Armonia sunetelor si universul miraculos al muzicii au constituit pentru George Enescu, inca din frageda pruncie, veritabile elemente vitale, tot astfel dupa cum aerul e necesar pentru respiratie sau apa pentru hidratare.
Micutul geniu creator elibera lucrari muzicale nascute in adancul fiintei sale, asa dupa cum un gheizer izbucneste in jeturi de nestavilit la suprafata, pentru a diminua presiunea arzatoare a unei valvatai artistice interioare generata de tumultoasa genialitate a unui copil minune – „Mozart-ul roman” al anilor 1890.
George Enescu – muzica ce naste dintr-o pasiune fara sfarsit
Desavarsirea pregatirii muzicale are loc la Paris, intr-un ambient artistic in care Enescu se regaseste in compania unor personalitati uriase ale universului compozistic international, precum Jules Emile Frederic Massenet (1842-1912) si Gabriel Urbain Faure (1845-1924).
„Poema Romana” rasuna in capitala franceza, la Viena, la Berlin si la Bucuresti cu un succes urias, impunand tanarul artist roman in elita internationala a muzicienilor si compozitorilor de exceptie ai vremii respective.
Ceea ce e mai putin cunoscut insa referitor la aceasta capodopera semnata de George Enescu, consta intr-o serie de detalii aparte, care dezvaluie trairile interioare ale compozitorului in perioada in care a lucrat la aceasta incantatoare compozitie: Poema Romana a fost dedicata reginei Elisabeta a Romaniei, avand la baza o serie de cadre ce oglindesc conceptul ciclic al secventei cosmice zi-noapte-zi, urmand modele sonore ale unor momente specifice – caderea serii, lasarea intunericului, furtuna din timpul noptii, ivirea zorilor si apoi o sarbatore populara desfasurata in plina lumina a zilei.
De la muzica la iubire si invers: George Enescu in viata de zi cu zi
Muzica si iubirea au fost cei doi vectori extremi care au marcat viata lui Enescu in maniera covarsitoare – cea dintai umplandu-i sufletul de lumina si armonie, iar cealalta conducandu-l pe un drum sumbru, al unei casnicii pline de umilinte, certuri si dezamagiri.
Dar in timp ce pe plan artistic Enescu a reusit sa paseasca in taramul desavarsirii, la capitolul viata personala a inregistrat un esec devastator, care l-a garbovit si l-a mistuit sufleteste pana la sfarsitul vietii.
Pe cat de multa si de dulce era impacarea cu sine si cu cele inconjuratoare pentru Enescu gratie muzicii sale, pe atat de amar a fost gustul iubirii neimpartasite din partea vanitoasei printese Maruca Cantacuzino (Maria Tescanu Rosetti, 1879-1968, vaduva printului Mihail G. Cantacuzino), concluzionata cu o casnicie lipsita de armonie si afectiune.
In lumea sunetelor si muzicalitatii acestora, Enescu se simtea implinit si incantat deopotriva, pentru harul special cu care a fost inzestrat inca din pruncie:
In lumea muzicii eu sunt cinci intr-unul: compozitor, dirijor, violonist, pianist si profesor. Cel mai mult pretuiesc darul de a compune muzica si nici un muritor nu poate poseda o fericire mai mare…”, marturisea marele nostru artist.
Dar in plan sentimental, reversul medaliei i-a intunecat viata, intrucat Maruca nutrea o pasiune arzatoare pentru filozoful Nae Ionescu, din pricina caruia sfarsi prin a-si desfigura chipul cu acid sulfuric, intr-o criza de disperare pentru ca acesta o parasise.
Enescu fu unicul in masura sa-i tempereze caracterul nevrotic si impulsiv, desi vulcanicile sale iesiri, aerele de superioritate si crizele de nervi transformara caminul lor intr-un cosmar, in ciuda dragostei profunde pe care i-o purta artistul.
