Zânele sunt personaje feminine mitologice care apar mereu in grup care personifica fortele, energiile si elementele naturii. Desi se plaseaza în partea secundara a mitologiei, fara sa fie la fel de importante ca zeii, se remarca prezenta lor extrem de frecventa în miturile în care evolueaza fie ca protagoniste fie ca cele care ajuta.
Ce denumiri poarta zanele in mitologia romaneasca?
Mitologia bogata a Zânelor in spatiul romanesc este dublata de o mare diversitate de nume si apelative.
Avem incluse aici si numele unor personaje asemanatoare dar distincte de Zane deoarece mentalitatea populara le confunda frecvent sau le include în aceeasi categorie. Deasemenea, exista si nume proprii ale Zanelor acordate unor personaje înrudite precum Ileana Sânziana. Ea este vazuta in folclor ca Stapâna Zânelor, figura cea mai individualizata din întregul grup mitic.
În literatura de specialitate s-au formulat mai multe explicatii în legatura cu numele lor. Multe dintre acestea s-au format din epitete pozitive sau negative (Bune, Dulci, Frumoase, Putemice, Sfinte, Pizmase, Nemiluite, Vrajmase etc:) si sunt usor de recunoscut. Ca si în cazul altor personaje mitice, numele Zânelor este protejat de un tabu – interdictie a rostirii (de unde si numele de Nepomenite) ceea ce duce la nominalizarea lor prin intermediul epitetelor.
Dimitrie Cantemir a aratat pentru prima data ca Zâna este un derivat din numele zeitei Diana. Interesant este faptul ca la aromani numele ca Zana, Dzeana care denumesc lelele, mai înseamna si “colina”, “vârf de deal”. În Macedonia exista si localitati cu astfel de nume, probabil legate de locurile vizitate de zane. Totodata, în astfel de locuri tinerii învatau sa joace, ceea ce reclama din nou prezenta Ielelor, patroanele incontestabile ale dansului.
Este de semnalat în acest caz un amanunt care apare si în cazul Zânelor aromâne precum si al Sânzienelor: Dragaica era numit, în vechime, locul unde tinerii învatau sa joace. Numele Albe, apare mai ales la românii sud-dunareni (folosit si în cazul Ursitoarelor), fiind derivat din cuvântul alb. Acesta are muItiple sensuri: “fericire”, “noroc”, “de bun augur”. Albe mai înseamna si ”aurore”, “zori”, fapt interesant deoarece o categorie aparte de lele sunt Zânele care personifica zorile.
Desi multora dintre Zane li se cunostea numele, existau o serie de precautii evitându-se rostirea lor. ceea ce ar fi coincis cu o invocare. Vrajitoarele le invocau însa în diverse practici, fiecare vrajitoare cunoscând numele a noua Zâne.
Cine sunt Zanele si de unde apar?
Genealogia lelelor apare destul de putin precizata de diversele creatii folclorice. O seama de povesti (care cu siguranta au suferit influenta cartii populare Alexandria) le prezinta ca fiice ale lui Alexandru Macedon. Fiice sau slugi ale regelui legendar, ele au baut apa vietii pe care o primise acesta, devenind nemuritoare sau transformându-se în vânturi.
Mai sunt numite fetele lui Sandru Împarat sau Fetele Sandrului, care-I indica probabil tot pe Alexandru Macedon. Uneori mai apar ca fete sau acolite ale lui Ler Împarat. Pe aceeasi schema narativa se realizeaza si povestile care le prezinta ca slugi (ori fiice) ale Sfântului Nicolae sau ale împaratului vrajitoarelor.
Despre Zâne se spune ca se nasteau din flori si se faceau oameni. Toate aceste elemente mitice sunt animate de credintele stravechi în existenta unor duhuri care poseda fiecare planta ori arbore.
