Cat costa un tron in Evul Mediu?

Domnitorii romani destoinici, in masura sa evite influenta turcilor asupra teritoriilor romanesti, au avut vesnic de-a face cu concurenta celor dispusi sa plateasca sume substantiale pentru a dobandi tronul, deschizand in schimb larg frontierele pentru otomani.

Deseori, eforturile lor sustinute de a tine la distanta turcii au fost zadarnicite chiar de la interior, din pricina lacomiei si dorintei de marire a familiilor boieresti autohtone, interesate sa-si indestuleze propriile camari si sa obtina privilegii si favoruri, fara sa ezite in a transforma tara in pasalac.

 

Pretul domniilor fanariote: ce si cat cereau turcii pentru un tron romanesc?

E surprinzator cat de schimbatoare a fost de pilda chiar atitudinea urmasilor la tron ai lui Mircea cel Batran sau ai lui Stefan cel Mare – indarjiti luptatori pentru apararea hotarelor romanesti – care, spre deosebire de acestia, au adoptat o atitudine situata la polul opus, permitand turcilor sa se amestece in treburile interne si uneori chiar invitandu-i cu buna stiinta sa se infrupte din resursele romanesti, doar pentru a-si pastra tronul.

Obiectivul Inaltei Porti era acela de a-si extinde dominatia cat mai mult, acaparand teritorii vaste in toate directiile, dar visul de aur al turcilor a fost dintotdeauna legat de inghitirea Europei in burdihanul otoman, vesnic nesatul si dornic de a strivi crestinatatea cu orice pret.

Tarisoarele romane le stateau asadar ca un os in gat, ori de cate ori pe tronurile romanesti urcau domnitori hotarati sa-si asume rolul de stavilar dinaintea patrunderii ostilor turcesti in maruntaiele Batranului Continent.

In timp ce Transilvania se afla sub autoritate maghiara, avand guvernator regal numit de Ungaria si inregistrand in paralel influentele habsburgice concurente, turcii asteptau momentul potrivit pentru a se repezi asupra pradei romanesti la primul semn de slabiciune al regatului.

In Tara Romaneasca in schimb, se bucurara de mai mult succes dupa ce urmasii lui Mircea cel Batran terfelira fara rusine bunul renume al bunicului lor, deschizand larg hotarele romanesti pentru a asigura turcilor accesul catre Transilvania, alegandu-se doar cu tributuri impovaratoare in locul realizarii viselor lor desarte de marire.

Patrunsi in taram romanesc, turcii incepura sa numeasca voievozi in functie de propriile lor interese, jefuira satele ardelenesti si muntenesti si se straduira peste poate sa patrunda in Moldova, dar se izbira de incrancenata rezistenta a ostilor lui Stefan cel Mare.

Stavilarul din Moldova se subrezi la randul sau dupa domnia lui Stefan Voievod, astfel incat tronul fu dobandit de Stefan Lacusta, primul domn moldovean inchinat turcilor, care-l alunga cu ajutorul acestora pe Petru Rares, demarand un lung sir de domnii rusinoase si nepricepute, pe care cornicarul Grigore Ureche le numi in scrierile sale „destrabalate si indepartate din obiceele crestinesti”.

 

Primele domnii fanariote si consecintele lor

Dar cele mai clamoroase afaceri ce aveau drept rezultat numirea unui domnitor strain in Tara Romaneasca,  sunt inscrise cu litere sumbre in analele istoriei domniilor fanariote, marcand perioada intunecata in care turcii trageau sforile dupa cum socoteau de cuviinta pe pamant romanesc, alegand dupa bunul lor plac marionetele pentru tron.

Oricat ar parea de surprinzator, acest joc pe cat de degradant pe atat de periculos, a fost demarat de candidatii la tron autohtoni, dar slabi si nepriceputi, care au ravnit la domnie doar pentru a-si satisface orgoliul si interesele, solicitand sprijinul Inaltei Porti pentru a se aseza linistiti pe jiltul cel mai de seama al Munteniei.

Ploconindu-se si oferind turcilor pe tava tributuri apasatoare si autoritatea de a lua decizii in absolut tot ceea ce era important, de la treburile interne si pana la politica externa romaneasca, acestia nadajduiau sa aibe parte de o domnie indelungata si lipsita de griji, dar nu de putine ori turcii-i inlaturau fara pic de ezitare, optand pentru un alt domnitor, pe care-l socoteau mai potrivit pentru planurile lor, sau care pur si simplu, avea mai mult de oferit.

