Declinul Imperiului Roman este asociat de catre autorii de specialitate evenimentelor ce au marcat secolul al III-lea, indeosebi haosului determinat de perindarea pe tronul Romei a multor imparati care reuseau sa detina sceptrul scurta vreme.

Mai mult decat atat: imperiul se confrunta la un moment dat cu bizara situatie in care zeci de generali fura proclamati imparati in diferite zone ale stapanirii romane, in functie de interesele personale ale sustinatorilor lor si de raportul de forte rezultat de pe urma anarhiei militare.

 

Criza din secolul III prin care trece Imperiul Roman si decizia de a parasi Dacia

In general insa, imparatii romani rareori au avut parte de un sfarsit natural, cea mai mare parte din acestia murind din pricina actelor de tradare ale celor aflati in imediata lor apropiere – un refren care s-a repetat de altfel cu insistenta de-a lungul istoriei, la nivelul multor altor imperii, regate sau state, fie ele antice sau apartinand lumii moderne.

Un alt aspect interesant legat de argumentul declinului si crizei inregistrate in Imperiul Roma in secolul al III-lea se refera la incapacitatea reala de a controla un teritoriu atat de vast – un paradox ce caracterizeaza de altfel expansiunea romanilor: cu cat au cucerit mai multe popoare, cu atat le-a fost mai greu sa administreze zestrea dobandita de pe urma largirii frontierelor imperiului.

 

Cand s-au inregistrat primele semne de declin al Imperiului Roman

Unul din istoricii care au acordat o atentie deosebita declinului si prabusirii Imperiului Roman a fost britanicul Edward Gibbon (1737-1794), a carui remarcabila opera intitulata Istoria declinului si a prabusirii Imperiului Roman: O antologie de la apogeul imperiului pana la sfarsitul domniei lui Iustinian, publicata in sase volume, in perioada 1776-1788, se distinge atat prin surprinzatoarea abordare ironica a argumentului, cat si prin criticile la adresa doctrinelor religioase.

In opinia sa, declinul Imperiului Roman ar fi debutat chiar in timpul domniei imparatului Traian si a dinastiei Antoninilor, cu ivirea primelor semne de dezechilibru, dezordini si probleme interne, care au actionat precum un joc de domino, doborand la pamant in mod repetitiv piesa dupa piesa si spulberand astfel un lung sir de marete realizari ale ambitiosilor suverani romani.

Unul din conceptele care apar frecvent in literatura de specialitate dedicata evenimentelor care au marcat criza Imperiului Roman in secolul al III-lea este asociata puternicului avant al religiei crestine, care in perioada respectiva parea sa cucereasca cu atat mai mult teren, cu cat romanii inaspreau persecutiile.

In opinia lui Edward Gibbon de altfel, intr-un top al cauzelor care au condus la criza imperiului ar fi fost tocmai Crestinismul:

„… Crestinismul isi exercita influenta coplesitoare la nivelul clerului, care predica insufletit rabdarea si smerenia, descurajand cu succes virtutile active ale societatii si evaporand ultimii stropi de entuziasm militar, astfel incat lumea romana se trezi intr-o situatie bizara, in care nu cunostea practic un inamic extern de temut, ci era supusa unei opresiuni interne vecina cu tirania, din partea factiunilor persecutate, care devenira dusmanii secreti ai puterii…”

In acelasi timp insa, autorul remarca faptul ca in timp ce declinul Imperiului Roman fu accelerat de inflorirea crestinismului, fu tocmai acest proces cel ce atenua violenta caderii sale vertiginoase.

Crestinismul aduse cu sine speranta ca dupa moarte se va putea dobandi o viata mai buna – o idee care atrase multi romani in capcana dispretului pentru ceea ce le avea de oferit viata pamanteasca, surpandu-le totodata vointa de a se sacrifica pentru Imperiu.

