Din panoplia figurilor de seama inscrise in cartea de aur a culturii romanesti, Tudor Arghezi si Nicolae Iorga se disting nu numai prin impresionantele lor opere, ci si prin celebrele lor ostilitati, intr-un duel scriitoricesc ale carui motive sunt inca invaluite in mister.
Arghezi versus Iorga: cand harul biruie snobismul
Moda schimbului de „amabilitati” mai mult sau mai putin picante in presa, era la apogeu la vremea respectiva, politicienii, scriitorii, poetii si personalitatile de seama ale epocii straduindu-se sa raspunda prompt si usturator provocarilor din partea celor ce se aventurau in campul ostilitatilor.
Exercitiul avea darul de a mentine in centrul atentiei anumite figuri importante ale societatii romanesti de odinioara, tot astfel dupa cum functioneaza azi mecanismul cunoscut sub denumirea de „gossip”, iar victoria la nivel jurnalistic atragea prestigiu si o buna doza de respect in randurile protipendadei – factor nu tocmai de neglijat pentru cei ce tineau sa frecventeze cercuri pretentioase.
Teoria conspiratiei – un duel condeistic pus la cale cu buna stiinta
Potrivit unei teorii ceva mai iesite din comun, Arghezi si Iorga nu aveau catusi de putin motive sa se defaimeze reciproc, ba dimpotriva: Iorga admira talentul scriitoricesc innascut al lui Arghezi, iar acesta din urma era profund recunoscator lui Iorga pentru ca l-a salvat de la ispasirea pedepsei cu inchisoarea la Vacaresti, pentru presupuse actiuni colaborationiste, din pricina catorva articole scrise in 1933 – „Hitlerismul” sau „Ducele” de pilda, interpretate de unii drept filogermane.
In plus, Arghezi nu jinduia la fotolii confortabile in mediul politic al vremii sale, iar Iorga se socotea mult mai presus decat lumea din care provenea Arghezi pentru a-l putea invidia pentru vreun detaliu din viata sa de zi cu zi…
Totusi, duelul condeielor, declasat pe marginea unor ascunse rivalitati intre cei doi, a trecut in istoria literaturii romane drept unul din cele mai clamoroase, inaltand pana in zilele nostre semne de intrebare cu privire la temeiul controverselor lor.
Sub semnul substituirii curentului samanatorist initiat de Iorga, cu un nou suflu literar, modernist si orientat spre concret, adoptat in mod natural de Arghezi, rivalitatea dintre cei doi constituia de fapt simbolul inlocuirii mentalitatilor rigide, intrate in inertie, cu dinamici noi si cu fluxuri de informatii ceva mai ancorate in realitate, care promovau satira, pamfletul sau epigrama, fara sa elimine insa din peisaj celelalte forme literare consacrate.
Trecut prin ciur si prin darmon din punct de vedere al manevrelor politice, Iorga stia foarte bine ca nu se poate bate pasul pe loc nici in ambient scriitoricesc si ca este absolut firesc ca odata cu trecerea timpului, o moda sa inlocuiasca alta moda, asadar unica sa arma de a ramane cat mai indelung pe firmamentul figurilor de succes ale societatii romanesti respective, era tocmai acela de a se lansa intr-o tumultoasa si repetitiva valtoare dezaprobatoare indreptata impotriva modernistilor, reprezentati de Arghezi si discipolii sai.
La randul sau, Arghezi, raspunzand cu malitiozitate si picanterie la toate aceste atacuri in presa, demarate in aparenta odata cu lansarea primului manual de limba romana pentru clasa a VIII-a de gimnaziu in 1935, in paginile caruia semna o serie de materiale, deveni un veritabil fenomen pentru vremea sa, castigand o popularitate si un succes fara precedent.