Despre Cele Frumoase se spune ca au fost cinci fete ale caror candele nu s-au aprins la venirea mirelui, dupa care ele au înnebunit si s-au transformat în duhuri. Putem interpreta aceasta relatare ca un indiciu ce subliniaza caracterul lor “necrestin”. În acest context pot fi înscrise si alte exemple. Astfel, Ielele/Rusaliile sunt fetele lui Rusalin Împarat; ele îi urasc pe crestini, fosti supusi ai tatalui lor, care au trecut la crestinism. Similara este si descrierea Irodieselor. Acestea sunt fiicele lui Irod Împarat si ale Irodiadei, cu totii simbolizând fortele raului, elementele pagâne, opuse crestinismului. Alte variante precizeaza ca sunt suflete de femei care fiind vrajite nu-si mai gasesc linistea nici în vazduh nici pe pamânt iar Dumnezeu nu mai vrea sa stie de ele. Oamenii mai cred ca ele sunt duhuri trimise de Dumnezeu sau de Diavol pentru a-i pedepsi pentru pacatele lor ori pentru a le face viata grea. Mitologia le prezinta extrem de confuz, în ipostaze diverse, adesea contradictorii. Daca pâna acum am prezentat Zânele ca personaje legate de ideea de pagânism, dusmane crestinilor, neplacute de Dumnezeu, exista si numeroase elemente care le leaga de personajele “crestine”. Un exemplu relevant este apelativul folosit destul de frecvent: Sfintele. Zâna Marina, una din fiicele lui Alexandru Macedon. apare în alte variante ca fiind o sfanta, sora Sfantului Ilie. Sfinte sunt si Rusaliile, care au fost sapte surori curate pe care Dumnezeu le-a transformat în Zâne, iar Vântoasele sunt descrise în mitologie ca cele noua slugi ale lui Dumnezeu.
Mitologia zanelor
Zanele apar in grupuri de trei, cinci, sapte, noua, douasprezece, sau numarul lor nu este precizat.
Creatiile folclorice le numesc copile, fete dar si femei, femei salbatice, femei cu dosul de scorbura, femei raufacatoare, femei strigoaice; sunt descrise ca femei sau fete sfinte, fete curate. fiinte ceresti sau dimpotriva, fiinte ale iadului, duhuri cu fata frumoasa si dosul de scorbura, naluci, închipuiri, dracoaice, spirite, vârtejuri de vânt.
Sunt în general prezentate ca fiinte fara de moarte, fecioare mereu tinere fara a cunoaste batrânetea. Cel mai adesea, basmele leaga nemurirea de caracterul lor de virgine, caci acele zâne care iubesc sau chiar se casatoresc cu muritori, devin muritoare si încep sa îmbatrâneasca. Uneori sunt descrise si ca babe urate, femei batrâne dar acest aspect se datoreaza amestecului cu alte personaje mitologice.
Se deplaseaza în vazduh, zburând uneori într-un car tras de cai de foc sau pasari fantastice: uneori, carul lor este de piatra. Alt mijloc de transport este busteanul lelelor, folosit uneori si de muritori pentru a ajunge în împaratia lor. Eroii basmelor mai pot folosi în acelasi scop un ochean magic, pastrat într-o odaie interzisa a unui palat domnesc. Cel care privea prin el, ajungea instantaneu în împaratia Zânei.
Desi sunt incluse printre “dusmanii” omului, asa cum o subliniaza si apelativele Dusmancele, Dusmanitorile, Vrajmasele, Nemiluitele sunt adesea prezentate în ipostaza de fiinte binefacatoare omului. Fiinte ambivalente, ele dau si iau fertilitatea, fecunditatea, bogatia, trimit dar si vindeca bolile, cauzeaza calamitati naturale dar le si previn. Oamenii care le încalca teritoriile sunt ologiti dar uneori binecuvântati de ele cu daruri; tinerii iubiti de ele îsi pierd viata sau dimpotriva, în aventurile eroice sunt îndrumati si sprijiniti de ele.
Ambivalenta lor este perfect exprimata de dihotomiile care apar la nivelul epitetelor lor: Bune- Rele, Miluite- Nemiluite, Milostive-Nemilostive, Frumoase-Urâte.
Unde locuiesc zanele?
Zanele locuiesc în afara spatiului uman, departe de asezarile umane si zonele economice aferente lor. În descântecele care vizeaza exorcizarea lor, Ielele sunt trimise în acele locuri care le sunt proprii.