Pe fundalul unei situatii politice favorabile patrunderii cu usurinta a influentei turcesti in treburile interne ale romanilor, intrigile si talentul negustoresc al familiilor grecesti din Fanar care ocupau pozitii inalte pe langa sultan, creara cea dintai oportunitate de a inscauna pe tronul Tarii Romanesti un domn strain.

Putred de bogati si deosebit de influenti, fanariotii nu ezitara sa ofere sume exorbitante in schimbul dobandirii domniei, constienti fiind ca din aceasta noua pozitie, averile lor aveau sa creasca intr-un ritm de-a dreptul exponential.

Cititi mai multe despre Epoca fanariotilor

 

Cine a fost cel dintai fanariot care-si adjudeca tronul in Tara Romaneasca si Moldova?

Mare interpret al Inaltei Porti, tanarul erudit fanariot Nicolae Mavrocordat (1680-1730), reusi sa dobandeasca la nici 30 de ani, atat domnia in Moldova cat si in Tara Romaneasca.

Nicolae era fiul Marelui Dragoman Alexandru Mavrocordat Exaporitul – ilustru diplomat si unul din cei mai importanti oameni politici ai Imperiului Otoman – si a nepoatei ultimului musatin (Alexandri Ilias), Sultana Chrisoscoleo.

Socotit mult prea tanar pentru a capata un tron, Nicole Mavrocordat rasturna cu iscusinta convingerile sultanului, demonstrandu-se extrem de bine pregatit in chestiunile politice ale vremii, stapanind mai multe limbi straine si declarandu-se dispus sa domneasca peste romani dupa cum va primi indicatii din partea Inaltei Porti.

Straduindu-se sa acumuleze sumele necesare pentru plata peschesului – darul anual pentru sultan – si mucarerului – confirmarea in scaun la un interval stabilit de comun acord cu acesta – Nicolae Mavrocordat stranse strasnic cu usa boierimea autohtona, adoptand masuri fiscale din pricina carora-si atrase dusmania familiilor instarite romanesti.

Intr-un periculos joc de-a soarecele si pisica, Nicolae Mavrocordat fu silit de boierime sa se retraga de la domnie, pentru a reveni ulterior cu si mai multa ardoare pe tron, pedepsind aspru familiile ostile si exiland o serie intreaga de personaje in care nu avea incredere, printre acestea numarandu-se membrii familiei Cantacuzinilor si mitropolitul Antim Ivireanu.

In loc sa domneasca linistit, asa dupa cum nazuise initial, peste doua tarisoare pe care nutrea nadejdea sa le gospodareasca si sa le organizeze fara prea mult efort, Nicolae Mavrocordat avu parte intr-o prima faza, doar de tensiuni interne, urzeli si comploturi boieresti, precum si de griji legate de expansiunea habsburgica, probleme la care se adauga si presiunea Portii, catre care era constrans sa plateasca regulat sume impresionante.

Abia odata cu cea de-a doua domnie a sa in Tara Romaneasca, intre 1719 si 1730, reusi sa dobandeasca stabilitatea la care nazuise si sa administreze tara cu destoinicie, veghind la pastrarea pacii si la cultivarea unei politici externe ceva mai echilibrate, care-i permise sa obtina un strop de liniste.

In plus, fu casatorit de trei ori, de pe urma acestor casnicii alegandu-se cu un total de noua copii, astfel incat e cu adevarat surpinzator faptul ca a gasit ragaz sa mai si ctitoreasca Manastirea Vacaresti, sa staruiasca pe langa turci in vederea diminuarii tributurilor romanesti, sa scrie o serie de lucrari in greaca, slavona si franceza si sa-si castige in final aprecierea romanilor.

Muri rapus de ciuma, in 14 septembrie 1730, la Bucuresti, fiind ingropat chiar la Manastirea Vacaresti, care-i era atat de draga.

Citeste mai multe despre: TOP 10 MORTI BIZARE ALE DOMNITORILOR ROMANI: ASASINATE, URZELI, COMPLOTURI BOIERESTI

 

Cat de bine functiona sistemul numirii domnilor fanarioti?

Numirea domnitorilor fanarioti in Tara Romaneasca si in Moldova a constituit o practica ce s-a intins pe o perioada de 110 ani, in cadrul unui sistem demarat de turci in scopul controlarii depline a teritoriilor romanesti si indestularii propriei lor vistierii cu tributurile incasate de la cei pe care-i inscaunau.