Pe de alta parte, Iorga era un veteran al conflictelor dintre cercurile literare romanesti, neaflandu-se la prima sa experienta de acest gen – cu ani in urma a incercat in repetate randuri sa transforme curentul junimist, distantandu-se de Maiorescu, a profitat de valul francofon al epocii sale pentru a boicota spectacolele Teatrului National si a strivit fara mila rivali culturali precum Constantin Stere, in ciuda tratativelor de pace avansate de Mihail Sadoveanu insusi.
Pus la cale cu buna stiinta sau nu, duelul condeistic dintre Arghezi si Iorga le-a adus beneficii reciproce, lasand impresia ca harul literar innascut al lui Tudor Arghezi biruie snobismul si rigiditatea stilului depasit si prafuit, promovat de Nicolae Iorga.
O veritabila perla pamfletistica semnata de Arghezi, da lovitura de gratie marelui istoric, amalgamand cu maiestrie comicul si aciditatea coroziva intr-un material care a constituit deliciul cititorilor jurnalului „Bilete de papagal” din 11 februarie 1929 – „Serenissimo, Rugaciune pe branci la domnul N. Iorga”:
„Ma apropii ingenuncheat si sfios de picioarele Idolului Domniei Sale. Atata lucru poate sa-mi fie permis. Zece ani am dat tarcoale ca sa ma tarasc catre cureaua incaltamintelor Sale. Ii atarna sireturile si n-as voi sa se impiedice in ele. Persoane corpolente au alunecat pe-o coaja de portocala, spargandu-si bunatate de cap”, scria Arghezi.
Scandalul se stinse la fel de brusc precum incepu, in momentul in care Iorga transmise un inedit semnal pacifist, in spirit jovial si lipsit de ranchiuna, prin intermediul lui Georgescu Cocos – discipol al lui Iorga si Dem. Theodorescu – prietenul lui Arghezi: „Spune-i, ma, lui Arghezi, ca are talent, fir’ar al dracului!”…
Ostilitatile incetara, discipolii celor doi promitand-si reciproc sa nu se mai improaste cu noroi in presa, Cocos fiind chiar mai precis in exprimare: „Iti dau cuvantul meu de onoare ca nu-l voi mai injura pe Arghezi”.
Ce fel de personaj era Nicolae Iorga?
Sub umbrela mandatului sau de deputat, Nicolae Iorga lansa atacuri virulente la adresa celor cu care isi propunea sa se rafuiasca, beneficiind de imaginea publica a unui personaj plin de sine, trufas si ranchiunos, inflexibil cand vine vorba despre principiile sale conservatoare.
Din pricina vanitatii sale si a lipsei de diplomatie, precum si a discutabilelor sale abilitati politice, a reusit sa-si atraga o multime de dusmani si sa adopte o serie de masuri nepopulare ca premier, austere si rationalizatoare, precum micsorarea salariilor sau reducerea numarului locurilor de munca, considerand ca aceasta este singura solutie viabila pentru diminuarea deficitului bugetar.
Daca din punct de vedere al meritelor asociate contributiei sale la zestrea culturala romaneasca, activitatea lui Iorga ramane cu adevarat impresionanta, ambitiile sale politice l-au impins catre o zona crepusculara, unde contemporanii sai l-au socotit mai degraba stanjenitor decat capabil:
„Eu il cunosc pe Iorga foarte bine si stiu cat de mare este in atatea si atatea domenii, dar in politica Iorga nu este un om potrivit. Pentru politica trebuiesc calitati pe care Iorga nu le are (…)”, sustinea Onisifor Ghibu.
La polul opus se afla opiniile celor ce i-au perceput personalitatea precum o tumultoasa sursa de revigorare a intelectualitatuii romanesti a vremii respective, asa dupa cum remarca Henry Focillon:
„Am avut prilejul de a vedea sub ochii nostri, in radioasa ei plenitudine, una din acele personalitati legendare care sunt infipte pentru vesnicie in solul unei tari si in istoria inteligentei umane”…
Si George Calinescu il zugravea precum un titan al culturii neamului nostru:
„Schimband ceea ce-i de schimbat, Nicolae Iorga a jucat in cultura romana, rolul lui Voltaire. Personalitatea lui e covarsitoare”, sublinia marele nostru critic literar.
