Marturiile din Evul Mediu descriu o lume în care si-au facut loc cu usurinta superstitii si temeri privind existenta unor creaturi misterioase care terorizau în permanenta comunitatile. Strigoii, balaurii si monstrii uriasi, dar si alte personaje fantastice au reprezentat de-a lungul timpului adevarate amenintari.

Oamenii din Evul Mediu, la fel ca în zilele noastre, au creat povestiri si legende despre fiinte supranatuale înfioratoare, care fie locuiau în tinuturi îndepartate, fie puteau bântui, potrivit relatarilor din acea vreme, satele si orasele. Unele dintre cele mai ciudate astfel de creaturi îsi aveau originea în relatarile unor autori antici, ca Plinu cel Batrân sau Herodot, altele au fost invocate în scripturi, iar autorii din secolele trecute au contribuit la rândul lor la crearea unor mituri despre existenta lor.

De la dragoni medievali la serpi cu aripi, monstri veninosi, demoni, mortii vii, aceste creaturi i-au inspaimantat pe oamenii Evului Mediu. Analfabeti si fara cunostinte, oamenii acelor timpuri, cadeau usor prada acestor superstitii si chiar declansau adevarate vanatori de monstri, crezand cu tarie in existenta lor.

 

  1. Basiliscul

Intalnit in cartea Harry Potter si Camera Secretelor, basiliscul este un animal de legenda. Nu are nici o legatura cu realitatea, dar imaginatia oamenilor din vechime l-a creat, si i-a dat un contur impresionant.

In realitate, insa, cu numele de basilisc intalnim o soparla de mici dimensiuni, comuna, din familia iguanei, cea care parcurge distate foarte mari pe apa in alergare, pana se scufunda.

In mitologie, insa basiliscul, numit in limbaj popular vazilisc, este reprezentat ca un sarpe urias, avand o privire care ucide la propriu. Numele sau deriva din greaca antica si Pliniu cel Tanar este cel care i-a atribuit veninosului sarpe numele de ‘basiliskos’ si chiar ‘regulus’ (micul rege) pentru ca are capul care da impresia unei coroane. Are un fel de masca alba pe cap, care seamana cu o diadema. Cand el apare, toti ceilalti serpi fug din calea lui. Distruge chiar arbusti, nu doar prin contactul direct, ci doar prin respiratia lui, arde chiar si iarba, atat de infricosatoare este influenta lui.

Exista credinta populara ca, daca un cavaler il impunge cu lancia, veninul basiliscului se prelinge pe arma, in omoara pe om si nici chiar calul nu supravietuieste.”

Potrivit mitologiei, basiliscul se naste atunci cand un COCOS negru batran face un ou pe care il cloceste apoi un sarpe. De obicei, basiliscul locuieste in grote subterane, spunandu-se despre el, din aceasta cauza, ca este un pastrator de comori. Este veninos si muscatura lui este mortal, Relatarile despre el vin din Orient, Libia si Egipt ajungand pana in Europa Evului Mediu. Aici, credinta in existenta lui a fost atat de mare incat in 1474, Consiliul din Basilea a condamnat la moarte un cocos de 11 ani crezand ca se va transforma in vazilisc.

 

  1. Loup Garou, lupul ascuns in fiecare barbat

Un licantrop, mai bine cunoscut în franceza sub numele de loup-garou, este, în mitologii , legende si folclor în principal in civilizatia europeana, un om care are capacitatea de a se transforma, partial sau complet, într-un lup sau într-o creatura antropomorfa apropiata de lup.

Aceasta transformare se poate datora mai multor cauze, precum un blestem sau un ritual voluntar si, mai recent, muscatura sau zgârieturile unui lup sau ale unui alt licantrop. De obicei, începe în timpul noptii si în fiecare luna plina , condamnând licantropul sa rataceasca sub forma de lup pâna dimineata. Povestile despre licantrope sunt mentionate înca din mitologia greaca si s-au raspândit în multe tari europene, si mai recent pentru întreaga lume. Licantropii sunt descrisi în cea mai mare parte ca fiinte malefice care poseda atât lup, cât si abilitati umane, forta colosala si mare ferocitate, deoarece sunt capabili sa omoare multi oameni într-o singura noapte. Rareori îsi amintesc rautatile lor nocturne dupa ce si-au redobândit forma umana.

În afara de utilizarea chirurgiei si a costumelor, transformarea fizica a barbatilor în lupi este imposibila. Cu toate acestea, multi oameni, inclusiv carturari, au crezut în ea timp de secole, iar aceasta credinta uneori înca mai traieste. Licantropia este acum recunoscuta stiintific ca un simptom al unei boli mintale în care persoana se crede transformata în lup, vorbim apoi de licantropie clinica .