Cu localizarile pe care basmele, povestile ori colindele le atribuie Zânelor, permit reconstituirea unei geografii specifice acestor fapturi mitice extramundane: “unde nimeni nu nimereste”, “unde om nu calca”, ”unde voinici nu chiuiesc”, “unde fete mari cosite nu împletesc”, “unde secure nu pocneste”. “pe unde n-or fi pietre zidite”, “unde nu-i glas de cocos”, “unde câini nu latra”, “unde focul nu arde”, “in scapatul soarelui”, “unde Dumnezeu nu se pomeneste”, “unde popa nu toaca, unde fata nu joaca”, ”unde nu trage clopotul”, “unde biserica nu se face”, “in talpa iadului”, “in pustiesaguri”, “peste noazeci si noua de hotare”, “in coadele marilor”. “în radacinile pragurilor”, “în padurea parasita”, “în copaci lungi”, “în butuci bortosi”, “în lemne putregaioase”, “în coarnele cerbilor”, “în urechile ciutelor”, “în copitele serpilor”, “în locuri pustiite”, ”în munti înalti”, “în vai adânci”, “în vai nelocuite”, ”la împaratul” .
Toate aceste coordonate precizeaza înca o data caracterul lor necrestin, Zânele fiind opuse fiintelor de sorginte dumnezeiasca. Vietuind într-un spatiu care refuza toate elementele uzuale ale spatiului crestin (preotul, slujba, biserica, clopotele, toaca) ele sunt localizate asemeni elementelor diavolesti (în iad, gheena). Apar uneori si în cadrul satului, în unele locuri speciale: case parasite si raspântii de drumuri. Punctul de întâlnire a doua sau mai multe drumuri este întotdeauna un loc periculos functionând ca o poarta pentru fiintele celeilalte lumi, inclusiv pentru Zâne. Tocmai de aceea aparitiile lor sunt semnalate aici iar oamenii savârsesc practici magice legate de ele în aceste încrucisari de drumuri. Din aceleasi motive, în mai toate rascrucile satelor românesti se amplasau troite. Un loc preferat pentru aparitiile lor sunt si podurile. Realizând trecerea peste o apa, spatiu miscator a tot felul de duhuri si spirite, podurile sunt locuri propice si pentru încercarile initiatice, ele marcând totodata o trecere în alt statut, în alt nivel al initierii. Geografia Ielelor se leaga de caracterul lor, permitând si o oarecare clasificare în functie de competentele pe care si le asuma. Sunt divinitati ale naturii salbatice, stapânind apele si pestii, muntii si padurile cu arborii si animalele care le populeaza, grotele, stâncile. Sunt totodata personiticari ale fortelor atmosferice, ele având în puterea lor vânturile, ploile, furtunile. Nu le lipseste nici caracterul celest care le leaga de astre, de lumea aeriana, de principalele momente ale zilei si ale anotimpurilor.
Metamorlozarile pe care le sufera, le includ tot printre elementele naturii. Se transforma adesea în plante ori în arbori, dar si în animale ori pasari (caprioara, cerboaica, ursoaica, rândunica, porumbita, paunita etc.). În plus, Mâiestrele – categorie aeriana de Zâne – sunt identificate si cu pasarile fantastice din basme care ajuta tinerii eroi. Dintre animale, se remarca preferinta pentru metamorfozarea în cerboaice – rezultatul unei vraji ori blestem sau sunt voluntare, înscriindu-se printre calitatile lor miraculoase.
Stapânirea domeniului acvatic este subliniata de numeroase apelative ca Zâna Apelor, Fetele de Apa etc., precum si de înrudirile cu Stima Apei, Vâlva Apei. Multe nume de ape si legende locale se leaga de ele. Basmele care au ca eroine Zâne acvatice precizeaza metamorfozari ale acestora in pesti ori ”nasterea” lor în naratiunea fabuloasa, din pântecele unui peste spintecat de pescar. Ele savârscsc minuni despicând apele sau miscându-le dupa voia lor, populându-le cu pesti dar si alte miracole in arara domeniului acvatic mai ales, pentru a ajuta tânarul erou sa treaca de probele la care este supus. Aspectul acvatic le confera si calitatile lor vindecatoare, apa fiind in general o forta regeneratoare cât si destructiva.