Familiile fanariote erau considerate pe deplin fidele Portii Otomane, mai cu seama in conditiile in care, abilitatile lor afaceristice reusira sa satisfaca aviditatea turceasca, storcand in fel si chip sume apocaliptice din Muntenia si Moldova.

Nu putini erau domnii fanarioti care-si taiau craca de sub picioare din pricina lacomiei proprii, nadajduind sa induca in eroare Inalta Poarta si sa acumuleze averi nemasurate intr-un ritm alert, pentru a se pune la adapost cand va sosi ceasul sa cedeze tronul altui candidat.

Pretul obtinerii tronului era extrem de piperat, manuscrisele vremii dezvaluind modul in care suvoaiele bogatiilor locale se scurgeau catre Imperiul Otoman: pe de o parte se pretinseau sume exorbitante din partea candidatului la tron, iar pe de alta parte, se inlocuia domnitorul la intervale scurte, astfel incat sa se incaseze din nou taxa de inscaunare din partea unui „new-entry”.

Unul din cele mai relevante exemple in acest context il reprezinta cazul doamnei Eufrosina Sutu, vaduva fostului domn fanariot Alexandru Sutu, care se angaja sa plateasca turcilor fabuloasa suma de 13 milioane de taleri in schimbul inscaunarii fiului sau, Nicolae Sutu pe tronul Tarii Romanesti, in conditiile in care aceasta cifra corespundea bugetului total al tarii pe doi ani.

Cititi mai multe despre: Societate, cultura si religie in Evul Mediu romanesc

 

Domnii efemere si vise transformate in cosmar

Modul in care reuseau familiile domnitorilor fanarioti sa acumuleze astfel de averi este descris de Constantin Margeanu in materialul sau intitulat „Domnitori fanarioti cazuti sub securea calaului”, prezentand informatii financiare exprimate in moneda turceasca a momentului:

„In Tara Romaneasca se adunau anual 2.730.000 de piastri, din care 600 de la saline, 4200 de la posta, 380 vamile si 1.400.000 vinaritul, oieritul si ierbaritul. Din numirile in functii si din confiscarea averilor unor boieri, domnul mai strangea doar pentru dansul, doua milioane de piastri. Rezulta ca domnul acumula mai mult de 73% din avutul tarii.”

Cu astfel de resurse, un domn fanariot nadajduia sa-si pastreze tronul vreme cat mai indelungata, dar socoteala de-acasa nu se potrivea catusi de putin cu cea din targ, deseori trezindu-se victima a propriilor sale vise de marire, transformate in cosmar.

In mare masura, soarta familiilor domnitorilor fanarioti parea trasa la indigo, dupa cum remarcau Catalina Opaschi si Maria Ionita in lucrarea lor intitulata „Un sigiliu si un destin – Alexandru Sutu Voievod”:

„Condamnari la moarte, asasinate, prigoniri, rapiri de averi, intrigi, surghiunuri – acestea erau coordonatele vietii crestinilor fanarioti, care insa nu-i departau de dorinta arzatoare de-a accede la tronul Principatelor Romane”.

Daca sistemul perindarii domnitorilor fanarioti pe tronurile romanesti a dat sau nu rezultatele nazuite de otomani e mai putin relevant in contextul analizei istorie a evenimentelor vremii, dar un lucru este demn de remrcat, dupa cum subliniaza cele doua autoare:

„Dincolo de neajunsurile cunoscute si atat de des invocate, domnitorii fanarioti au adus cu ei nu numai fermentul intelectual al civilizatiei neoelene, organizarea inv?atamantului, inceputul unei legisla?ii coerente, ci si uzante insusite in capitala otomana, prin contactul cu rafinata lume diplomatica pe care au cunoscut-o bine (caci majoritatea erau fosti dragomani)”.

Citeste mai multe despre: Top 10 domnitori romani de care nu ai auzit niciodata

 

 

Bibliografie:

1. Gemil, Tahsin – „Romanii si otomanii in secolele XIV-XVI”, 1991;
2. Xenopol, Alexandru Dimitrie & Stan, Apostol – „Razboaiele dintre Rusi si Turci si Inraurirea lor asupra Tarilor Romane”, 1997;
3. Chirtoaga, Ion – „Istoria Romanilor: epoca medievala”, 1999;
4. Rezachievici, Constantin – „Cronologia critica a domnilor din Tara Romaneasca si Moldova: Secolele XIV-XVI”, 2001;
5. Tipau, Mihai – „Domnii fanarioti in Tarile Romane, 1711-1821: mica encilopedie”, 2004.