „oameni ai marii”, in masura sa faca fata oricarui tip de provocare in larg, inarmate fiind cu arcuri si sageti, carlige de abordaj si securi pentru lupta corp-la-corp, precum cele aflate in dotarea infanteristilor.

La acestea se adaugau efectivele de lupta provenite din statele vasale ale Egiptului, respectiv Siria, Canaan, Nubia si chiar Libia – contingente straine deosebit de eficiente de altfel, alcatuite in buna parte din fosti prizonieri de razboi, reintrodusi in armata pentru a lupta alaturi de trupele egiptene.

 

Razboaie si religie – o impletitura de convingeri puternic inradacinate

Din iconografia sociala si religioasa corespunzatoere perioadei Regatului Nou, rezulta ca egiptenii erau un popor deosebit de religios, politeist si inzestrat din belsug cu ritualuri din cele mai variate, asociate oricaror tip de evenimente importante din viata omului – de la nasterea unui prunc si pana la ultima sa clipa de viata, trecand prin lungul sir de experiente pacifice sau razboinice, deopotriva.

Ceea ce este surprinzator insa in acest context, se asociaza faptului ca nu aveau un zeu anume pentru razboi in panoplia reprezentarilor in context religios, ci socoteau ca relele si distrugerile in general sunt opera lui Apophis – zeul-sarpe care avea la dispozitie cohortele sale de demoni.

Razboiul in sine era mai degraba considerat un rau necesar atunci cand viza campaniile de cucerire si o nobila datorie cand era vorba de apararea hotarelor.

In ceea ce priveste insa vestigiile epocii Regatului Nou, in mod miraculos acestea oglindesc mai mult  perioada de aur a unor mari realizari arhitecturale, artistice si culturale ale egiptenilor, pornind de la impresionantele capodopere statuare si continuand cu incantatoarele obiecte de podoaba, ceramica, pictura si mobilierul, in locul frescelor razboinice care sa reflecte confruntari sangeroase cu inamicii lor.

 

 

 

Bibliografie:

  1. Herodot – „Istoriile”, vol II, 440-429 i.e.n.;
  2. Shaw, Ian – „Egyptian Warfare and Weapons”, 1991;
  3. McDermott, Bridget – „Warfare in Ancient Egypt”, 2004;
  4. Grimal, Nicolas – „Storia dell’antico Egitto”, vol. IX, 2011;
  5. Wilkinson, Toby – „The Army and Politics in Ancient Egypt”, 2011;
  6. Gjergji, Iside – „Esercito egiziano: centro del potere e baluardo della repressione”, 2013.

 

 

(Visited 50 times, 1 visits today)