Imperiul Roman de Rasarit, cu trena sa de evenimente si mutatii dinamice, dadu nastere unei forte distincte, care-si puse pecetea bizantina pe intreaga mostenire antica, stramutandu-si capitala intr-un nou punct, cu perspective mult mai promitatoare: Constantinopolul.

 

Armata bizantina – bratul militar al unui grandios imperiu

Bratul militar al acestei gigantice entitati formate dupa moartea imparatului Teodosie I (395 e.n.) – unul din cele mai puternice imperii create in intreaga istorie a omenirii – cunoscu de-a lungul timpului transformari substantiale, urmand cursul a trei faze distincte, dinspre sfarsitul secolului al IV-lea si pana in anul 1453.

  • etapa initiala, in cadrul careia a fost continuata traditia de lupta, dotare, logistica si strategie regasita in zestrea armatei romane din perioada tarzie a acesteia;
  • etapa cuprinsa intre cea de-a doua jumatate a secolului al VII-lea si anul 1081, in care soldatiistradioti” deveneau agricultori sau crescatori de animale pe timp de pace, pentru a se intoarce pe campul de lupta de indata ce erau chemati la arme in caz de razboi;
  • etapa finala, cuprinsa intre 1081 si 1453 – perioada in care forta militara bizantina era alcatuita din efective de mercenari: unitatile „tagmata”, cu rol de garda imperiala si asa-numitii „proinoiardi” – posesorii unui act denumit „pronoia”, care-i indreptatea sa recupereze taxele de la cetatenii ce locuiau pe intreg teritoriul imperiului, retinand o pate din sumele incasate pentru ei insisi.

 

Totusi, denumirea de „Imperiul Bizantin” nu fu nicicand utilizata pe intreaga durata a existentei acestuia, intrucat cetatenii bizantini se considerau „romei”, adica „romani” in greaca veche si chemau vasta lor matrice teritoriala Basileia Rhomaion” – intr-o traducere aproximativa aceasta insemnand „Regatul Romanilor”.

Patalamaua bizantina fu aplicata mult mai tarziu, in context medieval, cand identitatea Imperiului era deja bine definita, consolidata si exprimata clar dinaintea intregii omeniri, ca forta de temut, cu nazuinte din cele mai ambitioase, atat la nivel intern cat si din punct de vedere expansionist.

 

Organizarea armatei bizantine

In opinia istoricului Ian Heath, in preajma celui de-al X-lea secol al erei noastre, armata bizantina se prezenta precumcea mai bine organizata, instruita, echipata si remunerata forta militara din intreaga lume, dupa cum se desprinde din lucrarea sa intitulata „Byzantine Armies 886-1118 AD” (1995).

Atributele superlative utilizate de autor in descrierea acesteia erau justificate de puterea economica deja consolidata a imperiului, careia i se asocia concomitent un sistem logistic pe masura unei armate cu un desavarsit profil profesional, net imbunatatit in comparatie cu ceea ce avusese de oferit odinioara antichitatea romana.

Efectivele militare care alcatuiau faimoasa „tagmata” variau in functie de disponibilitatile de moment, dar in timpul domniei imparatului Leon cronicile consemnau ca o tagmata era formata din 256 de soldati infanteristi si 300 de cavaleristi, pentru ca in alte perioade aceasta sa imbrace straie mult mai largi, incluzand unitati din cele mai variate, de pana la 3500-4000 de soldati.

Un aspect interesant in acest context este asociat insa faptului ca armata bizantina utiliza divizii mixte de soldati din punct de vedere al armelor din dotare, respectiv arcasi si lancieri deopotriva – caracteristica ce sugereaza capacitatea de etalare a unor tactici avansate si elaborate in detaliu, la nivelul campului de lupta.

Spre deosebire de restul fortelor militare prezente in Europa feudala a secolului X, armata bizantina dispunea de resurse militare provinciale consistente, ce includeau soldati instruiti in manuirea unor variate tipuri de arme – sistem ce fu treptat intarit si de o retea administrativa pe masura exigentelor sale.