Ele pot deveni si oracole, apa fiind o oglinda natural, sursa a metamorfozarii, a imaginilor rasturnate, constituie mediul prevestirilor. Interdictia privirii – în cazul Zânelor (ca si al Ursitoarelor) – se leaga mai ales de acest aspect al capacitatii lor prevestire care patrunde timpul printr-o forta dincolo de puterea de întelegere a omului si de aceea interzisa lui. Aici o avem pe Zâna Zorilor, stapâna a unei fântâni miraculoase (cu apa vindecatoare, cu apa vie, cu apa prevestitoare) pe care muritorii nu o puteau privi în ochi. Privirea ei îi orbea caci în ochii ei se putea citi adevarul vietii si mortii. Din acelasi motiv prevestitorii sunt, în general, orbi.
În alte variante, privirea Zânei sau apa fantânii ucide, înnebuneste sau transforma în stana de piatra precum Meduza.
Fecioare mereu tinere, stapâne ale apelor pamântului, lor li se atribuie si pazirea apei tineretii. Multe basme se realizeaza în jurul Zânei care pazeste fântâna apei vietii ale carei ape dadeau tineretea fara batrânete si viata fara de moarte celor care se scaldau în ea. Aceste naratiuni mitice se realizeaza tot pe ideea calitatilor vitale si regeneratoare ale apei: apa care da nemurirea, apa care confera tinerete fara batrânete si viata fara de moarte.
În basme, Zânele apar frecvent lânga o fântâna, locuiesc uneori în ele, iar în mai toate practicile rituale legate de ele, un element esential este apa ”neînceputa”, luata în zori din fântâna. Importanta fântânilor este relevata si de practica – “mesei sfintirii fântânilor”. Cei care refaceau o fântâna. obisnuiau sa o sfinteasca, dând la sfârsit un praznic – desfasurat de regula chiar lânga fântâna.
Stapânirea vazduhului le permite provocarea vânturilor, vârtejurilor de vânt, ploilor, grindinii, chiar a furtunilor. Expresia “luat de lele” se foloseste si cu sensul de a merge cu repeziciune mare, a porni “val- vârtej”.
Ielele se deplaseaza în aer, încing dansuri aeriene, trimit prin aer diverse boli printre care si nebunia – actiune exprimata prin expresiile “vânturit de lele”, “a vânturi”. Caracterul lor aerian a facut ca în numeroase basme ele sa apara ca personificari ale vânturilor. Toate aceste atributii apar ca specifice lelelor în general, dar au generat totodata o specializare a lelelor, la nivelul categoriei Vantoaselor (Vânturite, Vânturoase, Nagode). Despre ele se spune adesea ca sunt stârnite de Diavol, ca si vânturile si bolile pe care le propaga.
Sunt personaje celeste care depind de mersul stelelor pe cer, de puterea magica a lunii si de forta pe care o raspândeste lumina soarelui. Imaginile lor se concretizeaza în lumina lunii ori în stralucirea halucinanta a soarelui în miezul zilei. Ele personifica si dimineata, aurora, lumina trandafirie a rasaritului.
Pentru a câstiga timp prelungind noaptea, eroii basmelor le leaga de copaci pe Zanele Zorilor, iar dimineata nu vine pâna când ele nu sunt eliberate. Unul din spatiile cele mai frecventate de lele este padurea, aici având loc cele mai numeroase întâlniri ale oamenilor cu ele. Situata în afara spatiului uman, departe de sunetul clopotelor si toacei, padurea constituie locul predilect al întâlnirii personajelor supranaturale de toate tipurile. Descrierile basmelor ori ale oamenilor care-au dat ochii cu ele le plaseaza aproape întotdeauna lânga trunchiul unui copac, în preajma unui izvor, lânga stânci, la intrarea unei pesteri ori în luminisurile padurii. Stapâne ale naturii salbatice, Zânele sunt implicit stapânele padurii, asa cum o ilustreaza nume ca Zanele Padurii, Zâna Verde, Fetele Padurii, Fetele Codrului, Fata Salbatica. Cei care le încalca teritoriul trebuie sa pastreze linistea caci cântatul ori chiuitul în padure atragea mânia Zânelor. Puterea lor rezida în viata codrului, distrugerea acestuia pereclitându-le existenta. Pentru a le constrânge sa redea viata fiului sau ucis de ele, Baba Novac da foc padurii iar pentru a scapa, Zânele îl readuc pe Gruia la viata.
