Ma trezi cu capul pulbere. Drogurile din ajuns fusesera MULT prea puternice. Imi simteam oasele paraind de durere si nesomn. Ma chinuiau si firele din cap. O luasem pe o panta prea alunecoasa si stiam asta. Dar numai asa puteam dormi. Nu mai puteam sterpeli de la spital somnifere pentru ca deja aparusera mari semne de intrebare. Dr. Phill si dobitocii aia de asistenti facusera inventarul si isi dadusera seama ca pe tura mea se intampla tot. Devenisera suspiciosi si ma supravegheau atent. Eram deja in mijlocul unei anchete. Eram sigur de asta.
Intotdeauna am putut sa citesc oamenii. M-am nascut asa. Le-am „mirosit”, cum zice John, mereu, intentiile. Si, mai presus de asta, mi-am dat seama cand corabia se scufunda si am spalat putina. De unde dracu atatea comparatii marinaresti nu stiu… Ba da, de la afisul ala tampit cu un film despre pirati. Vedeti voi, la nivel subliminal, totul ne ramane intiparit in minte. Poate te miri de ce ajungi acasa si fredonezi acelasi refren imbecil pe care l-ai auzit intamplator in benzinarie. Sau chiar unul provenind de la o masina din trafic. Ochiul mintii e foarte atent si neadormit. Tot timpul sta de veghe. Si al meu, presupun, se trezise intr-o stare de mare anxietate si tulburare emotionala.
De cateva luni, de cand vazusem chestia aia nu mai puteam pune geana pe geana. Si totul o luase razna. Motivul sau punctul de plecare fusese discutia cu preotul ala imbecil. Cum puteam sa pun botul la asemenea ineptii? In facultate l-as fi alungat cu pietre. Acum crucificam pe un altar al rationalitatii tot ce stiam si pretuiam mai mult. Incepusem sa ma intreb daca mintea si ochii nu-mi joaca feste. Dar la acel moment nu foloseam niciun medicament sau stupefiant decat tigari la greu si cafea cat sa innece toata sectia de psihiatrie.
Gandurile astea nu-mi dadeau pace. Dupa ce incercasem sa citesc tot ce imi cadea in mana, ajunsesem in niste cercuri de oameni foarte dubiosi. Facusem niste lucruri care intreceau si frizau moralitatea. Se pare ca unii oameni traiesc in afara lumii noastre. Nu-i vezi la televizor sau pe strada, insa ei sunt acolo, in umbra. In spatele unei societati degradante, decadente, creste si se dezvolta un virus care o va sugruma curand. Unora le spuneam impropriu oameni, caci gandurile lor coborau dintr-o apocalipsa sclavagista a omenirii. Unii se credeau zei, altii isi inventau zei. Pana la urma, orice zeu milostiv ajunge pe cruce. Dihanii care se ascundeau in reuniuni filosofice unde se drogau cat puteau si incepeau sa-si arate adevarata fata. Invatasem sa-i recunosc dupa unghiile ingalbenite si ochii hulpavi, insangerati. Unii nu cautau doar droguri, ci si alte afrodisiace. Cel mai abominabil devenise carnea de om. Adusesera din Indii niste carti ciudate pe care le tradusese un amarat de filfizon. Desene ciudate, creaturi bizare, istorii despre zei monstruosi carora li se inchinau populatiile primitive. Aflasera de acolo ca in sange sta puterea si flacara nemuririi. Si se lasa cu degustari morbide, din cand in cand. Nu va ganditi ca omorau oameni pentru asta. N-am vrut sa stiu si nu ma intereseaza cum faceau rost de „marfa”. Unii voiau sa bage in ei amfetamina sau heroina, altii foloseau cu totul altceva. Si lista continua. Sau mai era doar un pas pana sa ajunga la dezumanizare totala. Erau fel de fel de subculturi neanderthale care se credeau esenta secolului. Unii voiau sa-si gateasca partenerii, sa-i mutileze, altii faceau pe sclavii supusi, iar stapanii ii vindeau intre ei pe cateva beri si o pozitie mai privilegiata.
