Istoria celtilor
Fie ca este rezultatul unei cuceriri militare, fie ca avem de-a face cu o patrundere lenta a civilizatiei neolitice, instalarea primilor indo-europeni în spatiul cuprins între Balcani, Marea Baltica si litoralurile Mediteranei si ale Atlanticului nu este scutita de episoade ulterioare implicînd însusirea brutala a pamîntului de catre noii veniti , apartinînd si ei ramurii popoarelor indo-europene. Vorbind despre celti, le cunoastem existenta si, în parte, istoria, nu numai dupa izvoarele arheologice, lingvistice, epigrafice, toponimice, ci si dupa mentiunile facute în numeroasele texte grecesti si latine, de la Polybios la Cezar, si de la Posidonius la Tacitus.
Aparitia celtilor pe scena istoriei
Stim ca sunt reperabili începînd cu epoca bronzului, la sfiraitul mileniului al I II-lea, în zona situata în nordul Alpilor, între Boemia si Burgundia, acolo unde vor aparea mai tîrziu primele manifestari ale civilizatiei Latene. Prudenti , arheologii estimeaza ca originea îndepartata a acestei ramuri occidentale a indo-europenilor ar trebui cautata în purtatorii culturii tumulilor din epoca bronzului, întinsa de la Rin pana la padurile Boemiei. Ipoteza nu este admisa de toti, la fel ca si celticitatea unei fractiuni a culturii “cîmpurilor de urne”, despre care stim ca s-a extins între secolele al XIV-lea si al IX-lea, în aceasta regiune, apoi în Europa central si Spania. Doar cu fractiunea occidental a civilizatiei halstatiene s-ar constata o coincidenta aproape sigura între aceasta faza culturala a vîrstei fierului si grupurile structurate de razboinici propriu-zis “celti”, fara ca sa se poata determina daca clasa militara care s-a impus în aceasta regiune constituie ori nu un element alogen în raport cu restul populatiei. Oricum ar fi, se constata în aceasta perioada prezenta societatilor stratificate, caracterizate în acelasi timp prin folosirea calului, cunoasterea metalurgiei fierului, construirea de cetati si de morminte “princiare” care sunt deja trasaturile majore a ceea ce va fi lumea celtica la mij locul secolului al V-lea î.e.n. O parte a acestei populatii s-a pus în miscare, în cursul secolului al V-lea î.e.n., poate sub presiunea unor noi populatii de calareti, originare din stepele Rusiei meridionale sau, pur si simplu, datorita unor puternice explozii demografice. Un prim val, venit din Germania de sud si din Franta de est a ajuns în valea Ronului, a traversat Alpii si a p?truns în valea raului Pad instaland o prima colonie în regiunea Bologniei.
În secolul al IV-lea, o a doua invazie conduce la cucerirea de catre celti a celei mai mari parti a campiei Padului, care va deveni Galia Cisalpina, urmata de o deplasare spre Italia centrala, soldata cu distrugerea si cucerirea Romei, în 385. La sfirsitul secolului al IV-lea si la începutul secolului al III-lea, belgii, originari din zona celtica transrenana, patrund în Galia, unde sosirea lor declanseaza, în secolul al III-lea, doua noi valuri succesive de invazii, care se îndreapta, primul spre Languedoc, Spania si Italia (unde este oprit de romani), iar al doilea spre Balcani. Acesta din urma îi conduce pe unii dintre ei în Iugoslavia, apoi în Bulgaria, Macedonia, Grecia (unde jefuiesc orasul Delphi, în 270 î.e.n.) si, în sfarsit, în Asia Mica unde mercenarii de origine galica se pun în serviciul regelui Britaniei, Nicomedos, în timp ce alti celti se instaleaza pe platoul frigian, înainte de a fi cuceriti, pe la 240-230, de Attalos de Pergam. De la aceasta data are loc un reflux, care se va accelera pe parcursul secolelor II-I î. e.n., teritoriul celtilor (care cuprinde si Irlanda si Marea Britanie) micsorîndu-se sub presiunile romanilor, ale popoarelor germanice si ale dacilor.
Unitatea civilizatiei celtice
Unitatea civilizatiei care caracterizeaza lumea celtica la apogeul ei nu permite, în nici un caz, sa se vorbeasca despre un “imperiu celtic”. În primul rînd, din cauza unei foarte mari discontinuitati ce caracterizeaza implantarea populatiilor respective. Spatiul celtilor secolelor IV-III poate fi comparat cu o tesatura în care firele sînt rare si la mare distanta unele de altele, cu puternice nuclee tribale, între care se deplaseaza grupuri de importanta si omogenitate inegale, atrase cand si cand într-un punct sau altul care li se ofera de posibilitatea de a acapara teritorii sau prazi. Fata de marile “invazii germanice” din secolul al V-lea î.e.n. , provocate de presiunea nomazilor orientali, invaziile celtice se înrudesc, se pare, mai curînd cu cele ale jefuitorilor si aventurierilor scandinavi din Evul Mediu timpuriu.