Se casatorira abia cand compozitorul avea 56 de ani, iar Maruca 58, pe data de 5 decembrie, 1937.
Cand iubesc ceva, se graveaza in inima pentru toata viata… pentru mine, a iubi este grav si, mai ales, definitiv”, se destainuia Enescu intr-o corespondenta purtata cu pianista Cella Delavrancea in perioada in care Maruca inca mai suspina dupa amorul sau pierdut iremediabil.
Dar, pentru a privi partea plina a paharului, tocmai sub semnul amaraciunii acestei casnicii stranii, prinse contur proiectul mai vechi al lui Enescu de a compune „Oedipe” – opera vietii sale – a carei premiera zgudui Parisul cu succesul sau rasunator de la Palais Garnier, din 13 martie 1936.
Cand succesul este invers proportional cu fericirea
Lucrarile lui Enescu avura un efect cu adevarat rascolitor in lumea culturala din vremea maturitatii sale artistice – celebritatea sa ajunse la un nivel la care ar fi visat pana si cel mai talentat artist – atat in ceea ce priveste compozitia cat si ca pianist si violonist de exceptie.
Enescu era socotit un veritabil fenomen – dovada vie a transpunerii in muzica a unor trairi sufletesti profunde, intr-o maniera unica, inegalabila si cuceritoare.
Publicul il adora, concertele erau incununate cu ropote de aplauze, incasarile urcau pe o curba ascendenta fara precedent, iar elita societatii il stima nespus, mai cu seama avand in vedere ca se dedica in exclusivitate muzicii, declarandu-se cu fermitate un anti-politic convins.
Dar cand succesul este invers proportional cu fericirea, lucrurile capata o aura sumbra pana si in viata personajelor faimoase, iar Enescu nu a constituit o exceptie de la aceasta regula: sotia sa, Maruca, se dovedi la fel de bizara si de instabila emotional ca si inainte de casatoria cu marele compozitor.
„Chiar si dupa casatorie, viata de familie a cuplului legat de 30 de ani de iubire tulbure a fost una agitata. Au existat zvonuri legate de o eventuala relatie extraconjugala a printesei cu mai tanarul Dinu Lipatti”, scrie Elisabeth Bouleanu.
Mai mult decat atat: Maruca il acuza in public pe Enescu de a o fi inselat cu Claudia Rogalski, infirmiera care-i ingrijea picioarele afectate de varice, recomandata de Nineta Duca (cea de-a doua sotie a lui Mihail Kogalniceanu) pentru masaj si tratament la domiciliu.
Maruca, prada unei crize de nervi, il umileste in public la sfarsitul unuia din concertele sale sustinute la Ateneu si-l ameninta ca nu-si va mai ocupa locul privilegiat in loja sa rezervata, cata vreme madame Rogalski se va prezenta la randul sau la spectacol.
Pentru a-i recastiga bunavointa, Enescu ii daruieste… Vila Luminis din Sinaia, un conac boieresc amplasat intre brazii falnici din Cumpatu, devenit ulterior Casa Memoriala George Enescu – o costisitoare demonstratie de afectiune pe care Maruca o accepta cu un comentariu impaciutor, dar interpretabil:
„Casa mea este pretutindeni unde sunt eu, ferestrele ei dau spre univers si usile spre viata mea interioara. Ea exista mai mult in esenta decat in substanta (se face, se desface si se reface, adevarat cort de nomad, dupa elementele de care dispun), nu este stabila decat ca atmosfera si semnificatie (…). In acest spatiu mare sau restrans este intotdeauna muzica in asteptare si iubire gata sa tasneasca, asa ca intri aici cu ferviare, cum se cuvine sa faci in locurile in care iubesti si te rogi”.
In ciuda repetatelor discutii in contradictoriu si a crizelor nevrotice frecvente in casnicia lor, cei doi ramasera impreuna pana la sfarsitul vietii lui Enescu, in 1955, cand compozitorul, bolnav si semi-paralizat, isi dadu ultima suflare, sleit de puteri si trist, la etajul patru al hotelului „Atala” din Paris.