 

Sistemul de recompensare al soldatilor bizantini

In comparatie cu regatele europene ale vremii respective, soldatii armatei bizantine erau platiti cu sume frumusele si suficient de motivante pentru a-i determina pe mercenari sa nu schimbe tabara cu usurinta: un soldat obisnuit era retribuit cu o moneda de aur usoara (nomismata) sau o moneda si jumatate pe luna.

Fiecare nomismata cantarea circa 1/72 livre de aur (corespundea unei cantitati de circa 326 grame de aur la vremea respectiva, potrivit indicatiilor cuprinse in manualul circulatiei monetare din perioada bizantina), ceea ce intr-un an de zile, ii asigura soldatului un venit cat se poate de respectabil.

Sistemul de plata a avut insa si defecte: de pilda, in timpul domniei imparatului Constantin al VII-lea Porfirogenet, cronicile mentionau ca „in trecut” soldatii erau platiti odata la 4 ani, intrucat serviciul militar prestat de cetateni se executa in maniera ciclica, introducandu-se un sistem de rotatie gratie caruia se furnizau efective proaspete de soldati in fiecare an.

Dar o alta caracteristica importanta si motivanta pentru acestia compensa neajunsurile: invalizilor de razboi li se asigura o pensie, iar vaduvele de razboi erau rasplatite cu 5 sterline de aur – initiative care nu erau prezente la nivelul niciunei alte armate de pe Batranul Continent in perioada evului mediu timpuriu.

 

Scholai, Exkoubitoi si alte tipuri de trupe din componenta unei tagmate

Istoricii avanseaza ipoteza potrivit careia unitatile de veterani ale unei tagmate erau alcatuite din asa-numitii Scholai” – succesorii garzilor de elita imperiale instituite de Constantin cel Mare.

Alte forme de efective ce intrau in componenta unei tagmate erau cele de:

  • Exkoubitoi (sentinelele),
  • Arithmos (cei ce ingrosau numarul, sau trupe de intarire),
  • Vigla (garzile)
  • Hikanatoi (abilii – trupe instituite la dispozitia imparatului Nikephoros I, la inceputul secolului al IX-lea).

Ocazional erau inscrise in registrele imperiale de evidenta ale tagmatelor si alte tipuri de trupe, printre care se regaseau si asa-numitii:

  • Noumeroi (soldati care aveau rolul de a apara zidurile cetatii Constantinopolului)
  • Optimatoi („cei mai de temut” care, in ciuda denumirii lor erau destinati sa supravegheze proviziile si zonele adiacente ale capitalei).

 

In documentele vremii se identifica si referinte cu privire la existenta unor trupe denumite Hetaereia Basilike (intr-o traducere aproximativa insemnand „insotitorii imparatului”) – ale caror efective se presupune ca ar fi fost alcatuite din mercenari proveniti din cele mai variate colturi ale lumii, de la pecinegi la normanzi si de la daci la rusi.

In cadrul anumitor scenarii de lupta, chiar si trupele flotei imperiale fura incluse in randurile unitatilor ce alcatuiau o tagmata „elasticizata” pentru a contine atat trupe de uscat cat si din categoria celor maritime.

 

Garda varega – vikingii care-l protejau pe imparat

Nu putini fura vikingii care se inrolara in armata bizantina, find apreciati pentru abilitatile lor de razboinici, statura impunatoare si rezistenta fizica – o serie de calitati care-i recomandau fara indoiala pentru rolurile cele mai importante in randurile trupelor Constantinopolului.

Renumita garda a varegilor mai era cunoscuta si sub pseudonimul de „purtatorii de securi” si era insarcinata cu protejarea imparatului insusi, intrucat acesta nu punea pret pe soldatii bizantini autohtoni, temandu-se de eventualele uneltiri interne, manifestand in schimb o deplina incredere in vikingii faimosi pentru loialitatea si vitejia lor, mai cu seama in conditiile in care nu puteau fi implicati in intrigile si comploturile de la curte.

