Lumea tetrului, asa cum o cunoastem noi azi, are origini stravechi, inradacinate in nevoia ancestrala a omului de a zamisli o legatura tainica, dar cu atat mai profunda, cu divinitatea in sine, intarind totodata raporturile cu semeni sai.

Conceptul de amalgamare a trairilor sufletesti cu ritualurile magice – elemente care-si adjudeca in buna masura procesul nasterii oricarei religii, cu intregul alai de ceremonii, culturi si ritualuri, au dat startul primelor forme de spectacol teatral.

 

Istoria teatrului – de la origini pana azi

Omul, ca prezenta perena in miezul evenimentelor si fenomenelor naturale – de la fulgere la inundatii, cutremure si alte cataclisme impresionante cu care a facut cunostinta de-a lungul mileniilor, a manifestat tendinta de a le conferi o aura supranaturala, transpusa ulterior in mai toate formele de arta cunoscute de noi azi.

Pe de alta parte, hazul asociat procesului imitativ – prima forma de invatatura a tuturor timpurilor – a generat la randul sau o forma aparte de manifestare teatrala incipienta, ce a condus la un veritabil filon de inspiratie, avand drept protagonisti „mimi” mai mult sau mai putin talentati, care s-au straduit din rasputeri sa impresioneze publicul fara a rosti macar un cuvant.

Cultul liturgic in sine, odele si imnurile religioase, corale sau solistice au fost treptat ampretate de cultul asociat divinitatilor in religiile politeiste – inzestrate cu puteri supranaturale, in masura sa guverneze fortele universului, astrele, anotimpurile si viata sub toate fomele sale – indeosebi rostul omului pe Pamant, oglindit in planul ceresc.

Toate acestea au insamantat terenul fertil al artelor, imbogatindu-l cu o noua forma de manifestare creativa. TEATRUL. Istoria acestuia ia startul cu mult aplomb, promitand o evolutie de-a dreptul spectaculoasa, la propriu si la figurat.

 

Manuscrise si atestari stravechi

De pe urma cercetarilor arheologice, oamenii de stiinta au reusit sa stabileasca veridicitatea informatiilor cuprinse intr-un antic papirus egiptean – descoperit si descifrat in 1928 de catre egiptologul german Kurt Heinrich Sethe (1869-1934) – faptul ca deja cu circa o mie de ani inaintea nasterii tragediei elene, In Egiptul antic se practica o forma de cult-spectacol, cu totul si cu totul speciala, cunoscut sub denumirea de „Misterele lui Osiris”.

Si civilizatia minoica (epoca bronzului, in Creta), detinea abilitatea de a elabora creatii muzicale interpretate la flaut si cetera, ceea ce prsupune ca arta dansului se practica deja ca forma imititativa a anumitor episoade razboinice sau de vanatoare de pilda – embrionul reprezentatiilor teatrale incipiente.

Pe continentul african, teatrul a debutat intr-o maniera ritualista, pornind de la traditiile impamantenite din cele mai vechi timpuri la nivelul comunitatilor tribale, care socoteau ca orice eveniment important cu care se confruntau – nastere, deces, pasajul de la varsta adolescentei la cea a maturitatii, ceremonialul casatoriei si intemeierii unei tinere familii – au condus la dezvoltarea unei extrem de bogate zestre de manifestari culturale specifice.

Potrivit specialistilor, una din cele mai vaste grupuri etno-lingvistice africane, Yoruba (sau Aku), regasit indeosebi in Africa Occidentala (Nigeria, Benin, Togo si Sierra Leone), practica si in ziua de azi ritualuri cu profil teatral mostenite din vremurile in care populatia indigena era incontaminata de arabi sau de europeni.

Incantatiile si dansurile tribale ale acestora sunt puternic impregnate de tonalitati dramatice, accentuate de miscarile corpului si de costumatiile simbolice, inspirate din natura si accesoriate cu elemente imprumutate din toate cele patru semne ce definesc matricea existentei: apa, aer, foc si pamant – de la scoici, solzi si oase de peste, la pene viu colorate, cristale stralucitoare care reflecta intr-un mod straniu razele soarelui si pana la pietricele ornamentale, slefuite in forme variate, de flori, animale sau insecte, cu rol de amulete, care se bucura de o pretuire aparte.

E dificil de stabilit momentul in care au luat nastere aceste manifestari spectaculoase, dar oamenii de stiinta concorda asupra faptului ca originile lor sunt extrem de vechi, poate chiar mai vechi decat cele ale lumii antice din care au reusit sa descifreze manuscrise ce contin informatii relevante in acest context.

 

Teatrul asiatic – Arabia, India, China si Japonia

Daca in tinuturile Arabiei teatrul nu s-a prea bucurat initial de succes, fiind substituit de artele poetico-religioase si dansurile specifice meleagurilor nisipoase, cu timpul, populatia locala a cunoscut influentele unei culturi extrem de vechi si de bogate in simboluri, care a contribuit la deschiderea portilor ornamentale ale traditiilor locale catre noua forma de spectacol – cultura indiana.