Ele asigura viata faunei si vegetatiei spatiului forest. Sunt ca driadele din mitologia greaca in acest sens. Apar în ipostaza de Stapâne ale Animalelor: ocrotind animalele, vânându-le, alteori pedepsind muritorii ce se încumeta sa vâneze. Numeroase basme relateaza povestea fiului de împarat care surprins de Zâne la vânatoare este ucis de ele, ologit ori transformat în animal (de regula în cerb, animal consacrat al Zânelor).
Multe dintre Zânele Padurii vietuiesc în interiorul arborilor. Tipul cel mai reprezentativ îl constituie Fata din Dafin (Dafna), numita de românii sud-dunareni Musatila Dafna. Aceasta traieste în trunchiul copacului, putând însa sa-I paraseasca temporar. Prin peregrinarile ei în padure întâlneste un tânar (fiu de împarat la vânatoare, print) de care se îndragosteste. Iubind un muritor, îsi pierde statutul de Zâna, de fiinta nemuritoare, iar arborele refuza sa-si mai deschida trunchiul pentru a o primi. În alte variante, Zâna traieste între crengile dafinului. Alte Zâne de acest tip traiesc într-un mar fermecat, într-un pom urias, în paltini sau nuci.
Legaturile Zânelor cu arborii sunt generate nu doar de caracterul lor de divinitati ale padurii ci si de natura lor demonica, de fiinte care realizeaza trecerile dintre lumea umana si cea non-umana. Arborii permit si trecerile dintre lumi. Cu radacinile înfipte în lumea subpamânteana, cu trunchiul pe pamant, în lumea umana, cu crengile în vazduh printre astre si duhuri aeriene, arborii sunt ei însisi culoare de trecere între lumea oamenilor si cea a duhurilor, între lumea viilor si cea a mortilor (copacul care trece sufletul în cealalta lume).
Un tip asemanator Dafnei este acela al Zânei care traieste ori se naste dintr-o floare (floare fermecata, crin urias, mac). Stapânirea florilor a dat si nume ca Zâna Florilor.
Zânele Florilor stapânesc toate plantele si mai cu seama pe cele medicinale carora le dau sau le iau virtutile. În puterea lor se afla si plantele miraculoase de tipul “iarba fiarelor”, plante care indica prezenta comorilor, plante care lumineaza în noapte ori plante care permit deschiderea tuturor lacatelor si ferecaturilor. Unele plante poarta chiar nume de lele: sânziana, dragaica, zânisoara, iazma, naluca, zmeoaica ori derivate: ciurul zânelor, sita zânelor, coarda ielelor.
Alte Zâne se nasc din diverse fructe (fruct fermecat, mar, mar de aur, rodie) ori legume (dovleac). Uneori ele ajuta femeile sterpe sa aiba copii, dându-le un fruct miraculos. Aceste aspecte mitologice includ în domeniul lor de competenta si stapânirea cresterii si rodirii fructelor, ca de altfel a tuturor roadelor pamântului. Sunt divinitati ale fertilitatii si fecunditatii, legate de mana câmpului si a animalelor. Joaca pe tarini asigurând rodnicia pamântului. Cei care le întâlneau din întâmplare pe camp, pentru a fi feriti de pedepsele lor, le adresau repede vorbe frumoase, expresii de lauda, le urau sa le creasca hora mare, iar Zânele îmbunate le umpleau desagii sau cosurile cu grâne, faina ori legume. În basme. ele ajuta eroii sa îndeplineasca încercarile initiatice la care sunt supusi, multe fiind activitati cu caracter agricol: ararea ori secerarea unei suprafete foarte mari, defrisarea si destelenirea pamântului etc. Si în acest caz putem vorbi de o oarecare specializare caci Zânele câmpenesti, legate de vara, rodnicie, germinatie, seceris, poarta numele de Dragaice ori Sânziene.