In paralel, agresivitatea atacurilor si invaziilor barbarilor era insotita de o pierdere treptata a simtului civic roman si de o apatie a populatiei, care ceda sarcina apararii frontierelor trupelor de mercenari – o categorie ce se infiltra puternic in tesutul social al vremii respective, erodand temeliile gradionsului imperiu chiar de la partea sa interioara.

 

Cand parasira romanii Dacia

Cea dintai initiativa de abandonare a Daciei avu loc in timpul domniei imparatului Aurelian – o perioada in care Dacia Romana se afla sub asediu continuu atat din partea dacilor liberi cat si din partea altor popoare.

Aurelian retrase administratia, trupele si o parte din dacii romanizati la sud de Dunare in perioada 271-275; ulterior, regiunile daco-romane aflate in aceasta zona fura denumite Dacia Ripensis si Dacia Mediterranea ( partial in Serbia nord-orientala).

In acest spatiu se afla si azi comunitati importante de romani, un exemplu elocvent in acest sens fiind reprezentat de pilda de regiunea Timoc din Serbia, unde se regasea fortul roman „Felix Romuliana”.

In realitate insa, adevarata retragere romana din Dacia surveni abia in secolul al IV-lea, mai exact in anul 332, cand imparatul Constantin cel Mare recuceri acest teritoriu, dupa ce construi cel mai lung pod antic pe Dunare la Sucidava (in prezent localitatea Corabia din Romania).

Granita noii Dacii era delimitata de un val de pamant cunoscut si azi sub denumirea de „Brazda lui Novac”, teritoriul cucerit ocupand insa si sudul Moldovei de azi.

In urma atacurilor barbarilor, ultimul fort roman din Dacia cazu in vremea domniei imparatului Iustinian, in timp ce populatia romanizata din Dacia continua sa pastreze vorbirea latinizata, primind de-a lungul vremurilor denumiri variate: geti, moezi, daci, valahi, vlahi.

Abandonul Daciei de catre romani este descris in colectia „Historia Augusta” si de catre istoricul roman Flavius Eutropius in al sau „Breviarium”, cartea a IX-a:

Provincia Dacia, pe care Traian o cucerise dincolo de Dunare, fu abandonata si multe familii fura evacuate fiindca era cu neputinta mentinerea stabilitatii si pacii in aceasta  provincie; romanii mutati din asezamintele lor de pe pamanturile dacice, se stabilira pe malul drept al Dunarii, pe o fasie ce se indindea pana la mare, la fel cum se aflasera inainte pe celalalt mal al apelor”.

Nu putini pasionati ai vremurilor antice, urmarind acest curs sinuos al cuceririi si parasirii Daciei de catre romani, ridica un semn de intrebare asupra unei chestiuni ce aduce mai degraba cu o gluma a istoriei: cum se face ca Dacia veche a devenit peste timp Romania, in timp ce Italia ar fi trebuit sa se numeasca Romania, avand in vedere civilizatia romana care a populat-o in perioada celei mai infloritoare dezvoltari a maretului sau imperiu?

Specialistii din cadrul Universitatii din Pisa afirma ca acest fenomen s-a datorat in exclusivitate prestigiului de care se bucura numele de „Italia”, astfel incat nimeni din cei ce au ocupat de-a lungul timpului tronul Romei, nu dorea catusi de putin sa abandoneze aceasta denumire.

 

Consecinte ale retragerii romanilor din teritoriile dacilor

In paralel cu formarea asa-numitei Dacii Aureliane la sud de Dunare, dupa retragerea trupelor si administratiei romane de pe celalalt mal al fluviului, in teritoriile abandonate de acestia, majoritatea populatiei era inca formata din colonisti romani si daci romanizati, care continuara sa mentina relatii stranse cu dacii de peste Dunare.

Aceste legaturi solide sunt atestate de altfel si de descoperirile arheologice din diferite zone ale Romaniei de azi precum cele din Transilvania (Alba-Iulia, Bratei), din Oltenia si Muntenia (Sucidava, Romula, Campulung-Muscel) si din Moldova, unde au fost regasite monede comune cu cele de peste Dunare.