Extrem de abili in manuirea oricarui tip de arma, desavarsiti calareti si inotatori, varegii erau dotati cu cele mai bune armuri, spade, toporisti si pumnale si li se ingaduia sa detina si sa utilizeze orice alta arma socoteau de cuviinta ca le poate fi de folos in scopul apararii suveranului, aflandu-se sub directa comanda a imparatului, asadar supunandu-se exclusiv ordinelor acestuia.

Monahul Michele Psello amintea in anul 1057 in cronicile sale ca

printre bizantini se distingeau mercenari straini cu trupuri de giganti, cu ochii albastri si piele alba ca zapada – razboinici teribili, care luptau precum fapturi manate de furia divina si nu luau in seama nici rani, nici lovituri, nici suferinte dobandite in batalii, ca si cum nu ar fi simtit durere, arsura sau alt chin”.

 

Tactici, instruire si pregatiri de razboi

Pentru a deveni soldat al armatei bizantine, un barbat trebuia sa indeplineasca anumite conditii:

  • sa aiba 18 ani impliniti,
  • sa fie sanatos fizic si psihic,
  • sa fie crestin
  • sa fie om liber (sclavii se puteau inrola doar cu acordul stapanului lor).

 

Tacticile militare bizantine privilegiau cavaleria, punand in plan secundar infanteria, intrucat se presupunea pe de o parte ca un cavalerist poate sa descalece si sa lupte si ca infanterist, iar pe de alta parte, in cazul in care ar fi fost ordonata retragerea, cavaleristii puteau sa se indeparteze rapid din zona periculoasa gratie cailor lor.

Cei mai apreciati cavaleristi erau socotiti cei ce demonstrau abilitati ca arcasi in masura sa-si atinga tinta din goana calului – o calitate ce s-a demonstrat in repetate randuri esentiala pentru deznodamantul confruntarilor armate de odinioara.

Antrenamentele acestor soldati prevedeau deprinderea trasului cu arcul in doua moduri distincte:

  • stilul roman – cu lansarea sagetii mai lenta, dar puternica
  • stilul persan – cu lansari rapide de sageti, dar cu o forta ceva mai slaba.

 

Cavaleristii trebuiau sa manuiasca insa cu aceeasi abilitate si lancea, nu numai arcul cu sageti, spre a putea lansa atacuri eficiente cu ajutorul acesteia in orice directie, inclusiv peste umar.

In etapa initiala a dezvoltarii armatei bizantine, comandantii dadeau inca ordinele in limba latina, chiar daca soldatii vorbeau cu precadere greaca, dar termenii utilizati pe campul de lupta erau destul de simplu de insusit:

  • silentium – liniste;
  • mandata captate – atentiune;
  • non vos turbatis – ramaneti calmi;
  • ordinem servate (mentineti pozitia);
  • bando sequute (urmariti drapelul).

 

Cu putin inainte de a incepe batalia, comandantul ordona soldatilor „parati” (latina: fiti gata), apoi „adiuta” (ajuta), iar soldatii trebuiau sa completeze fraza strigand din toate puterile „Deus” (o, Doamne).

Infanteria era divizata in grea si usoara si era dotata cu armuri si camasi de zale, coifuri, scuturi, spade, lanci, prastii si marzobulon (un tip de sulita), in timp ce unitatilor de mercenari le era ingaduit sa utilizeze echipamentul si armele pe care le preferau si cu care erau obisnuiti de pe plaiurile natale.

Disciplina constituia o carcateristica fundamentala, pentru cei ce nu respectau ordinele superiorilor fiind prevazute pedepse severe, iar in caz de dezertare, pedeapsa cu moartea.

 

 

Bibliografie:

  1. Heath, Ian – „Byzantine Armies 886-1118 AD”, 1995;
  2. Treadgold, Warren N. – “A History of the Byzantine State and Society”, 1997;
  3. Capizzi, Carmelo – “La civiltà bizantina”, 2001;
  4. Cameron, Averil – “The Byzantines”, 2006;
  5. Luttwak, Edward N. – “La grande strategia dell’Impero Bizantino”, 2011;
  6. Bergamo, Nicola – “L’esercito di Bisanzio in Italia (535-1071): dalla riconquista giustinianea alla caduta di Bari”, 2017.

 

 

(Visited 92 times, 1 visits today)