Vom continua articolul precedent cu noi viziuni si simboluri ascunse. Analiza sacrului si a mitologiei ne arata o alta fatada a mitologiei. Calul ca vehicul al mortii, simbol al pamantului si al lumii de dincolo devine prevestitor. Sacrificarea calului in diferite culturi si religii ne arata legatura cu apele care fac parte din ciclul lunar. De la simbol al mortii vom trece prin religiile si mitologiile lumii pana la divinitate a apelor. Diferite culturi, traditii, povesti si basme evoca acest animal care a lasat o importanta amprenta asupra simbolurilor umanitatii.
Caii mortii in mitologie
Valorizarea negativa a simbolului htonian transforma calul intr-un animal infernal, intr-o manifestare a mortii, analoaga femeii cu coasa din folclorul nostru. In Irlanda, eroul Conan I Cernach are un cal cu cap de caine, Roibul de Roua, care sfasie burtile dusmanilor. Caii lui Cuchulainn, Surul din Macha (care este regele cailor din Irlanda) si Copita Neagra au minte omeneasca: Surul refuza sa se lase inhamat la carul eroului ce se pregateste pentru ultima batalie si varsa lacrimi de sange. Putin mai tarziu, el il va calauzi pe razbunator, pe Conan, pana la trupul stapanului sau, iar Copita Neagra se va ineca de disperare.
Caii mortii, prevestiri de moarte, apar din belsug, din antichitatea greaca pana in Evul Mediu, in intregul folclor european. Astfel, la elini, in straveche versiune a cheii viselor, opera a lui Artemidoros, faptul de a visa un cal alb este, pentru un bolnav, semn prevestitor de moarte. Zeita Demeter din Arcadia, adesea reprezentata cu cap de cal, este identificata cu una dintre Erinii, infioratoarele executoare ale justitiei infernale. Ea il concepe cu Poseidon pe Areion, calul lui Herakles. Harpiile, demoni ai furtunii, ai devastarii si mortii, sunt reprezentate ca niste figuri ambigue, deopotriva femei-pasari si iepe: una dintre ele este mama cailor lui Ahile, alta a bidiviilor pe care Hermes ii ofera in dar Dioscurilor. Ahriman, diavolul din zoroastrism, apare uneori in chip de cal, ca sa-si ucida sau sa-si rapeasca victimele.
De cele mai multe ori, caii mortii sunt negri, asa cum este Charos, zeul mortii al grecilor moderni. Negrii sunt cel mai adesea si acei bidivii ai mortii, a caror goana infernala urmareste multa vreme pe drumetul ratacit, in Franta ca si in toata crestinatatea: “Era spre miezul noptii …/ Mai jos pe Loir, pe cale mergeam, singur de tot,/ Si-ajuns la o troita, unde se face-un cot,/ Aud deodat’ in spate o haita latratoare/ De caini, care in urma-mi veneau in goana mare./ Si-un calaret se-arata, iesit, cred din sicriu,/ Doar oasele de dansul, pe-un negru bidiviu/ O mana intinzandu-mi, sa urc cu el in sa …/ Un lung fior de frica prin oase simt ca-mi trece …” (Ronsard – Imn catre demoni).
Dar mai exista si cai palizi, sau cai vineti, adeseori confundati cu calul alb uranian, dar a caror semnficatie este exact contrara. Daca acesti cai palizi sunt numiti adeseori albi, culoarea lor alba este nocturna, lunara, rece, vida, este tocmai absenta culorii, in vreme ce albul diurn, solar, cald, este plin, fiind suma tuturor culorilor. Calul palid este alb ca un giulgiu sau ca o fantoma. In acceptia moderna, el este albul doliului, asa cum il intelege limbajul comun atunci cand vorbeste de nopti albe sau de albul cadaveric. Asa este calul palid sau galben-vanat din Apocalipsa, sau calul alb, prevestire a mortii in credintele germane sau engleze. Asa sunt toti caii nefasti, complici ai apelor involburate, pe care-i regasim in folclorul franco-german, de la acel Schimmelreiter care distruge digurile in timpul furtunii, de la Iapa Balaie din regiunea Pas-de-Calais si Calul Balan din Celles-sur-Plaine, pana la Drac, frumosul cal alb care-i insfaca pe drumeti si-i inneaca in raul Doubs. Aceste exemple ilustreaza valorizarea negativa a calului lunar, asociat elementului apa. Mai incolo vom examina si valoarea lui pozitiva. In acest cal sinistru unii vad chiar originea cuvantului “cosmar” (A.H. Krappe). Caii mortii sau ai cosmarului apar obsedant in folclorul celtic: in Scotia, Kelples sunt niste cai-demoni, iar folclorul breton este plin de povestioare sau de basme legate de caii diabolici care-i ratacesc pe drumeti sau ii arunca in fundul rapelor sau in mlastini. In acest folclor, caii negri sunt de cele mai multe ori fie diavolul, fie un damnat sau un suflet fara odihna. Alteori sunt caii eroului vreunei vanatori blestemate, cum este cea evocata de Ronsard. Cel mai celebru erou de acest fel este, desigur, Arthur, osandit sa urmareasca, intr-o alergare fara sfarsit, o prada pe care nu o poate ajunge.
