Stim destul de multe despre traci, despre lumea lor si despre credintele lor. Nu stim atat cat ne-am dori sa stim, iar unele date sunt izolate, neclare, incomplete, confuze. Cu toate acestea, studierea atenta a materialului disponibil ne permite trasarea unor contururi. Asa cum vom încerca sa aratam mai jos, religia tracilor era de tip „închis”, initiatica, avea un „caracter national” si nu a putut fi exportata precum religia grecilor. Ca urmare, nici grecii, nici romanii nu au putut-o întelege, iar sistemul religios roman, altminteri dornic mereu de importuri, nu a putut importa mai nimic din complexa religie traca. Ca sistem, religia tracilor era mai degraba asemanatoare iudaismului, adica nu avea reprezentari si era initiatic. În orice caz, era un sistem net diferit de cel grecesc ori de cel roman. Astfel, nu este de mirare ca datele privind religia tracilor au fost, pe atunci, „filtrate” prin mentalitatea grecilor si a romanilor, cu notari aproximative ale numelor trace si cu inevitabile deformari ale semnificatiilor. Toate acestea fac analiza de azi si mai dificila. Dar asta facem aici, la Mythologica.

 

Ce este cultura tracilor?

Despre traci, despre cultura si limba lor putem vorbi înca de la jumatatea mileniului al treilea i.e.n. Fara îndoiala, tracii sunt un sincretism etno-lingvistic dintre marile civilizatii ale neoliticului sud-est european, pe de o parte, si nou-venitii indo-europeni, pe de alta parte.

Limba traca, obiceiurile si traditiile tracilor, reprezinta un continuu cultural de circa trei milenii, pana cel putin în secolul al VI-lea d. H., daca nu cumva chiar mai tarziu. Nu stim cand s-a stins ultimul vorbitor al tracei si nici cand s-a tinut ultimul ritual tracic. Putem însa deduce, din compararea datelor disponibile, ca traca înca se vorbea în secolul al VI-lea d. Hr., iar ritualurile specific trace se vor fi practicat pana cel putin prin secolul al VII-lea d. H. cand dispar din atestarile arheologice. Nu este însa exclus sa se fi practicat, în cercuri tot mai izolate, pana la completa lor extinctie, poate prin secolul al X-lea d. H. Forma thrax, plural thraeces se refera la grupul tracic în general, care ocupa un vast teritoriu.

Grupul nordic al tracilor era cunoscut în Antichitate sub doua etnonime: getae, getai „getii” si dakoi, daci, dacisci „dacii”. Pentru a-i diferentia, mai ales din motive didactice, pe tracii de nord de cei sudici (tracii „propriu-zisi”, desi distinctia nu este nici relevanta, nici corecta), cercetatorii moderni folosesc sintagmele (care difera de la autor la autor) daco-geti, geto-daci, daco-traci, traco-daci, geto-traci, daco-geto-traci. Eronata este si ipoteza, de larg ecou în anii ’70 si ’80 ai secolului trecut, ca dacii (geto-dacii) ar fi fost un grup etnic complet diferit de traci (tracii „propriu-zisi” sau „tracii puri”), cum considerau – la impulsuri politice, desigur – unii specialisti bulgari. Din fericire, noua generatie de cercetatori bulgari a abandonat aceasta abordare.

Putem afirma, anticipand iarasi datele ce le vom prezenta mai jos, ca lumea traca distingea între religie si credinte, fapt care îi plasa pe traci pe o treapta superioara de evolutie sacral-spirituala. Religia si credintele nu sunt sinonime. Religia implica un sistem elaborat, cu structuri institutionale specifice (locuri de cult, preoti etc.) Credintele se refera preponderent, daca nu exclusiv, la conceptii populare, neorganizate institutional.

 

Care este mitologia tracilor?

Analiza comparata a datelor mitologice, lingvistice si arheologice privitoare la divinitatea suprema a tracilor de nord, traco-dacii ori daco-getii, a fost un subiect interesant si indelung dezbatut. Nu dorim sa rezumam nenumaratele ipoteze avansate (în acest scop, cititorul poate consulta lucrari ample, precum Crisan, 1993 sau cele datorate lui Victor Kernbach), ci – mai degraba – de a rezuma datele esentiale si, poate, de a oferi o noua pespectiva de întelegere a locului Marelui Zeu în lumea daco-geta si, mai ales, de a întelege sistemul religios geto-dac. Orice încercare de a aborda sistemul religiei, credintelor si mitologiei tracilor trebuie sa înceapa cu numele Marelui Zeu.