Cei mai interesanti erau de departe cei care faceau parte dintr-un coven. Umblau tot timpul in turma de parca se fereau ca cineva sa le spele creierul deja bombardat de practici mistice, yoga tantrica, baut de urina si alte rahaturi aflate de la vreun guru de canalizare. Era o lume atroce, una necunoscuta celor de rand. Iesea la iveala noaptea si disparea cu primii zori ai zilei. Mahalalele deveneau animate, in cladirile abandonate se aprindeau luminite, din canale se tara o specie noua, la marginea oraselor se auzeau chiuituri chinuitoare. Se sacrificau porumbei nevinovati, gaini furate de pe la vreo ferma, caini si pisici vagaboante. Dimineata le gaseai lesurile prin containere sau in plina strada. Lumea credea ca fusesera lovite de vreo masina sau sfasiate in vreo incaierare. Dupa masacre animalice, ritualuri pagane, culte sinistre, nu mai ramaneau in urma decat anumite semne, secrete, pe unele cladiri si cocioabe in paragina. Te-ar fi mirat sa stii ca aceasta lume eclectica isi facea veacul chiar in centrul vechi al orasului. Sunt multe cladiri istorice acolo, pline de panze de paianjeni si funingine. In ele isi fac adapost oamenii noptii.
Creaturi fetide, murdare, cu haine jerpelite, pline de taieturi, intepaturi de seringa si tatuaje morbide. Cicatrici lungi, dureri nemasurate, chipuri pestrite, livide, aureolate de drog si de orice altceva pe care puteau pune mana. In mare, da. Dar v-ar surprinde sa vedeti printre ei, intr-un anumit cadru, mult mai restrans, persoane normale, din lumea de sus, invesmantate in robe negre, lungi care sa le acopere si protejeze. Se sopteau febril nume de judecatori, doctori, persoane de vaza si cu avere. De ce-ar fi venit intr-un mediu ca asta? Dar puterea corupe. Si cand ai toti banii din lume incepi sa cauti lucruri terifiante, care iti ridica pulsul. Incepi sa capeti gustul pentru placeri ascunse, nebanuite, nepamantesti. Incepi sa te crezi superior, sa vezi oamenii ca pe niste animale, sa afli lucruri si sa ai acces la alta lume, total interzisa muritorilor.
Ma imprietenisem, daca putem spune asta, cu unul dintre ei. De ce spun asta? Ei bine, nu ne stiam numele sau nimic din viata de deasupra. Imi devenise, fara sa-mi dau seama, mentor. El stiuse probabil tot timpu’. Desigur. Imi fusese „recomandat” as putea spune. Caci asa stateau lucrurile aici. Nici eu nu stiam prea multe, iar in multe cazuri mergeam pe banuiala si pe acel fler mostenit care imi spunea ce simt oamenii intr-o anumita situatie. Ma ajuta si meseria aici. Dar uneori eram inselat de simturi. Cand vedeam o privire dezgustata putea insemna placere. Durerea ivita intr-un rictus putea la fel de bine sa insemne extaz. Aici minciuna era la rang de absolutism. Toata lumea isi inventa o poveste, un alter-ego, iar unii ramasesera asa, se abandonasera personajului jucat si parasisera pentru totdeauna lumea de sus. Acestia erau „inneguratii”. Ei erau poarta spre acea lume, calea de acces. Mai tarziu am aflat, de la mentorul meu, si cu mare surprindere dealtfel, ca multi se nasc aici. Nu au acte de identitate, nu sunt inregistrati de vreo municipalitate, nu platesc impozite, nu detin case sau slujbe. Oamenii astia sunt acel John Doe care apare prin spitale noaptea ars, mutilat, batut. Mor la fel cum traiesc. Unii nu primesc nume, nu au acest drept. Altii apartin unor caste ciudate si nu li se permite sa urce sus. Cei care o fac sunt aspru pedepsiti. In aceasta societate regulile se intorc la primitivism. Placerea este legea suprema. Te poti culca cu femeia altuia daca poti s-o ai. Ii poti lua posesiile celui de langa tine daca esti suficient de puternic. Asta daca nu traiesti printre „milogi”. Ei sunt cersetorii canalelor si impart totul: mancarea, hainele, apa, femeile. Astea sunt singurele lor bunuri. Inadaptati social, saraci, oameni nascuti fara privilegii ajung in abis.
Nu te astepta sa gasesti locuinte subterane, cazemate ale celor lipsiti de speranta. Ei sunt peste tot. Acolo unde tu inchizi ochii si privesti in alta parte. Uita-te atent peste umar, s-ar putea sa fii surprins. Copilul sters care iti spala parbrizul la semafor descult pe gerul cel mai cumplit, cersetorul de la colt, drogatul bolnav si murdar care iti cere tremurand o tigara la coltul strazii, toti ar putea sa provina de jos. Sunt rodul nostru, noi i-am creat si din cauza noastra s-au animalizat. Unii nu s-ar intoarce niciodata aici sus. Nu stiu sa traiasca printre noi, regulile astea le repugna, ii irita. Prefera libertatea pilulelor, a drogurilor indiferent cum le obtin si de ce. Oricare dintre ei ar infige cutitul in tine fara nicio remuscare pentru doza zilnica.