Dontenville vede in regele Arthur un omolog celtic al germanicului Wotan sau al scandinavului Odin. Trebuie amintita si analiza aici legenda Doamnei in Alb, care rastoarna polarizarea simbolului, dandu-i o semnificatie sexuala, caci bidiviul acestei noi curse fantastice apare ca fiind de un alb stralucitor. Astfel, acesta reprezinta setea,voluptatea, nebunia, libertatea, himera dezlantuita, forta naturii. Asa incepe ascensiunea simbolica a calului, de la domeniul htonian la cel uranian, din pamant spre Cer, de jos in sus.
Sacrificarea calului
Inlantuirea simbolica Pamant-Mama, Luna-Apa, Sexualitate-Fertilitate, Vegetatie-Reinnoire periodica ingaduie deslusirea si a altor aspecte ale acestui simbol. Multi autori au explicat procesul prin care, in civilizatiile de agricultori, divinitatile htoniene devin divinitati agrare. Prin metamorfozele lui simbolice, calul nu face nici el exceptie de la aceasta regula. Frazer, da, in acest sens, numeroase exemple. La Roma, caii destinati cavaleriei erau consacrati zeului Marte si se tineau sarbatorile Equiria, care marcau inceputul expeditiilor militare. La finele acestora, in octombrie, indata ce se termina stransul recoltei, se sacrifica un cal inchinat lui Marte. Calul era astfel vazut ca protector al comunitatii. Marte ii apara pe oameni de dusmani si ogoarele de calamitati. Sangele calului era pastrat si folosit pentru a apara turmele de catre vestale. Aceasta sacrificare a calului, spune G. Dumezil, ar constitui un soi de capitalizare regala a victoriei. Obiceiul de a taia coada calului aminteste de cel african din Guineea, remarca Frazer, coada oferita pentru ca recolta sa fie buna. Prin iuteala fugii, care, dupa cum am vazut, il asociaza timpului si deci continuitatii, calul, care pe de alta parte strabate nevatamat tinutul mortii si al frigului, adica iarna, calul purtator al spiritului graului din toamna pana in primavara, umple fisura creata de iarna si asigura indispensabila reinnoire. Acelasi rol al spiritului graului (sau al oricarei alte cereale) i-l atribuie numeroase alte traditii. Astfel, in Franta si in Germania, se obisnuia ca in perioada secerisului, cel mai tanar cal din sat sa fie sarbatorit si sa se bucure de o grija deosebita, caci prin el urma sa se asigure noua germinatie. El purta in sine spiritul graului.
Potrivit lui Frazer, in Irlanda, in cursul unei ceremonii a focurilor de Sanziene, dupa ce toti taranii sarisera prin jaratic, a aparut o constructie de lemn foarte inalta, cu un cap de cal la un capat si acoperita de un cearsaf alb care-l ascundea pe omul care o ducea. Oamenii au primit-o strigand cat puteau Calul Alb! Masca a sarit pe deasupra focului incepand sa-i alerge pe spectatori. Cei prezenti sustin ca masca reprezinta toate dobitoacele. Din spirit al graului, calul a devenit asadar simbolul oricarui belsug. Analiza altor ceremonii agrare subliniaza aceasta interpretare.