In urma unei analize a contextului mitologic si social, principalul pericol care a „pandit” analiza ansamblului sacru al tracilor a fost tentatia multor autori de a impune propria lor ipoteza, evitand adesea unele detalii importante si viziunea de ansamblu.

În mod traditional, exista mai multe metode de a aborda mostenirea traca, în general, si – concret – de a aborda sistemul sacral trac:

  1. informatiile oferite de scriitorii antici, foarte numeroase, si pretioase;
  2. analiza comparata a contextului social, mitologic si religios;
  3. „supravietuirile” din limbile si din credintele populare moderne, în romana, bulgara si albaneza, mai ales, dar si în alte limbi si la alte popoare învecinate, cum ar fi sarbii si ucrainenii.

Putem afirma, anticipand datele ce le vom prezenta mai jos, ca lumea traca distingea între religie si credinte, fapt care îi plasa pe traci pe o treapta superioara de evolutie sacral-spirituala.

 

Divinitatea suprema a geto-dacilor: Samolxis, Zamolxis, Zalmoxis

Cunoastem circa 160 de teonime sau, în general, „nume sacre”. Dintre acestea, doar doua sunt mentionate de antici ca  fiind specific traco-dace: divinitatea suprema, la greci Zalmoxis, Zamolxis, Salmoxis; si un alt doilea teonim, Gebeleizis, rareori si Beleizis.

Doua probleme trebuie clarificate aici:

  1. diferentele Zalmoxis/ Salmoxis/Zamolxis
  2. daca (Ge)beleizis ar fi un alt zeu (cum eronat cred unii cercetatori) sau (cum clar scriu anticii) un epitet al divinitatii supreme.

 

Marele Zeu si Marea Zeita

Arta geto-daca, surprinzator de unitara, este bogata iconografic în imagini sacre care permit cunoasterea nemijlocita a religiei geto-dace, interpretarea acestor imagini facandu-se în spiritul textelor antice, care s-au pastrat pana în zilele noastre.

Imaginea, cel mai adesea prezenta în reprezentari, este cea a unui personaj masculin, unitar executat, încat pare a fi întruchiparea aceluiasi chip. Acest personaj apare redat în doua ipostaze: asezat pe tron si gata de lupta, asezat calare. De obicei un personaj in armura cu un arc in mana stanga sau un vultur in mana dreapta.

Faptul ca întreaga aceasta iconografie reprezinta o divinitate nu poate fi pus sub semnul întrebarii, desi nu exista niciun text care sa ne ajute. Aparitia în aceste reprezentari a vulturului (simbolul puterii ceresti) si a sarpelui (simbol pamantului) este de natura sa conduca la ideea ca avem de-a face cu un zeu suprem, stapan al cerului si pamantului.

religia geto-dacilor

Geto-dacii au ajuns chiar sa-l reprezinte pe Marele Zeu printr-un simbol: un vultur cu corn care tine în cioc un peste si în gheare un animal (pare a fi un iepure). Exista deci premisele acceptarii ideii ca în lumea getodaca exista un Zeu suprem, stapan al cerului si pamantului, creator al cosmosului si al lumii, în consonanta cu conceptia prezenta la toate popoarele indoeuropene. Din pacate, numele acestui Zeu suprem nu este cunoscut, iar încercarile care s-au facut de a i se atribui numele lui Zamolxis (sau Zalmoxis), respectiv Gebeleisis (nume invocate de Herodot) ni se par a fi sortite esecului, din pricina aceluiasi Herodot care mentioneaza:

„Zamolxis […] îi învata ca nici el, nici oaspetii lui si nici urmasii acestora în veac nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc unde, traind de-a pururi, vor avea parte de toate bunatatile,” (Herodot, Istorii, IV, 10-15)

Este evident ca acel „loc” unde se vor muta geto-dacii dupa moarte, era sub stapanirea unui Mare Zeu si se prea poate ca numele acestuia sa nici nu fie voie a fi rostit. Alti autori antici mentioneaza existenta unei alte zeitati, pre-existenta lui Zamolxis:

„[…] Zalmoxis pretindea ca si lui îi daduse legile Hestia, zeitate lor.” (Diodor din Sicilia, Biblioteca istorica, I, 94);

Strabon, la randul sau, subliniaza:

„Zalmoxis […] În cele din urma, l-a înduplecat pe rege sa împartaseasca domnia cu el, întrucat este în stare sa le vesteasca vrerile zeilor” (Strabon, Geografia, VII, 3, 5).