Pe langa toti acestia mai sunt si cei care ii tin in frau. Ei sunt regii canalelor. Ei aduc drogurile si stapanesc aceasta lume. Nu poti cobori sau urca fara ei. Au gorilele lor care pazesc intrarile. Sunt un fel de magistrati ai tenebrelor, judecatori nemilosi ai lumii de jos. Orice nu le convine se pedepseste cu moartea. Mentorul meu m-a sfatuit sa nu vorbesc despre ei. Doar sa las capul in jos si sa trec mai departe. Sa nu intervin nicioadata orice as vedea. Caci altfel mi s-ar aplica acelasi reguli. M-a pus sa-i promit ca voi sta departe.
Ne atasasem unul de celalalt in cateva luni trecute. Frecventam cu regularitate anumite cercuri. Se faceau acolo incantatii si inhalatii care imi mai linisteau putinul ramas din noptile pierdute. Acolo incercasem sa aflu mai multe despre ce imi povestise preotul. Daca vorbele lui imi parusera nebunie curata, ce am aflat m-a cutremurat.
– Nu poti sa intelegi decat cand vei vedea asta, imi spusese interlocutorul pe un ton stins de ceva calmante.
Un barbat inalt, desirat, cu barba blonda vorbea ragusit din spatele unei glugi prea largi pe care se chinuia s-o infraneze. Fusesem adus aici legat la ochi si nu recunosteam cladirea. Parea un amestec de baroc si ceva sinistru. Statui mascate, in mare distruse zaceau peste tot in jurul nostru.
– Nu e atat de avansat in treburile astea, dragule, ii sopti mentorul meu. Se parea ca se cunosc de mult. Lunganul inclina din cap.
– Bine, pentru tine o sa incerc sa-i explic „copilului”.
Copii erau numiti neofitii. Tusi din nou intr-o convulsie. Tenul sau pe care il prindeam cateva secunde in penumbra si tusa prelungita imi spunea ca sufera de ceva acut. Toti vedem si stim cati internati sunt intr-un spital de nebuni. Dar pe cati dintre ei nu i-ai auzit, in momente de liniste si pace interioara, in acele putine clipe, pe cati dintre ei nu i-ai simtit ca fiind sanatosi? Ei bine, cei mai multi dintre ei sunt inchisi acolo pe buna dreptate. Au clacat. Lumea de deasupra e un loc funest, tusi el, din nou, deabia controlandu-se. Printre acestia mai sunt si cazuri rare. Unii se nasc asa, altii se schimba din senin. Preotii afirma ca sunt posedati. Si nu sunt departe de adevar. Sunt carti vechi, mult mai vechi decat biblia care ne invata despre asta. Dar eu nu iti pot spune mai multe … Trebuie sa … convulsia deveni de nestapanit.
– Esti bine, dragule? Sopti ingrijorat mentorul meu.
– Aproape, nu mai e mult. Ghicisem probabil. Era o boala intr-un stadiu terminal. Stiu ce trebuie, dar stii ca nu pot face asta. E interzis, suiera el. Tusea se potoli. Dar, ce-mi vor face daca afla, o sa ma omoare? Rase el ascutit si demonic. Pentru tine, o voi face. Dar vreau ceva in schimb. Facu un semn cu mana. Mentorul meu deasemenea.
Asta insemna ca intrevederea s-a terminat si trebuia sa ma retrag. Nu intelesesem prea multe din toate astea. Toti vracii, filosofii astia vorbeau la fel. Criptic. Poate stiau prea multe sau nu stiau nimic. Oare ce-i promisese? Ce voia? O moarte rapida? O ultima doza letala?
– Vino, sa mergem! Ma trase de mana si alunecaram pe coridoarele fara sens, cu ultimele vorbe rasuflandu-mi in urechi.
- Biography
Catalin Stanculescu Ph.D. is an independent researcher and historian specializing in mythology, ancient history, sacred sites, comparative religion, and ancient philosophy. Catalin is the author of numerous articles on sites like www.mythologica.ro or www.descopera.org based on mythology in romanian language.