Prin urmare, nu exista continuitate între principalele nuclee de populatie celta. si nici unitate de rasa. Cat despre unitatea lingvistica, aceasta este departe de a fi absoluta.
Într-adevar, daca limbile celtice fac parte din complexul indo-european, ele se împart, dupa paleontolingvisti, în doua grupe principale: grupul breton, caruia îi aparti n celtii continentali, si grupul goidelic care corespunde populatiilor celte care au emigrat într-o perioada relativ veche (sfîrsitul neoliticului) în Marea Britanie si Irlanda.
Daca exista omogenitate între grupurile umane care formeaza lumea celtica, ea este de ordin cultural si se aplica în special civilizatiei Latene.
Nascuta la începutul secolului al V-lea în Germania meridionala si în Franta de est prin fuziunea culturii Hallstatt cu elemente împrumutate de la greci si etrusci, aceasta a castigat treptat cea mai mare parte a teritoriilor ocupate de celti. Între Europa barbara si mediteraneana au existat, într-adevar, cel putin începand cu secolul al VII-lea, relatii durabile, devenite si mai active în secolul al VI-lea, odata cu întemeierea orasului Massalia (Marsilia). În aceste relatii, se pare ca celtii au jucat un rol de intermediari, fie si numai prin controlul pe care îl exercitau “printii” lor asupra cailor comerciale ce le traversau teritoriile si unde se operau transferurile de materii prime (cositorul din Comouailles, cuprul alpin, blanurile nordice, din Renania si din Boemia). Influentele grecesti si etrusce au putut astfel sa patrunda în lumea celtica, asa cum o atesta descoperirea la Heuneburg, pe Dunarea Superioara, a unei incinte fortificate ce imita pe cele ale Greciei arhaice, si mormantul de la Vix (aproape de Châtillon-sur-Seine, pe Coasta de Aur) , unde au fost dezgropate celebrul crater grecesc, un colier de aur greco-scitic si mai multe vase de bronz etrusce. Astfel îmbogatita si reînnoita prin contributiile culturilor mediteraneene, civilizatia celtica a cunoscut, odata cu epoca Latene, o profunda transformare. Sigur, elementele de baza raman aceleasi : o societate aristocratica bazata pe posesiunea pamantului si conducerea razboiului, coexistenta inhumarii si a incineratiei, mormintele cu un artizanat ingenios si foarte diversificat, un habitat grupat in catune sau format din asezari fortificate. Alaturi de aristocratia razboinica a conducatorilor de care pe doua roti, din ce in ce mai numeroasa si mai opulenta (care consuma vin importat din zonele mediteraneene si se împodobeste cu obiecte pretioase), gasim o patura taraneasca instarita si o gama întreaga de industrii dezvoltate si prospere.
Puternica extindere demografica si prosperitatea care caracterizeaza, evident, perioada Latene, sunt datorate in principal transformarilor tehnicilor agrare si progresiei uneltelor: aparitia plugului cu brazdar de fier, perfectionarea carelor, dezvoltarea coasei. Agricultorii vor cultiva de acum pamantul uscat si tare din vai si vor începe sa întretina culturi artificiale de-a lungul raurilor si in zonele umede, ceea ce le va permite sa dezvolte, din Irlanda în Tara Galilor si din Cornouailles în Galia apuseana, cresterea vitelor.
Pe la 120 i.e.n. se înregistreaza dezmembrarea lumii celtilor sub atacurile romanilor în sud, ale germanilor si dacilor în nord si est, este cea a asa-numitelor oppida, adevarate orase primitive, puternic fortificate. Construite într-o vreme cand lumea celta se gasea supusa atacurilor sau doar amenintarilor vecinilor ei, aceste vaste fortificatii, care au lasat putine urme arheologice – celtii nu au construit în piatra ci doar în lemn – erau destinate fie sa protejeze de noii invadatori (de exemplu, cimbrii, în secolul I) populatiile si avuturile lor, fie sa pastreze controlul asupra principalelor puncte strategice în interiorul unui sistem economic bazat pe stapînirea principalelor cai ale comertului “international”.
Cucerirea Galiei de catre Cezar la jumatatea secolului I, marcheaza sfarsitul lumii celtice ca entitate politico-economica, despre care trebuie sa spunem, înca o data, ca nu este deloc asimilabila unui “imperiu”, cu atat mai putin unei “natiuni”. Aruncata la periferia lumii romane, civilizatia celta nu-si pastreaza “puritatea” sa originara decat în zone ca Armorique, partea apuseana a Marii Britanii si Irlanda, unde se va mentine, în era crestina, o traditie lingvistica, literara si artistica, perceptibila pana în zilele noastre. În alte zone, dezmembrarea lumii celtice nu a ajuns pana la o disparitie completa a ceea ce a fost, se pare, cea mai evoluata si cea mai bogata dintre civilizatiile “barbare”. Chiar si în partea ocupata de popoarele germanice, unde prabusirea sistemului economic legat de oppida a fost urmat de o regresie generalizata, traditia celta a mai pastrat o anumita vigoare, ce se poate recunoaste, de exemplu, în toponimie. .
