Armata asirienilor: cea mai buna aparare e atacul

Pozitia geografica initiala a asirienilor, in nord-vest-ul Mesopotamiei, nu oferea avantaje din punct de vedere al protectiei unor hotare naturale precum deschiderea la mare sau macar un lant muntos care sa puna oprelisti invaziilor – un aspect care i-a silit sa-si puna la punct o forta militara de temut.

Principiul potrivit caruia „cea mai buna aparare e atacul”, i-a indemnat sa poarte campanii de expansiune, adjudecandu-si fara drept de apel Babilonul, Egiptul, Siria si Anatolia, deopotriva, intinzandu-si ulterior hotarele pana la Golful Persic si Marea Mediterana si impunandu-si suprematia in intreg Orientul Mijlociu, sub domniile regilor Tiglatpalasar I (1115-1076 i.e.n.) si Asurbanipal (685-627 i.e.n.).

Perioada tarzie a Imperiului Asiriei, cuprinsa intre anii 900 si 612 i.e.n. dezvaluia un sistem militar brutal, nemilos dar extrem de eficient pentru vremea respectiva, dupa cum remarca istoricul britanic Simon Anglim intr-o lucrare dedicata anticului stat aflat in plina perioada de inflorire:

„…un regim caracterizat de agresivitate, ucigator si razbunator, sustinut de o magnifica masinarie de razboi, care nu accepta infrangerea – cel mai bine pus la punct in ceea ce priveste dotarea, organizarea si administrarea pentru vremurile respective si un model pentru generatiile succesive”.

Asirienii fura cei dintai a utiliza pe scara larga armament realizat in fier – net superioare celor din bronz – produse in serie si distribuite unor vaste efective de soldati, asadar o solutie pentru a asigura echipament de razboi pentru armate de dimensiuni impresionante.

 

Asiria – o preistorica varianta nazista

In buna masura, Asiria manifesta abordari politice, sociale si razboinice asemanatoare celor regasite in istoria de mai tarziu a Germaniei naziste, desi la baza prezenta convingeri mult mai progresiste, intrucat nu propavaduiau ideea „rasei superioare”.

In esenta, chiar daca aveau tendinta de a ucide cu sange rece dintr-un motiv sau altul, asirienii credeau in natura colectiva a propriei identitati ca popor – in „titlul” de asirian – acordat chiar si locuitorilor teritoriilor cucerite, aflate sub dominatia sa.

Spre deosebire insa de utopiile naziste ulterioare promovate de Hitler, suveranii asirieni evaluau aproape orice argument prin prisma unei potentiale resurse militare/economice, ca parte integranta a imperiului, fara ambitii egocentriste in masura sa intunece analiza pragmatica a chestiunilor ce le vizau interesele.

Mai mult decat atat: statul asirian a fost fondat cu mult inainte de perioada de glorie a magnificului imperiu neo-asirian, asadar traditiile de guvernare erau adanc inradacinate in constientul colectiv, acceptate si respectate fara strop de ezitare.

 

Paradoxurile unei superputeri: de la bunastare pacifica la ratiuni de razboi

In perioada lor cea mai infloritoare, respectiv intre secolele X-VII i.e.n., asierienii controlau un enorm teritoriu ce se intindea de la hotarele egiptene pana la podisurile orientale ale Iranului, motiv pentru care nu putini sunt istoricii ce considera Asiria drept una din primele superputeri ale lumii antice.

In mod paradoxal, bunastarea economica a populatiei nu a generat un climat pacific general, ci a creat premisele alcatuirii unei forte armate de proportii uriase, a carei ratiune de a fi era hranita gratie a noi si noi cuceriri, a noi si noi razboaie.

Lista de inamici era vesnic incarcata pentru asirieni, iar asimilarea continua de teritorii noi facilita crearea unui ambient evolutiv intern de tip flexibil, similar celui din Imperiul Roman de mai tarziu, absorbindu-se fara ragaz idei, obiceiuri de lupta, strategii si resurse din mai toate teritoriile ocupate.

La acestea se adaugau disciplina de fier si o capacitate de lupta demna de invidiat – calitati pe care asirienii le etalau asemenea unor inzestrari firesti pentru un popor menit sa-si impuna dominatia asupra altora.

 

Razboiul – propulsorul economic al asirienilor

Considerand campaniile de cucerire drept actiuni menite sa atraga prosperitatea economica a intregului imperiu, asirienii atribuira razboiului o veritabila functie propulsoare in acest context, expansiunea fiind dublata de intarirea fortei militare pe masura trecerii timpului.

Cu cat cucereau mai multe teritorii, cu atat isi indestulau visteriile si acumulau mai multe rezerve de bunuri de pret – o paleta deosebit de variata de altfel – pornind de la metale si cai si continuand cu resursele oferite de populatiile absorbite, forta de munca, abilitatile si orice altceva le mai putea fi de folos in glorioasa lor ascensiune.

Acesta era cadrul general ce oglindea modul in care razboaiele devenira treptat initiative organizate, conduse in scopul dezvoltarii economice, intrucat exigentele legate de siguranta frontierelor incetasera sa mai furnizeze motive de ingrijorare.

 

De la serviciul militar scurt la cel cu durata permanenta

In perioada cuprinsa intre secolele XIV-VIII i.e.n. armata asirienilor era alcatuita cu precadere din populatia nativa – tarani agricultori si crescatori de animale – motiv pentru care acestia erau constransi sa efectueze un serviciu militar de scurta durata, in perioadele din an in care treburile gospodaresti erau mai putin solicitante.

Barbatii erau asadar chemati anual la arme in luna iulie, iar campaniile si incursiunile in teritoriile altor popoare erau „adaptate” acestui program strans legat de calendarul agricol local.

