Toate popoarele lumii isi au superstitiile lor, iar romanii nu fac nici ei exceptie de la aceasta regula, transmitand din generatie in generatie o serie de credinte ce frizeaza absurdul, dar care, potrivit unor studii recente, isi au rolul lor in evolutia societatii.

 

Care sunt superstitiile stramosilor si urmarile lor in cultura populara romaneasca?

Asa dupa cum se precizeaza in dictionarul explicativ al limbii romane, superstitiile sunt

credinte primitive, mostenite din cultura pagana sau prejudecati ce decurg din convingerea ca tot ceea ce exista sau are loc in natura reprezinta manifestari ale unor forte supranaturale ce pot influenta vietile oamenilor”.

Daca ne raportam la modul in care se regasesc superstitiile in matricile spirituale ale popoarelor, s-ar putea afirma ca omul a cultivat de-a lungul timpului, trei tipuri de astfel de false credinte: religioase, culturale si personale.

In ceea ce priveste vectorul religios, nu e tocmai simplu de a identifica superstitiile din noianul de practici autentice ale pravilei bisericesti, atata vreme cat nu se consulta volumele matusalemice ale randuielilor religioase.

In acest context insa, termenul de „superstitie” prezinta conotatii relative, in sensul ca fiecare considera drept superstitii practicile si ritualurile altor religii decat cea a propriei apartenente: crestinul poate sa socoteasca superstitii ritualurile hinduiste de pilda, in timp ce un ateu considera superstitii practicile specifice oricarei religii.

 

Diferenta intre practicile religioase si cele superstitioase consta adeseori in subtilitati ce depind de comportamentul persoanei; in Evul Mediu, in Europa se obisnuia sa se ofere populatiei lungi suluri de hartie continand rugaciuni care ar fi avut efect odata cu simpla lor achizitionare, asadar fara macar sa fie rostite, ceea ce pare absurd pentru orice individ cu scaun la cap, dar nu si in cazurile disperate, cand o persoana ar fi fost atat de slabita sau de bolnava, incat nu mai putea sa rosteasca rugaciuni.

Versetele Bibliei erau folosite pe post de amulete sau plasate sub perna celui bolnav, mai cu seama in conditiile in care medicina se reducea la aplicatul de lipitori pe membre sau la alte practici rudimentare, fara prea mari sanse de izbanda.

Pentru insanatosire, oamenii isi puneau toata nadejdea in Dumnezeu, nutrind convingerea ca numai interventia Sa ii poate salva de la o moarte iminenta, dar la catolici existau in acelasi timp, si ceea ce am putea denumi „sfinti specializati” in anumite patologii:

  • San Biaggio de pilda vindeca durerile de gat,
  • San Lorenzo reumatismul,
  • Santa Apollonia durerile de dinti,
  • San Sebastiano ciuma,
  • Santa Barbara proteja oamenii de fulgere

Pe melagurile noastre, unde ponderea apartenentei religioase este ortodoxa, superstitiile nu sunt agreate de biserica, fiind soscotite practici pagane, sau interpretari eronate ale perceptelor bisericesti, din pricina ignorantei sau a lipsei de informare.

Anumite superstitii ale romanilor au fost insa mostenite din timpuri imemorabile, cand stramosii nostri obisnuiau sa practice o serie de ritualuri considerate juste pentru stabilirea comuniunii cu natura si cu divinitatile si imbraca diverse forme, in functie de regiunea geografica.

Este vorba despre o serie de convingeri legate de existenta spiritelor bune si a celor rele, de vrajitorii si/sau semne prevestitoare, indeosebi in cadrul ritualurilor de inmormantare, la nunta sau cu prilejul nasterii pruncilor in zonele rurale.

In majoritatea cazurilor, superstitiile sunt inofensive, dar exista si situatii in care pot atrage necazuri, cum ar fi de pilda obiceiul mirilor de a se calca pe picior in biserica in ziua cununiei – indeosebi in zona sudica a tarii – din convingerea ca astfel va fi dominat partenerul de-a lungul intregii casnicii – o credinta care a starnit nu de putine ori scandaluri pe cat de absurde, pe atat de daunatoare, in randurile nuntasilor.