Tema licantropiei a devenit un subiect de fictiune modern comun, reflectat pe scara larga în arte, literatura fantezie si fantezie , precum si audiovizual , este centrul unui numar foarte mare de filme si saga de groaza, desi aceste licantrope moderne pot avea caracteristici diferite din legendele clasice.

 

  1. Diavolul Jack

Jack sau Diavolul Jack este o creatura din folclorul englez din epoca victoriana. Prima marturie despre aparitia acestuia a fost in 1837. Aparitii ulterioare au fost raportate în tot Regatul Unit si au fost deosebit de raspândite în Londra, partile centrale si Scotia.

Exista multe teorii despre natura si identitatea lui Jack. Aceasta legenda urbana a fost foarte populara la vremea sa, datorita povestilor despre aspectul sau bizar si capacitatii sale de a face salturi extraordinare, pâna la punctul în care a devenit subiectul mai multor lucrari de fictiune.

Jack a fost descris de oameni care pretindeau ca l-au vazut ca având un aspect terifiant si înfricosator, cu fizionomie diabolica , mâini cu gheare si ochi care „semanau cu bile rosii de foc”. Sub o mantie neagra, purta o casca si o haina alba strânsa, ca o piele de ulei . Multe povesti mentioneaza si un aspect „asemanator diavolului”. Altii au spus ca era înalt si slab, cu aspectul unui domn . Mai multe rapoarte mentioneaza ca ar putea respira flacari albastre si albe si ca purta gheare metalice ascutite la vârful degetelor. Cel putin doua persoane au sustinut ca era capabil sa vorbeasca o engleza inteligibila.

 

  1. Preta

Preta, cunoscuta si ca “fantoma flamanda”, este un tip de monstru care apare in cultura buddhista, hinduista, taoista, dar si in folclorul chinez si vietnamez. Este vorba de o creatura care ajunge la un nivel de suferinta extrem prin foame si sete.

Originile acestei creaturi inspaimantatoare poate fi regasita in cultura indiana si a fost adoptata de religiile asiatice prin Buddhism.

Aparitia isi faseste locul intre moarte si reincarnare, in functie de destinul unei persoane sau karma. Pentru a potoli foamea fantomei si pentru a ajuta decedatul sa treaca mai departe, familia trebuie sa parcurga o serie de ritualuri sis a aduca ofrande pentru a ajuta spiritul sa treaca in urmatoarea viata.

Preta sunt de obicei oameni care au fost corupti, inselatori, gelosi sau avari intr-o viata anterioara. De obicei, sunt atrasi de anumite substante oripilante precum cadavrele sau dejectiile. Elea par in India, Sri Lanka, China, Japan, Korea, Vietnam, Tibet, Thailand, Cambodia, Laos si Myanmar.

 

  1. Balaurii

Balaurii ucisi de sfinti Printre cele mai frecvent amintite creaturi fantastice de care se temeau oamenii în Evul Mediu au fost dragonii, personificari ale diavolului sub forma unor serpi cu aripi si cu cozi puternice folosite ca arme. Sfintii sunt înfatisati luptând împotriva lor, iar în mitologia româneasca apar numeroase referiri la balaur (zmeu, zburator).

„Întâlnirea cu Smeul, uneori se întrupeaza din visul celui ce patimeste de focul dragostei, se petrece ca orice întâlnire curata sau necurata. Smeul intra pe fereastra sau se lasa pe cos si apucând pe cel ce doarme îl pisca, îl musca, îl saruta si-l chinuie. Cel ce doarme, îl vede aievea si a doua zi când îl dor spatele si pieptul si de care durere se tamaduieste ungându-se cu untura de porc taiat la Ignat. Femeia care este cuprinsa de aceasta fiinta rea simte pe tot corpul ei o mare greutate, muscaturi, ciupeli si gâdilituri si din cauza asta, daca se afla însarcinata, naste copilul mort”, scria etnologul Tudor Pamfile, la începutul secolului trecut.