Ce fel de personaj era Tudor Arghezi?
Calit la scoala vietii, Arghezi constituie fara indoiala unul din cele mai spectaculoase personaje culturale romanesti a tuturor timpurilor, cu o personalitate eclectica si complexa deopotriva, si-a insusit tot ceea ce a socotit mai de pret din diferitele sisteme cu care a venit in contact de-a lungul efervescentei sale existente, devenind un prolific si incendiar autor de lucrari literare din cele mai variate.
„Arghezi a avut de-a lungul vietii peste zece meserii, a oscilat intre credinta si indoiala in relatia cu Dumnezeu si a facut inchisoare pentru convingerile exprimate ca publicist. A fost favorizat de unele regimuri si interzis de altele, fiind considerat intr-o vreme ”dusmanul poporului”, iar in alta ”poet national”, scria Elisabeth Bouleanu in 2015, intr-un material dedicat marelui publicist, poet si scriitor.
Detestand ipocrizia, oportunismul si ingamfarea, Arghezi aduce in breasla gazetareasca un suflu nou, pamfletaresc si de o inteligenta taioasa, care nu fu pe placul multora din colegii sai, intrucat bisturiul analitic al materialelor publicate in „Bilete de papagal”, era pe cat de inofensiv in aparenta, pe atat de nemilos in esenta.
„Pamfletul se invarteste in jurul obiectului cu oarecare frumusete de corb: intre doua zboruri circulare, ciupeste, zgarie, inteapa, rupe. Pamfletul se lucreaza cu undreaua, cu peria de sarma, cu razatoarea sau cu fierastraul bijutierului; si uneori, in clipele supreme, cu sculele macelariei”, afirma Arghezi despre stilul sau scriitoricesc preferat, adaugand, nu fara o buna doza de malitiozitate: „Pamfletul bun este mai rar ca o buna poezie. De aceea a fost profesat numai de oameni inteligenti”…
In ceea ce priveste tabloul ostilitatilor demarate sub stindardul conflictului cu Nicolae Iorga, Arghezi a tinut sa sublinieze in repetate randuri ca actioneaza doar ca „raspuns unor provocari ce nu pot fi ignorate”, sau, asa dupa cum afirma odinioara laureatul premiului Nobel pentru literatura din 1925 – George Bernard Show – „Daca ma vorbiti de rau, macar s-o faceti bine”.
Si, ca pentru a intari imaginea unui personaj cu o viata plina, un destin intortochiat si o opera care a dat peste cap teoriile samanatoriste ale unei intregi grupari de minti intelectuale stralucite, sa ne amintim in incheiere, despre ceea ce Arghezi socotea ca se afla in miezul tuturor actiunilor savarsite de om de-a lungul existentei sale, in stilul sau atat de suculent si plin de valorile unei profunde intelepciuni:
”Viata noastra oscileaza intre doua contradictii: datoria de a spune adevarul si necesitatea de a-l ascunde”…
Bibliografie:
- Grasoiu, Dorina – „Batalia Arghezi: procesul istoric al receptarii operei lui Tudor Arghezi”, 1984;
- Buzatu, gheorghe & Marinescu, C.Gh. – „Nicole Iorga: omul si opera”, Vol 2, 1994;
- Petras, Irina – „Panorama criticii literare romanesti 1950-2000: critici si istorici literari, teoreticieni, eseisti, esteticieni; dictionar ilustrat”, 2001;
- Balota, Nicolae – „Opera lui Tudor Arghezi”, 2012.
- Biography
Catalin Stanculescu Ph.D. is an independent researcher and historian specializing in mythology, ancient history, sacred sites, comparative religion, and ancient philosophy. Catalin is the author of numerous articles on sites like www.mythologica.ro or www.descopera.org based on mythology in romanian language.
5
0.5
2