In India, orice forma de omagiere a divinitatilor este binevenita, impartasita cu entuziasm si cultivata ulterior cu o sarguinta inimaginabila, gratie teoriei potrivit careia e mai intelept sa nu risti sa manii zeitatile respingand o posibila cale de a le imbuna, de a le atrage bunavoita si ocrotirea.

Nu intamplator, aproape toate religiile importante ale Pamantului sunt reprezentate la nivelul acestei natiuni, incantate sa participe la ritualuri de orice fel, festivaluri, spectacole, manifestari folcloristice, parade si orice altceva le poate starni curiozitatea, continand un strop de misticism. Indienii sunt dispusi sa socoteasca sfinte multe lucruri: apele raurilor, anumite flori, copaci, animale sau insecte – lista este lunga si ofera o bogata sursa de ispiratie pentru scenariile unor povesti in care irealul se impleteste cu pragmaticul.

Teatrul indian este plin de culoare, muzical si dinamic, bazat indeosebi pe gestualitate si expresivitate – doua din cele mai stravechi elemente de exprimare a trairilor interioare omenesti, transpuse in limbajul corporal universal cu un soi de orgoliu copilaresc – de la clatinatul capului, la rasucirea mainilor cu primele doua degete unite.

In mod paradoxal insa, le datoram cu totii arabilor si nu indienilor, una din cele mai incantatoare surse de inspiratie pentru teatrul tuturor timpurilor – celebra „Alf ayala wa-layla” sau, mai pe romaneste, „O mie si una de nopti – tradusa in toate limbile lumii si interpretata pe cele mai prestigioase scene internationale, pentru a nu mai vorbi de operele cinematografice la originile carora s-a aflat.

Chinezii sunt probabil cei mai bogati in forme teatrale – ei sunt cei ce se pot lauda cu inventii precum:

  • teatrul de papusi-marionete,
  • teatrul de umbre,
  • teatrul spiritual,
  • teatrul animalelor,
  • evoluand mai apoi in forme de teatru popular, muzical, clasic, traditional si modern.

Fenomenul nu este surprinzator daca luam in consideratie faptul ca din cele mai vechi timpuri, chinezii nutresc convingerea ca intreaga natura este patrunsa de esenta divina – principiu ce guverneaza regulile potrivit carora omul trebuie sa abordeze un comportament cat mai armonizat cu ritmurile oridinii cosmice – un argument numai bun de pus la dospit pentru a genera opere teatrale din cele mai variate si mai complexe.

Si japonezii se mandresc cu o forma originala de teatru, cunoscuta sub numele de „Kabuki” – unul din stilurile new-entry insa in aceasta categorie a artelor, fiind inventat abia in jurul secolului al XVII-lea, ca un soi de spectacol de varietati, interpretat de trupe de actori itineranti (ideosebi femei).

Kabuki”, intr-o traducere aproximativa, ar fi un termen ce amalgameaza semnificatii distincte intr-o reteta teatrala inedita: „cantec”, „dans”, „arta” si „surprinzator” – patru termeni reuniti intr-o ghicitoare al carei raspuns nu e dificil de formulat.

 

Teatrul grec si teatrul medieval

In vechia greaca, cuvantul „teatru” insemna „priveste cu atentie – formula ce defineste modul initial in care textele scrise nu puteau fi citite de publicul larg, ci doar ascultate si vizionate in cadrul unei reprezentatii pe scenele teatrale de odinioara.

In Grecia Antica, scrierile teatrale constituiau literatura dramatica „de actiune”, cu principalele sale forme de manifestare: tragedia si comedia.

Tragedia istorisea episoade ale caror protagoniste erau personaje ilustre si/sau mitologice, concluzionandu-se cu o catastrofa, crima sau sinucidere – argumentele abordate erau multiple, dar urmau indeosebi firul respectului pentru institutii, destin si religie, asa cum se desprinde din lucrarile unora din cei mai renumiti reprezentanti ai genului: Sofocle, Euripide sau Seneca.

Comedia in schimb, reprezenta bucuria impartasita celorlalti sub forma unor spectacole in care protagonistii nu erau nici nobili, nici eroi mitologici, ci persoane obisnuite, din popor, care se confruntau cu situatii frecvent intalnite in viata de zi cu zi. Limbajul utilizat era mediu spre rudimentar, pe intelesul tuturor, iar finalul era de fiecare data vesel, nastrusnic si menit sa distreze publicul de toate categoriile.

Personajele interpretate erau ori tanarul vagabond indragostit, ori un tata avar, ori un sclav siret, care izbuteste sa iasa cu fata curata dintr-o multime de situatii bizare.

Teatrul medieval era bogat in reprezentatii religioase, presarate cu episoade imprumutate din Vechiul si din Noul Testament, dar prezenta si numeroase forme de transmitere a bunei-dispozitii prin intermediul jongleriilor, saltimbancilor, pieselor inspirate din viata de la curte sau din pietele marilor orase, unde publicul insusi putea deveni protagonist ad-hoc.