Daunatoare ar fi si superstitia romanilor privitoare la noii nascuti, potrivit careia nu ar fi indicat sa li se taie unghiile pana la varsta de un an, pe motiv ca, in caz contrar, ar deveni hot de buzunare cand va fi mare – evident, un astfel de comportament poate crea probleme bebelusului, nefiind tocmai igienic.

 

Magia cuvintelor – intre superstitie si realitate

Atribuirea unor puteri magice anumitor cuvinte nu constituie chiar in totalitate o superstitie – pana si cei mai pragmatici oameni de stiinta admit ca vorbele isi pot adjudeca rolul de cutit cu doua taisuri, ca sa nu mai vorbim de diplomati, politicieni si filozofi…

Dar cand este vorba despre vemurile apuse ale unei lumi in care analfabetismul era un soi de plaga generala, cine poate arata cu deget acuzator catre populatia de rand, pentru care o serie de descantece, blesteme, incantatii sau versete stranii aveau valoare de postulat sacru?

Pe meleagurile noastre, descantecele babelor erau socotite pline de leac acolo unde vraciul si preotul dadea gres, iar cuvintele pe care le rosteau erau transmise din generatia in generatie pe cale orala si nu puteau fi intrebuintate decat de femeile care proveneau dintr-o familie cu traditie in ale descantatului.

O serie de istorici sustin ca descantecele de pe plaiurile noastre isi au originea in ritualurile triburilor nomade care au cutreierat teritoriul romanesc in vremuri apuse, altii ca ar descinde din datinile stravechi ale dacilor, dar cert este ca unele din acestea s-au pastrat la sate pana in zilele noastre:

  • descantecul de deochi,
  • descantecul de dragoste,
  • descantecul de noroc,
  • cel insotit de „trasul” zonei dureroase,
  • de amestecuri de plante medicinale aplicate pe frunte, in regiunea abdominala sau pe articulatii, de pilda.

In timp ce descantecele sunt socotite de biserica drept „capcane ale satanei”, prin care oamenii sunt trasi pe sfoara, puterea cuvantului reprezinta un veritabil aliat de pret atunci cand este vorba despre rostirea rugaciunilor sau cititul din Evanghelie.

Dar nici aceasta practica nu a scapat de rastalmacirile sale, fiind transformata de unii intr-un ritual cel putin bizar, cunoscut sub denumirea de „bibliomantie”: se infigea un ac sau varful unui cutit in Biblia inchisa si se considera cuvant de capatai, sau fraza cu un inteles ce trebuia deslusit ulterior, ceea ce se regasea indicat la varful cutitului, ca un raspuns supranatural la chestiunea in cauza.

Cuvintele au fost socotite magice dintotdeauna – batranii de pe la sate evita si in ziua de azi sa rosteasca anumite vorbe, convinsi fiind ca isi atrag efectul lor ca un boomerang, cum ar fi spre exemplu cuvantul „moarte”, preferandu-se „s-a dus”, „si-a dat duhul”, „s-a stins” sau alte asemenea echivalente, pentru a nu atrage moartea in propria familie evocandu-i numele.

Aceeasi credinta este impamantenita pe la noi si cand vine vorba despre diavol: pronuntarea cuvantului „drac” in cultura populara romanesca ar avea darul de a atrage necuratul in propria ograda, alungand ingerii si binecuvantarea Domnului.

 

Alte superstitii culturale – talismane si amulete

Exista si alte superstitii din categoria celor culturale, mostenite din vremuri stravechi, pentru care omul de rand are o unica justificare: „asa am pomenit din batrani”.

Este vorba despre amulete si talismane, despre care se crede ca ar avea sau ar dobandi puteri magice in anumite circumstante: talismanele sunt obiecte considerate aducatoare de noroc, in timp ce amuletele sunt destinate sa tina la distanta spiritele rele si ghinionul.

In anumite zone ale tarii, labuta de iepure este socotita un talisman de pret, iar in altele, coarnele de animale – o traditie mostenita din cultura greco-romana, care sustinea ca varfurile ascutite ale acestora au darul de a indeparta duhurile rele.