Astfel, in Assam, la bastinasii garo, pentru a se sarbatori stransul recoltei, un simulacru de cai, alb si destul de asemanator cu cel din Irlanda de Sanziene, este aruncat intr-un rau dupa un dans. Se stie ca spiritele apelor fac parte din ciclul lunar si ca raspund de incoltirea si de cresterea plantelor. Capul mastii este pastrat pana anul viitor, noteaza Frazer, asa cum la Roma, capul calului era pastrat, batut in cuie, pe poarta unui turn. Iata asadar ce reprezinta traditiile pe care le credeam barbare si sangeroase deopotriva.
Afinitatea dintre cal si apele curgatoare este limpede subliniata de o veche traditie a pescarilor de pe Oka (afluent al Volgai). La inceputul primaverii, dupa topirea ultimelor gheturi, pescarii trebuiau sa fure un cal pe care sa-l ofere, innecandu-l Mosului apelor, care se trezea in ziua aceea: “Iaca, Mosule, primeste darul nostru si apara-ne neamurile”, spuneau pescarii. Sacrificarea calului prin innec in apele unui fluviu pare sa fi fost practicata si de alte popoare indo-europene, ca de pilda de primii greci, daca ne luam dupa Ahile care le striga ucigasilor lui Patroclu: “N-o sa v-ajute acest rau cu unda cea lin-argintie,/ Caruia mai demult ii jertfeati o gramada de tauri/ Si-n adancime de vii i-aruncati dupa datina caii/ Dar si asa veti pieri miseleste…”
Calul, divinitate a apelor
Partas la taina apelor fertilizatoare, calul cunoaste fagasele lor subterane. Aceasta explica de ce, din Extremul Orient pana in Europa, se crede ca el are harul de a face sa tasneasca izvoare lovind pamantul cu copita. Asa sunt in Franta izvoarele sau fantanile Bayard care spun povestea celor patru fii ai lui Ayman, purtati de celebrul cal nazdravan. Insusi Pegas inaugureaza aceasta traditie dand nastere izvorului Hippocrene – “Izvorul Calului”, nu departe de crangul sacru al Muzelor, crezandu-se ca apa sacra favorizeaza inspiratia poetica. Calul aici, trezeste imaginarul, dupa cum trezea, mai inainte, Natura, in momentul reinnoirii ei.
Se intelege astfel de ce calul poate fi socotit si drept un avatar sau un auxiliar al divinitatilor ploii. In Africa, la populatia ewe, zeul ploii brazdeaza cerul calare pe o stea cazatoare, care este calul lui. La triburile bambara din Mali, initiatii societatii kware, in riturile menite sa aduca ploaia, incaleca pe cai de lemn inchipuind caii inaripati pe care geniile evocate de ei calaresc in bataliile lor impotriva celor ce cauta sa impiedice caderea ploilor datatoare de rodnicie. In general, simbolismul calului la aceste populatii, inglobeaza notiunile de iuteala, imaginatie, nemurire. In mod analog acest cal corespunde copilului si vorbirii, ceea ce explica faptul ca aceeasi planta (koro) care evoca energia vorbirii si belsugul de cuvinte este folosita atat ca intaritor pentru copiii debili, cat si spre a face fecunde iepele sterpe. Acest exemplu adauga imaginilor amintite pe aceea a copilului care, aidoma izvorului, manifesta trezirea fortelor impulsive si imaginative.
De la prevestitor al mortii si animal psihopomp care face trecerea in lumea de dincolo pana la divinitatea a apelor, calul trece printr-un proces fantastic in imaginatia colectiva. El ajunge sa reprezinte notiunile de imaginatie si nemurire. El devine izvor si simbol al reinnoirii naturii. Este legat de pamant, dar si apele fertilizatoare. Animalul-simbol al spiritului graului intrupeaza germinatia si renasterea. Ajunge in cele din urma sa insumeze toate calitatile calului alb, cal solar, despre care vom vorbi in ultimul articol.
- Biography
Catalin Stanculescu Ph.D. is an independent researcher and historian specializing in mythology, ancient history, sacred sites, comparative religion, and ancient philosophy. Catalin is the author of numerous articles on sites like www.mythologica.ro or www.descopera.org based on mythology in romanian language.
2