Alaturi de Marele Zeu, reprezentarile geto-dace au imortalizat-o si pe  Marea Zeita. Atunci cand tezaurele geto-dace s-au pastrat întregi, partial întregi, reprezentarile perechii Marele Zeu – Marea Zeita, sunt prezente. Astfel, pot fi citate tezaurele descoperite la Lupu, Galice, Iakimovo, Letnita; este foarte posibil ca aceste tezaure sa fi avut un pronuntat caracter cultic, fiind folosite în savarsirea unor anumite ritualuri. Reprezentarile Marii Zeite se mai pot constata si in tezaurul Bucuresti-Herastrau, fibulele de la Balanesti, Coada Malului etc.

Ca si în cazul Marelui Zeu, reprezentarile Marii Zeite sunt unitar realizate, de parca ar fi existat un model iconografic pre-existent. Marea Zeita este reprezentata înconjurata de unele animale sau alte obiecte, simboluri ale puterii zeitei (caprioare si cerbi, sarpe, porumbei, vase rituale etc.).

Atributele Marii Zeite (animalele care o însotesc în reprezentari), o definesc ca Mama Pamant, Zeita Mama, protectoare o vegetatiei si ogoarelor. Ca este vorba despre perechea Marelui Zeu, o dovedeste faptul ca reprezentarile ei apar pe tezaure alaturi de acesta. Trebuie mentionat faptul ca reprezentarea cuplului Marele Zeu – Marea Zeita (datat secolele IV-I î.Hr) este o caracteristica a geto-dacilor nord balcanici, lipsind din reprezentarile tracilor de sud, unde este atat de frecvent Cavalerul trac. De altfel, existenta în panteonul geto-dac a unei divinitati feminine de o mare importanta, numita Marea Zeita, a fost argumentata si de Vasile Parvan. Numele acestei zeite este necunoscut ca si al perechii acesteia, poate din aceleasi motive. În orice caz existenta unei astfel de zeite este de presupus, deoarece la majoritatea popoarelor indoeuropene a existat o astfel de zeitate (atat în lumea tracilor sud-dunareni cat si la germani, celti, greci sau romani).

 

Vechi credinte, culte, rituri si ritualuri ale geto-dacilor

Acestea sunt o reflectare a credintelor escatologice, a conceptiilor si reprezentarilor unei populatii despre „lumea de dincolo”, iar tratamentul acordat defunctului era acomodat, în raport cu sexul, varsta, categoria sociala sau modul cum s-a produs decesul. Informatiile scrise despre aceste practici, în cazul geto-dacilor, sunt putine:

„Iata cum se fac înmormantarile oamenilor bogati. Expun timp de trei zile cadavrul; apoi jertfesc tot felul de animale si, dupa un mare ospat, înainte de care îl jelesc [pe mort], îl înmormanteaza pe cel raposat, fie arzandu-l, fie îngropandu-l. Ei ridica apoi o movila si statornicesc felurite întreceri, la care rasplatile cele mai însemnate se dau luptelor în doi – cum este si firesc lucru. Asa se fac înmormantarile tracilor.”  (Herodot, Istorii, V, 8;)

În aceasta chestiune, principalele surse sunt cercetarile arheologice. Acestea trebuie privite din cel putin doua puncte de vedere, zona geografica si intervalul cronologic.

O prima perioada (secolele V-III î.Hr.) este determinanta în stabilirea unei ideologii funerare a geto-dacilor (este vorba despre zona aflata atat la nordul, cat si la sudul Dunarii); ritul cea mai adesea întalnit este cel al incineratiei, dar exista mari diferente regionale, datorate – în parte – si unei defectiuni a cercetarii. Astfel, la Dunarea de Jos s-au evidentiat circa 1 500 de morminte, în zonele est-carpatice aproximativ 200 de morminte, în vreme ce spatiul intracarpatic este practic lipsit de descoperiri. Aristocratii practica ambele rituri (incineratie, inhumatie), mormintele acestora avand în cele mai multe cazuri, o forma tumulara; oamenii de rand practica aproape exclusiv incineratia. În perioada secolelor II î.Hr. – I d.Hr., epoca de maxima dezvoltare a civilizatiei geto-dace, numarul mormintelor cunoscute este extrem de mic (circa 150, fata de perioada anterioara cand se apropia de 2 000), desi acum sunt cunoscute zeci de fortificatii si asezari civile.