 

  1. Mortii vii

Dintre toate creaturile care au terorizat oamenii in Evul Mediu, niciuna nu a avut o atât de mare popularitate ca strigoii (numiti si moroi în Ardeal), personaje de temut care au dominat vietile comunitatilor satesti în ultimele secole. Nenumarate marturii vorbesc despre cum au încercat românii în trecut sa nimiceasca strigoii, spiritele rele ale mortilor care ar fi bântuit si ar fi creat neplaceri oamenilor. „Când s-a aflat moroiul, oamenii dezgroapa pe cel banuit, ard o frigare si cu ea strapung inima de trei ori, apoi fac un foc mare, arunca mortul pe foc si dupa ce s-a facut scrum, aduna toata cenusa într-o traistuta si o dau pe o apa curgatoare. Babele zic ca numai asa se poate scapa de moroiu, cu care dispare bolesnita din sat”, relata etnologul Tudor Pamfile. Altor strigoi li se bateau cuie la încheieturile mâinilor si picioarelor sau în burta. Altii se înfierau dupa cap. Unii asa-zisi strigoi erau spintecati în doua cu o coasa, apoi oamenii fierbeau vin si îl turnau peste ei, înainte de a-i îngopa din nou. „Altor strigoi, dupa ce li se spinteca burta, li se scot ficatii si inima, se ard pe foc pâna se fac scrum si cenusa ce iese se amesteca într-un pahar cu apa si se bea cu toate neamurilr lor, ca sa fie ferite. Unii ung strigoii cu gaz si apoi îi ard, altii îi ard cu radacini. Altii ard numai inima, pe când trupul îl toaca si apoi îl pun în groapa”, relata Tudor Pamfile, într-un alt exemplu de lupta împotriva mortilor vii. „Odata ce s-a aflat cari morminte au strigoi, oamenii cei cu curaj din sat vin noaptea, dezvelesc mormântul si dau peste strigoiu. Un om mai voinic ia în spate sacul cu strigoiul si îl duce în padure. Acolo taie strigoiul în bucati, îi scoate inima, arde bucata cu bucata, iar la urma arde si inima, cu care se afuma cei de fata. Nu trebuie sa ramâna nicio bucatica de os nearsa pentru ca din ea creste strigoiu la loc”, se arata în volumul Mitologie româneasca. Dusmani si prieteni ai omului, publicat de Tudor Pamfile.

 

  1. Rasele extraordinare

Blemmyae au fost creaturi fantastice amintite deseori în scrierile medievale, ca fiind oameni fara cap, cu ochii pe fiecare umar, cu guri rotunde ca potcoavele, asezate în mijlocul pieptului sau oameni fara cap ai caror ochi si gura sunt pe spatele lor.

Aceste personaje au fost amintite initial de autori antici ca Herodot sau Pliniu cel Batrân. Pliniu cel Batrân relata despre oamenii fara gât cu ochii pe umeri, care putau fi vazuti pe coasta Africii de la Marea Rosie. Herodot afirma ca în padurile din Africa de Nord puteau fi gasiti serpi si lei imensi, oameni cu capete de câini si oameni care fara cap cu ochii pe piept.

 

  1. Calul demon din insulele Scotiei

Nuckelavee sau nuckalavee este un cal-ca demon din Orcadian mitologie care combina cabalin si elemente umane. Îsi are originile în mitologia nordica , iar folcloristul britanic Katharine Briggs l-a numit „cel mai urât” dintre toti demonii din Insulele de Nord ale Scotiei. Se spunea ca respiratia nuckelavee va ofili culturile si va îmbolnavi animalele, iar creatura a fost considerata responsabila de secete si epidemii pe uscat, în ciuda faptului ca este predominant un locuitor al marii.

O descriere grafica a nuckelavee-ului asa cum apare pe uscat a fost data de un insular care a sustinut ca a avut o confruntare cu acesta, dar relatarile care descriu detaliile aparitiei creaturii sunt inconsistente. În comun cu multi alti monstri marini, este incapabil sa tolereze apa proaspata, prin urmare, cei pe care îi urmareste trebuie doar sa traverseze un râu sau un curs de apa pentru a scapa de el. Nuckelavee este tinut în închisoare în lunile de vara de Mither o ‘the Sea , un spirit antic orcadian si singurul care este capabil sa-l controleze.

Folclorul orcadian a avut o puternica influenta scandinava si s-ar putea ca nuckelavee sa fie un compozit dintr-un cal de apa din mitologia celtica si o creatura importata de nordici . Ca si în cazul unor entitati malefice similare, cum ar fi kelpie , acesta a oferit o explicatie pentru incidentele pe care insularii din timpurile stravechi nu le-ar putea întelege altfel.

 

  1. Ifritii din mitologia islamica

Ifrit, scris si ca efreet, afrit si afreet, este un tip puternic de demon în mitologia islamica. Afaritii sunt adesea asociate cu lumea de dedesubt si, de asemenea, identificati cu spiritele mortilor si au fost comparati cu geni?le malefice din cultura europeana.