Procesul de romanizare nu inceta insa dupa secolul al III-lea, ci se impleti in buna masura cu tot ceea ce purta crestinismul pe aceste meleaguri, cuprinzand toate zonele de pe cursul mediu si inferior al Dunarii.

Anumiti imparati romani si ulterior anumiti suverani bizantini, traversand teritoriile de la nord de Dunare, reusira, sub conducerea lui Constantin cel Mare (307-337), Valente (364-378) si Iustinian (527-565) sa-si reinstaureze partial dominatia asupra fostei provincii dacice.

Valurile de barbari care se abatura asupra Daciei – goti, huni, avari, slavi – modificara insa organizarea politico-sociala locala, la fel cum se intampla de altfel si in alte parti ale Europei: acolo unde barbarii distrusera importante cetati si asezari vechi, nucleul activitatilor economice se muta spre sate si catunuri, ceea ce conduse la un proces de ruralizare considerabila a intregii societati.

Populatia daco-romana se transforma in ceea ce Nicolae iorga avea sa numeasca in opera sa „romani populari” sau „romani rurali”, in contextul in care locuitorii se dedicau in buna parte cultivarii terenurilor si cresterii animalelor.

Terminologia specifica acestor activitati detine si in prezent o serie intreaga de cuvinte de origini romane reflectate in limba romana actuala, cuprinzand principalele tipuri de activitati si de produse agricole ca termeni de origini latine.

Etnogeneza poporului roman se perfectiona continuu pana spre sfarsitul secolului al VIII-lea, conservand in rarunchii sai filoanele latine si dacice deopotriva, cu vagi influente din partea popoarelor barbare care au strabatut in repetate randuri teritoriile vechii Dacia Romana”, scria Alexandru Madgearu in volumul sau intitulat „Istoria militara a Daciei post-romane: 275-614” (2012).

 

Concluzii

Din punct de vedere strategic, multi analisti din trecut sau ai lumii moderne socotesc ca abandonarea Daciei de catre romani fu o eroare enorma, intrucat cele doua natiuni realizasera o fuziune de proportii, ce se prezenta cat se poate de promitatoare in conditiile in care Roma ar fi decis sa aloce acestei zone resurse, timp si ravna de gestionare ceva mai consistente, in vederea incurajarii si sustinerii procesului de dezvoltare.

Spre deosebire de alte teritorii cucerite de legiunile romane in diferite zone ale lumii, Dacia a constituit un trofeu atat de mult ravnit si atat de pretios, incat merita sa fie administrat, organizat si pastrat cu mare grija, apreciat la justa sa valoare si cultivat cu cele mai juste si mai onorabile virtuti ale Romei” , scria Edward Gibbon in volumul „The Christians and the Fall of Rome”.

Dar daca asa ar fi fost, oare chipul Romaniei de azi ar fi detinut trasaturi diferite?

 

Bibliografie:

  1. Tudor, Dumitru – „Figuri de imparati romani”, 1974;
  2. Gibbon, Edward – „The Christians and the Fall of Rome”, 2005;
  3. Madgearu, Alexandru – „Istoria militara a Daciei post-romane: 275-614”, 2012;
  4. Kohn, George Childs – „Dictionary of Wars”, 2013;
  5. Gibbon, Edward – „Istoria declinului si a prabusirii Imperiului Roman: O antologie de la apogeul imperiului pana la sfarsitul domniei lui Iustinian”, editia 2018.

Author Details
Autor si cercetator independent specializat in istoria religiilor, mitologie, istorie antica si religie comparata cu studii la Universitatea din Pennsylvania, ne arata calatoria rasei umane si cum sa intelegem mitologia prin ochii stramosilor nostri.
(Visited 103 times, 1 visits today)