Galii, celtiberii, bretonii si celtii transrenani au transmis astfel cuceritorului roman si unei mari parti a popoarelor europene un patrimoniu cultural de o bogatie extraordinara.
Arta celtilor
Arta lor este în special o arta, a decorului, conceputa nu atat pentru zei, cat pentru oameni, si destinata, în mod deosebit, podoabelor (coliere , bratari, pandative , fibule etc.), caminului (catei de vatra, rhytoane, recipiente din metal si din ceramica) si mai ales echipamentului de razboi (casti, spade, scuturi). Este, de asemenea, în mod prioritar, o arta a metalului care utilizeaza aurul, bronzul si, mai rar, argintul, în asociatie cu fildesul, osul, pietrele pretioase si coralul. lnspirindu-se din plin din lumea mediteraneana, cat si de la alte popoare barbare (scitii, de exemplu), aceasta arta nu le este deloc inferioara în originalitate, perceptibila mai ales în preferinta pentru o reprezentare stilizata a faunei si a florei, într-o decoratie voluntar abstracta, în gustul pentru linia curba si formele sinuoase (ajungîndu-se, la sfarsitul perioadei, la o adevarata abundenta “baroca”), si, într-un “realism” care nu este, totusi , o simpla copie a realului.
Toate aceste trasaturi, conjugate cu contributiile romanitatii si ale Orientului elenizat, vor contribui, cincisprezece secole dupa apogeul civilizatiei celtice, la înflorirea primei arte romane.
Religia celtilor
Un alt factor de omogenitate culturala care va rezista, la randul lui, mai multe secole cuceririi romane, este religia celtilor, care nu ne este cunoscuta decat prin vestigiile arheologice si prin documentele scrise, foarte adesea ulterioare epocii Latene, cum ar fi scrierile irlandeze ale ciclului Ulster. Ea este puternic tributara credintelor si practicilor raspandite în spatiul celtofon din neolitic si pana în epoca bronzului, dar a suferit, de asemenea, influenta religiilor greaca, romana, etrusca si feniciana, asimilarile de divinitati fiind practici curente în acea epoca.
Suntem siguri doar în ceea ce priveste cultul mortilor si credinta în lumea de apoi, dupa cum ne stau marturie ofrandele în arme, unelte, care si hrana. Celtii posedau un ritual funerar foarte elaborat, cu un cortegiu, sacrificii, banchete funerare, muzicieni etc, cu sanctuare a caror destinatie ne este putin cunoscuta, dar dintre care, cel putin, o parte trebuie sa fi avut o functie sacrificiala. Practicau rar sacrificiul uman si aveau pentru stramosi si eroi un adevarat cult, la fel ca si pentru animale (mistretul, de exemplu, considerat simbol al fortei), reprezentate frecvent sub forma de statuete, pandantive, fibule, inele etc.
Panteonul celt si zeii celtici sunt, în mod clar, indo-europeni, cu puternice influente feniciene si grecesti, în special în Spania. Asimilate, treptat, celor romane, divinitatile principale sunt: o zeita- mama, Epona; zeita cailor, Lug; asociat artelor si razboiului, Cernunnos, zeul cu coarne de cerb, stapanul animalelor si al naturii salbatice, si triada multifunctionala, încarnata de Esus, zeul bun si protector al bogatiilor, Taranis, zeul cerului, al pamantului si al razboiului, al principiului vietii, al cultului stramosilor si, în sfarsit, Teutates, zeu al triburilor în activitatile lor razboinice sau pasnice. Relatiile lor cu oamenii si cu eroii par a proveni dintr-o mitologie comuna ansamblului de populatii celtice, unde figureaza un întreg bestiar fantastic (dragoni cu corp de sarpe si cu cap de pasare rapitoare, grifoni, cai cu capete de om) constituit din masive împrumuturi din mitologiile mediteraneene.
Marea epoca a celtilor constituie, deci, pentru o întreaga parte a populatiilor ce ocupa spatiul european, o perioada de reala omogenitate. Totusi, oricat de stralucitoare ar fi productia culturala a epocii Latene, nu în acest sector al continentului nostru s-a nascut Europa istorica, purtatoare a inovatiilor majore, aparute în Orient odata cu scrisul, ci în apropierea tarmuri lor mediteraneene, în acea lume a cetatilor unde grecii au inventat, prin secolul al V -lea î.e.n., democratia.
- Biography
Catalin Stanculescu Ph.D. is an independent researcher and historian specializing in mythology, ancient history, sacred sites, comparative religion, and ancient philosophy. Catalin is the author of numerous articles on sites like www.mythologica.ro or www.descopera.org based on mythology in romanian language.
4
Pingback: Top 10 simboluri antice celtice | Mythologica.ro