In zonele muntoase ale tarii inca mai exista sate unde se obisnuieste sa se decoreze peretii odailor cu coarne de animale, socotite un simbol al virilitatii barbatului casei si un semn de prosperitate si belsug, atribuindu-li-se o putere apotropaica si o incarcatura energetica pozitiva pentru intreaga familie.

Purtatoare de noroc este socotita pe la noi si :

  • potcoava,
  • trifoiul cu patru foi,
  • gargarita,
  • puful de papadie purtat de vant
  • calcatul in balega.

Nu pana de mult, oamenii se repezeu sa-si cumpere un „loz in plic” de indata ce se trezeau ca, pe nebagate de seama, s-au pricopsit cu marmelada urat mirositoare pe talpile incaltamintei.

Alte superstitii cu caracter cultural sunt legate insa gesturi sau activitati cotidiene – copiilor li se explica inca de la varste fragede ca, daca nu-si acopera gurita cu mana cand casca, „intra musca”, iar unele gospodine isi pun mainile in cap cand varsa sarea pe masa, convinse ca vor avea parte de cearta in casa.

O alta superstitie impune sa se stinga lumanarile de pe tort dintr-o suflare, desi nu e limpede ce se intampla daca se sufla de mai multe ori si de unde vine acest obicei regasit la numeroase alte popoare ale lumii.

 

Numarul 13 – cea mai populara superstitie

vineri 13

Cea mai raspandita superstitie este insa legata de fatidicul numar 13, considerat purtator de ghinion pe mai toate meridianele lumii, indeosebi in tarile crestine, unde aminteste de „Cina cea de pe urma” a lui Iisus si de tradarea lui Iuda (treisprezece meseni).

Dar numarul 13 era socotit nefast inca de pe timpul babilonienilor, care-l asociau corbului – atragator de ghinion si vesti proaste.

In Grecia antica, poetul Hesiod – unul din cei mai vechi aezi eleni – recomanda in lucrarile sale sa nu se insamanteze culturile in ziua de 13 a oricarei luni si nici sa se practice ale lucrari agricole importante, pentru a nu se risca pierderea roadelor sau atragerea secetei si invaziilor de insecte daunatoare.

Desi multora le poate parea ridicol, superstitia legata de numarul 13 s-a pastrat atat de vie peste milenii, incat pana si in ziua de azi, anumite hoteluri elimina complet din peisaj camera cu numarul respectiv, sarind de la 12 la 14, sau chiar aplicand pe usa insemnul „12+1”.

Se presupune ca rolul malefic pe care si l-a adjudecat acest numar se datoareaza faptului ca urmeaza numarului 12, socotit deosebit de important in lumea intreaga si utilizat chiar si ca unitate de masura – „duzina”. Numarului 12 i se atribuie in multe culturi o semnificatie divina:

  • 12 lunile anului,
  • 12 ceasuri intr-o zi,
  • 12 semne in zodiac
  • 12 apostolii care au propavaduit crestinismul in lume.

Asadar cel care-i urmeaza, treisprezece, este considerat un numar ce frange armonia lumii, atragand dupa sine necazuri.

Numitorul comun al superstitiilor este insa dat de faptul ca acestea sunt acceptate in toate mediile, nu numai in randurile persoanelor neinstruite, pornind de la conceptul potrivit caruia „nu ma costa nimic sa fiu cu bagare de seama”, ba dimpotriva – poate ca cei mai superstitiosi oameni se regasesc in randurile cercetatorilor si oamenilor de stiinta, pornind de la NASA si sfarsind cu celebrul laborator CERN.

Motiv pentru care putem la randul nostru sa incrucisam degetele la spate si sa nadajduim ca n-am maniat pe nimeni cu cele scrise mai sus…

 

 

 

Bibliografie:

  1. Gorovei, Artur & Ciausanu, Gh. F. – „Credinte si superstitii romanesti”, 2000;
  2. Comanici, Germina – „Valori identitatre romanesti”, 2004;
  3. Sorgo, Roberto – „Superstizioni”, 2016;
  4. Furdui, Gelu – „Credinte, datini, obiceiuri si superstitii la romani”, 2016.

 

 

 

(Visited 115 times, 1 visits today)