Ulterior insa, regele Tiglatpalasar al III-lea – considerat adevaratul fondator al Imperiului Neo-Asirian – a creat o intreaga armata permanenta, cunoscuta sub denumirea de „kisir sharruti”, aflata la dispozitia sa pe toata durata anului, impunand o severa politica de recrutare.

Astfel, fortele armate locale fura intarite cu efective de razboinici profesionisti, mercenari si trupe auxiliare provenite din teritoriile ocupate, diversificandu-se intr-o maniera exponentiala capacitatile de lupta ale imperiului.

In ciuda acestui amalgam de soldati cu origini din cele mai variate, armata asirienilor fu cea dintai din intreaga istorie a omenirii a utiliza uniforme care sa distinga propriile-i efective pe campul de lupta.

Dincolo de avantajele tactice, elementul de uniformitate prezent la nivelul echipamentelor, armurilor si armelor din dotare, era perceput si ca un mijloc de afirmare a propriei identitati, ca parte intrinseca a imperiului, indiferent de provenienta luptatorilor care alcatuiau grosul armatei.

 

Carele de lupta – dotarea asiriana cu impact decisiv

Din punct de vedere istoric, carele de lupta au fost frecvent asociate traditiilor anacronice ale civilizatiilor epocii bronzului, dar asirienii le-au perfectionat pana la a le transforma in mijloace de atac cu un impact decisiv pe campul de lupta, fiind destinate familiei regale si membrilor privilegiati ai societatii timp de circa un mileniu.

In ceea ce priveste aspectul structural, in vremea domniei regelui Assurbanipal (685-627 i.e.n.), carul de lupta se transforma dintr-o platforma mobila de tir cu arcul intr-un instrument de razboi penetrant, impunator, robust si capabil sa schimbe fundamental dinamicile de lupta, gratie celor doi cai inhamati si a celor patru razboinici aflati la partea interna.

Aspectul unei divizii dotate cu astfel de care inspira o teama de nedescris in randurile armatelor inamice, generand asadar si un impact psihologic pe masura splendorii lor, anuntandu-si efectele letale cu mult inainte de a patrunde efectiv in teritoriul adversarilor.

Unicul neajuns legat de utilizarea acestor mijloace de lupta era legat de posibilitatea confruntarii pe teren accidentat, unde nu puteau asigura aceeasi mobilitate a trupelor si nici o masiva actiune de atac precum in vastele spatii deschise ale zonelor de ses sau ale podisurilor plane.

 

Arcasii, lancierii si scutul asirian

Carele de lupta constituiau insa apanajul fortelor de elita – grosul armatei era in schimb alcatuit din infanteristi grupati in formatiuni specifice, fiecare din acestea dispunand de propriile seturi de valori tactice.

Ca brat ofensiv fundamental pentru armata asirienilor, arcasii erau dublati de lancieri, astfel incat, in intervalul dedicat incarcarii arcului cu o noua sageata, lansarea lancilor sa acopere vidul de atac.

Cuplurile arcas-lancier se protejau cu scuturi grele, enorme, mai inalte chiar decat luptatorii insisi, dupa cum se remarca in basoreliefurile antice din perioada in care la carma imperiului asirian se afla regele Tiglatpalasar.

Potrivit studiilor efectuate de specialistii contemporani, aceste scuturi impresionante erau confectionate din trestii groase, impletite si intarite cu clei de oase, pentru ca mai apoi sa fie decorate cu simboluri razboinice in culori vii, de la auriu la albastru si rosu, cu borduri si manere ranforsate in bronz.

Asirienii cultivau campuri intregi cu trestie destinata confectionarii acestor tipuri de scuturi, ceea ce denota importanta pe care o atribuiau recuzitei de aparare a razboinicilor lor.

In paralel insa, armata asiriana detinea si importante resurse destinate tehnicilor de asediu, experimentand cu o tenacitate iesita din comun, variate forme de berbeci, turnuri destinate escaladarii zidurilor cetatilor luate cu asalt, aruncatoare de proiectile grele sau de incendiere si multor altor masinarii inventate ad-hoc, in scopul surprinderii inamicului.

 Dupa cum sustinea insa istoricul Mark Healy,

„asirienii nu s-au simtit nicicand la largul lor in misiunile de asediu, desi nu s-au dat inapoi atunci cand acestea trebuiau intreprinse; preferau traditionalele manevre disciplinate si flexibile pe campuri de lupta larg deschise, unde puteu adopta solutii care sa le favorizeze masivele efective armate si punerea in aplicare a metodelor clasice de atac, in care excelau fara indoiala…”. 

 

In acest context s-ar putea afirma totodata faptul ca politicile agresive si intimidante ale asirienilor erau utilizate din plin in scopul manipularii psihologice a adversarilor lor cu multa vreme inainte de lansarea efectiva a atacurilor propriuzise – o strategie care nu de putine ori a reusit sa subrezeasca moralul inamicilor atat de mult, incat acestia sa cedeze presiunilor mult mai usor decat in conditiile normale ale pregatirilor de razboi.

In buna parte, aceasta tactica a fost preluata si perpetuata peste milenii pana in zilele noastre, multe din conflictele lumii moderne fiind precedate de astfel de hartuieli politice si diplomatice, care au darul de a submina moralul partilor.

 

 

Bibliografie:

1. Grauson, Albert Kirk – „Assyrian and Babylonian Chronicles”, 2000;
2. Jamersen, Philip Michael – „Rise of Assyria”, 2010;
3. Liverani, Mario – „Assiria: La preistoria dell’imperialismo”, 2017;
4. Radner, Karen – „Antica Assiria”, 2019;
5. Ygua, Ruben – „Assiria: Impero Del Terrore”, 2020.