În naratiunile din Coran, hadith si Mi’raj, dar si in folclorul ulterior s-au dezvoltat în entitati independente, identificate ca demoni puternici sau spirite ale mortilor care uneori locuiesc în locuri pustii, cum ar fi ruinele si templele.

În folclorul islamic, afaritul a devenit o clasa de spirite ale pamantului, care locuiau în straturile celor sapte pamânturi, în general nemiloase si rele, formate din fum si foc. Dar, în ciuda descrierilor lor negative si a apartenentei lor la regiunile inferioare, afaritii nu sunt fundamental rele pe plan moral; s-ar putea chiar sa îndeplineasca scopul lui Dumnezeu. Astfel de obligatii pot fi totusi nemiloase, cum ar fi obligatia de razbunare a sângelui si razbunarea crimelor. Un ifrit poate fi legat în continuare de un vrajitor, daca este convocat.

O credinta comuna în Egiptul islamic asociaza afaritii cu o parte a sufletului unui om. Probabil influentati de ideea Egiptului Antic despre Ka, afarit sunt adesea identificate cu spiritele mortilor, plecând de la corp în momentul mortii. Locuiesc în cimitire, ratacesc prin locuri pe care le-a vizitat mortul frecvent sau cutreiera pamântul aproape de locul mortii, pâna în Ziua Judecatii. O persoana care a murit de moarte naturala nu are un ifrit malefic. Numai persoanele ucise dau nastere unui ifrit periculos si activ, atras de sângele victimei. Introducerea unei unghii nefolosite în sânge ar trebui sa opreasca formarea lor. Martirii, sfintii si profetii nu au o fantoma si, prin urmare, nu au ifrit.

În credinta marocana, afaritul formeaza un tip de demon mai puternic, în comparatie cu jinii si alte creaturi supranaturale. Au o existenta mai substantiala si sunt mai mari ca scara si capacitate decât alti demoni. Aspectul lor fizic este adesea descris ca având deformari monstruoase, cum ar fi mâini asemanatoare ghearelor sau spinoase, ochi aprinsi sau sapte capete.

O poveste circula printre comunitatea Shabak din nordul Irakului despre un anumit ifrit care l-a suparat pe Ali prin natura lui rea cu mult înainte de crearea lui Adam. În consecinta, pentru rautatea ifritului, Ali l-a înlantuit pe ifrit si l-a lasat singur. Când au sosit profetii, li s-a aratat tuturor si i-a implorat pentru eliberarea sa, dar niciun profet nu a reusit sa sparga lanturile ifritului. Când Muhammad a gasit ifritul, l-a adus la Ali. Ali a avut mila de ifrit. El a decis sa-l elibereze cu conditia sa se predea vointei lui Dumnezeu.

 

  1. Gargui, statuile infricosatoare din Franta

Asociate indeosebi perioadei infloritoare a artei medievale, sculpturile ornamentale care infatiseaza creaturi cu un aspect oarecum grotesc, cunoscute si sub denumirea de „gargui”, se regasesc atat la nivelul cladirilor vechi, cat si a altor opere arhitectonice care inglobeaza o bogata zestre decorativa.

Printre acestea se numara catedralele, fantanile arteziene, coloanele, podurile sau zidurile intaritoare ale cetatilor construite odinioara, toate suscitand interesul amatorilor genului si turistilor ocazionali, deopotriva, prin aspectul lor terifiant.

Este vorba despre reproducerea capetelor unui soi de vietuitoare mitologice, al caror rol ar fi fost de natura protectiva, atat pentru locuitorii edificiilor respective, cat si a comunitatii in cadrul careia erau destinate sa-si etaleze farmecul bizar.

Creaturi cu infatisare animalica, fantastice si monstruoase, realizate in piatra si uneori in marmura de catre artistii din vechime, garguii isi adjudecau din punct de vedere al amplasamentului, partea terminala a canalelor de scurgere a apei de pe terase sau acoperisuri – vechea alternativa a jgheaburilor din ziua de azi.

Practic, din profunzimea gurilor lor infricosatoare, se scurgeau in siroaie apele ploilor, urmand un traseu care impiedica atat formarea de dare inestetice de-a lungul zidurilor, cat si patrunderea umezelii spre partea interioara.

Termenul provine din limba franceza, unde „gargouille” defineste cu precadere o categorie de demoni sau himere cu infatisare ciudata, uneori cu bot de fiara salbatica, alteori cu cioc de pasare de prada, aripi si gheare puternice – reprezentati sculptural sub forme de statui cu o expresivitate pe cat de fantezista, pe atat de tulburatoare. 

 

 

(Visited 34 times, 1 visits today)