Dar, asa cum ne invita Ionel Hristea in lucrarea sa intitulata sugestiv „Povestiri despre George Enescu” (1963), „…sa nu-i aruncam acum lui Enescu priviri cercetatoare, ci o privire calda, sfioasa, care sa nu-i stearga de pe buze zambetul de om simplu si bun”.
Curiozitati care au marcat viata lui George Enescu
Dincolo de celebritatea de care s-a bucurat gratie talentului sau inegalabil in domeniul muzical, George Enescu a avut o viata presarata cu evenimente oarecum bizare, de la nastere si pana in ultima sa clipa de existenta.
Insasi faptul ca a supravietuit la nastere a fost considerat de parinti drept un miracol: in 1881, Maria Enescu inmormantase deja sapte copii din pricina nasterilor cu peripetii, astfel incat pruncul abia venit pe lume a fost socotit un veritabil semn ceresc.
Mai mult decat atat: fericita mama declara in cercuri restranse ca ar avut un vis in timpul sarcinii, in care i s-ar fi prezis ca „pruncul va trai si va deveni cunoscut in lumea intreaga”.
In legatura cu destinul sau artistic, Enescu avea sa declare mai tarziu, criticului muzical si jurnalistului Bernard Gavoty, modul in care era el insusi surprins de propriul har muzical:
„Lucru curios: nu stiam nimic, nu ascultasem nimic sau prea putin, nu am avut pe langa mine vreo persoana sa ma influenteze si, totusi, de copil, am avut aceasta idee fixa de a fi compozitor”.
Recunoasterea internationala si distinctiile care i-au fost acordate in timpul vietii nu au facut din Enescu un personaj infumurat si plin de ifose, ba dimpotriva, era vesnic interesat de cei cu care colabora, abordabil, intelegator si gata sa raspunda fara sovaiala tuturor invitatiilor, concertand oriunde remarca un public doritor sa-l asculte:
„Doresc sa servesc de indrumator, ducand muzica in cartierele marginase, in provincie, la tara, prin serbari, sezatori, societati corale si instrumentale”, marturisea el cu fireasca naturalete.
Dar poate ca cea mai interesanta latura a caracterului enescian in raport cu opera sa impresionanta, tine de felul in care acesta isi zamislea capodoperele muzicale, cu o coerenta si o pasiune aprinsa, fara sa nazuiasca insa la desavarsire, la perfectiune, asa cum declara odinioara in interviul acordat lui Gavoty:
„Perfectiunea ce pasioneaza pe atatia oameni, pe mine nu ma intereseaza. Ceea ce importa in arta este sa vibrezi tu insuti si sa faci si pe altii sa vibreze”.
Iar oamenii vibreaza inca si azi ascultandu-i compozitiile cu incantare si mutenie admirativa, rascoliti de sunetul muzicii sale, adeverind conceptul avansat de Ionel Hristea, potrivit caruia „niciun monument nu-l poate reda pe deplin, pentru ca el nu trebuie daltuit in piatra sau in marmura, ci in lumina, caldura si dragoste”…
Bibliografie:
- Lajos, Pinter – „Marturii despre George Enescu”, 1980;
- Malcom, Noel – „George Enescu: His Life and Music”, 1990;
- Cosma, Viorel – „George Enescu in memoria timpului: evocari, amintiri, insemnari memorialistice”, 2003;
- Costantino, Salvatore – „George Enescu: vita e musica”, 2008.
- Biography
Catalin Stanculescu Ph.D. is an independent researcher and historian specializing in mythology, ancient history, sacred sites, comparative religion, and ancient philosophy. Catalin is the author of numerous articles on sites like www.mythologica.ro or www.descopera.org based on mythology in romanian language.
Pingback: PUTEREA VINDEC?TOARE A MUZICII LUI GEORGE ENESCU - Revista TIMPUL Medical