Înhumatia în necropole si morminte este des întalnita în zona de periferie nord-estica a lumii geto-dace. – Aristocratia era o practicanta, aproape în exclusivitate, a incineratiei. – Populatia de rand este foarte slab reprezentata prin descoperiri de acest gen (circa 15 morminte). – Este foarte posibil ca unele dintre schelete sa fi fost lasate în aer liber, supuse astfel procesului de descompunere naturala; acest lucru este atestat de unele cadavre incomplete sau asezate în pozitii neanatomice (în acest caz nu avem siguranta ca nu este vorba de simple accidente).  În perioada de maxima dezvoltare a civilizatiei getodace (secolele I î.Hr.-I d.Hr.) numarul mormintelor descoperite, în vatra de locuire permanenta, este extrem de mic (circa 20 de morminte), ceea ce denota un alt fel de rit de înmormantare al mortilor decat cel traditional. Pare o enigma ce s-a întamplat cu cei morti în perioada celor cateva secole de dinainte de cucerirea romana; în paralel se constata si o intensificare a sacrificiilor umane, semn al unor mutatii importante în credintele religioase si practicile funerare ale geto-dacilor în perioada tarzie a celei de-a II-a varste a fierului. Aceasta realitate ne face sa ne amintim de principalul rit indoeuropean al incineratiei, reflectie a atentiei acordate defunctului; putem presupune ca dupa efectuarea incineratiei cenusa era împrastiata în unele arii stabilite anterior de comunitate sau legate în vreun fel de destinul defunctului în cauza.

Cercetarile arheologice efectuate în zonele locuite de dacii liberi atesta o perpetuare a riturilor funerare traditionale dacice; fara exceptie, toate asezarile sunt de factura dacica, necropolele fiind aproape în totalitate dacice (un procent redus este reprezentat de grupe de complexe sarmatice). Diferentierile sunt nete, desi se pot constata si unele împrumuturi reciproce. Necropolele cuprind în marea lor majoritate morminte de incineratie, existand însa si unele morminte de înhumatie (putine la numar, în apropierea asezarilor). Acolo unde au fost descoperite morminte numeroase, s-a observat ca acestea sunt dispuse în doua grupe (una mai mica, cea de-a doua mai mare). Aceste grupari de morminte sunt mai apropiate în unele situatii, în altele mai îndepartate; avem astfel imaginea a doua cimitire separate. Este greu de descifrat semnificatia unei asemenea grupari, dar cu siguranta ca aceasta situatie are o conotatie religioasa la care se poate adauga si una sociala.

 

 

Bibliografie

  1. Lumea geto-dacilor (pornind de la descoperiri arheologice din Campia Brailei), Muzeul Brailei, Ed. Porto-Franco, Braila-Galati, 1993.
  2. Sîrbu, G. Florea, Les Geto-Daces, Iconographie et imaginaire, Fondation Culturelle Roumaine, Cluj-Napoca, 2000).
  3. Ionita, Din istoria si civilizatia dacilor liberi (Dacii din spatiul est-carpatic în secolele II-IV d. Hr.), Ed. Junimea, Iasi, 1982
  4. Ionita, Valeni, O mare necropola a dacilor liberi, Ed. Junimea, Iasi, 1988, 84-89;
  5. Protase, Un cimitir dacic din epoca romana la Soporu de Campie (contributie la problema continuitatii în Dacia), Ed. Academiei Republicii Socialiste Romania, Bucuresti, 1976.
  6. Darmesteter, The Supreme God in the indo-european Mythology (Zeul suprem în mitologia indo-europeana), 1879
  7. Ries, Sacrul în istoria religiaosa a omenirii, Ed. Polirom, Iasi, 2000,
  8. Berciu, Arta traco-getica, Ed. Academiei Republicii Socialiste Romania, Bucuresti, 1969;
  9. Gramatopol, Dacia antiqua. Perspective de istoria si teoria culturii, Ed. Albatros, Bucuresti, 1982; Idem, Arta monedelor geto-dace, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1997.
  10. Paliga, Sorin Mitologia tracilor, Meteor Press, 2013
  11. Ilustratii de Radu Oltean

 

 

 

(Visited 62 times, 1 visits today)