Actorii medievali prezentau de regula abilitatea de a sti sa faca mai orice aducea zambetul pe buze spectatorilor, fiind gata sa interpreteze orice tip de personaj, osciland pe portativul parodiei, ironiei si sarcasmului intr-o echilibristica demna de toata stima.

Spre deosebire de comedianti, teatrul dramatico-liturgic constituia o forma de reprezentatie cat se poate de sobra, tratand un subiect sacru si fiind interpretat de coruri mixte, indeosebi in limba latina,  carora se asociau sunetele instrumentelor muzicale, in incinta unor edificii de cult unde spectatorii tratau manifestarea asemenea unui act autentic si nu ca o fictiune scenica.

 

Teatrul renascentist si teatrul modern

In epoca Renasterii tragediile imprumuta din nou trasaturile modelului clasic, respectand preceptele pe care Aristotel le indica in „Poetica”: unitate de timp – amplasament – actiune. Istorisirea trebuia sa se limiteze la o unica situatie, care avea loc intr-un unic loc si se desfasura pe parcursul a maxim 24 de ore, dar termenii mitologici au fost inlocuiti cu cei istorici sau psihologici, caracterizand de regula eroi nobili, urmariti de ghinion.

Macabrul si pasiunile dezlantuite nu lipseau din peisajul scenografic al vremii, asa dupa cum drama pastorala impestrita scenele de pretutindeni, cu elementele sale constitutive – fuga de realitate, perceputa mult prea apasatoare, migrarea intr-o lume ideala si melancolicul sens al vietii trecatoare.

In secolul al XVII-lea se dezvolta insa doua filoane ale tragediei teatrale europene. Cel legat de lumea clasica, in care se respecta regulile compozitionale aristotelice, cu reprezentanti de seama precum Pierre Corneille sau Jean Racine si cel nou, al tematicilor istorice, marcat de operele magistrale ale lui William Shakespeare sau cele semnate de Christopher Marlow.

Abia in dupa 1800, isi iau revansa in fata acestora, dramaturgii germani (Sturm si Drang) sau milanezul Manzoni, perdispunandu-si operele unui realism suculent, cu un mod de exprimare ceva mai direct si mai accesibil de catre publicul larg.

Companiile teatrale incep sa se deplaseze dintr-o aglomerare urbana in alta, in cautare de public nou, insetat de spectacol, introducand conceptul de „bilet” pentru cei ce vor sa asiste asezati intr-o arie dedicata, sau se organizeaza o colecta publica libera, pentru toti cei ce vor sa vada spectacolul in piata mare – ceea ce conduce treptat la nasterea teatrului platit.

Teatrul contemporan este socotit drept rezultat al legaturilor trainice dintre literatura dramatica si arta reprezentarii: regia, interpretarea, scenografia, luminile, muzica – au dobandit un rol fundamental in contextul punerii in scena a unei opere dramatice.

In prezent, o astfel de „aventura” e marcata de dorinta nemarginita de a atinge perfectiunea in materie de nivel artistic si tehnic deopotriva, constituind o disciplina aparte, in care textul in sine reprezinta doar o particica din puzzle.

Startul a fost dat fara indoiala de personalitati de seama precum Oscar Wilde, Bernard Show, Noel Coward sau Thomas Eliot, pentru a nu mai vorbi de Federico Garcia Lorca sau Gogol, Gorki si Cehov, ori francezii Cocteau, Obey si Jean Vilar.

Si romanii se pot mandri cu dramaturgi de mare talent, ale caror piese s-au bucurat de-a lungul anilor de aprecierile criticilor si publicului deopotriva, precum Victor Eftimiu, Eugen Ionescu, Horia Lovinescu, Tudor Musatescu, Marin Sorescu si nu in ultimul rand, Ion Luca Caragiale – unul din autorii cei mai indragiti ai tuturor timpurilor, ale carui replici teatrale se integreaza perfect pana si in lumea noastra moderna, adaptandu-se usor sectorului politic, social si relational actual, cu o acuratete desavarsita.

Si ca pentru a intari cele scrise mai sus, sa apelam la una din cele mai comice fraze semnate de acesta si atribuite personajului „Farfuridi”, din piesa „O scrisoare pierduta” (1884):

Ne ducem, dar gandeste-te stimabile, ca suntem membrii aceluiasi partid… Cum ziceam adineaori amicului Branzovenescu: tradare sa fie daca o cer interesele partidului, dar s-o stim si noi… De aceea eu totdeauna am repetat cu strabunii nostri, cu Mihai Bravul si Stefan cel Mare: iubesc tradarea, dar urasc pe tradatori…

 

 

 

Bibliografie:

  1. Banham, Martin – „A History of Theatre in Africa”, 2004;
  2. Bernardi, Claudio & Susa Carlo – „Storia essenziale del teatro”, 2008;
  3. Ruperti, Bonaventura – „Storia del teatro giapponese. Dall’Ottocento a Duemilla”, 2016;
  4. Hosein, Ann – „The Britannica Guide to teh Visual and Performing Arts. The History of Theatre”, 2016.

 

 

 

(Visited 568 times, 1 visits today)