Tot de Zane depinde si bogatia turmelor, sporirea lor, mana vacilor si oilor ori furtul laptelui acestora, ele fiind totodata si sursa bolilor animalelor. Oile si vitele nu trebuie sa treaca peste vârfuri de munti, culmi, acestea fiind locuri aflate în stapânirea lelelor. Sarbatorile care se tin pentru sanatatea animalelor corespund unor sarbatori legate de Zane si Iele: Stretenia, Sântoaderii, Sângeorzul.
Sunt implicit legate de fecunditatea femeilor, de nasterile si cresterea copiilor (date liind si legaturile lor cu Ursitoarele). Apar în diverse creatii folclorice amenintând viata noului nascut (uneori si a mamei), luând laptele mamei, trimitând bolile copilariei, furând pruncii. Pe de alta parte, copii orfani ori parasiti sunt de multe ori salvati si crescuti de Zâne care chiar îi alapteaza în caz de nevoie. Sunt prezente în basme în episoadele initiatice legate de aventurilor tinerilor eroi (Fat Frumos, Fiul de Împarat).
Prezente la nastere, ele apar si în momentul de trecere al casatoriei, dar mai ales în practicile menite sa atraga dragostea, în cele ce vizau aflarea ursitului si urgentarea casatoriei.
Zânele implicate în fenomenul Mortii sunt poate cele mai specializate personaje din cadrul acestei mari familii. Confundate adesea cu Ursitoarele, ele poarta numele de Zori ori Zâne Zori si sunt invocate de femeile bocitoare în a treia dimineata dupa deces când se crede ca sufletul pleaca în marea calatorie peste vamile ce despart lumea viilor de lumea mortilor. Numele Zori este dat si pentru a denumi Zânele care personitica zorile diminetii, invocate de regula în practici de dragoste.
lelele cauzeaza o multime de boli, dar au totodata si calitati vindecatoare, ele detinând boala precum si remediul. Numeroase boli erau denumite în satul românesc prin expresii de tipul “‘luat de lele”, “ologit de lele”, “luat din Soimane”, “bolnav de Dânsele”. Pentru casa cu copii bolnavi se foloseste expresia “e pusa în trecatoarea lelelor”. Cei ce doreau raul cuiva foloseau blesteme de tipul “gasite-ar Ielele”, “luate-ar lelele”, “sa-I apuce Rusaliile”.
Se credea ca ele provoaca guturaiul, paralizia, nebunia, epilepsia, durerea de cap, reumatismul, orbirea, albeata ochilor, ologirea, mutenia, impotenta, frigurile (motiv pentru care lelele mai sunt numite si Friguri), bubele, bolile copilariei, ciuma, holera. Se spune ca “trag vinele” oamenilor pentru a-si lega ce li s-a rupt la caruta. În general, aceste afectiuni le capata cei care încalcându-le teritoriul, au baut apa în care ele s-au scaldat, au calcat locul lor de dans ori de popas, le-au vazut ori le-au auzit, au dormit afara ori au savârsit nelegiuri. Practicile savârsite de oameni pentru a obtine vindecarea de toate aceste afectiuni ori a le preveni sunt animate de un mecanism structurat pe ideea ca un leac isi produce efectul decât daca i se cunoaste originea, la fel si a bolii pe care trebuie sa o anihileze.
Revenirea, peste un an, în locul unde s-a contactat boala, poate aduce vindecarea, la fel scaldatul în apa unde s-au scaldat Zânele. Se folosesc diverse preparate pe baza unor plante care au si menirea de a indeparta Ielele ori alte duhuri: pelin, pelinita, leustean, usturoi, feriga, ramurele de trandafir, maces, salcie, busuioc, sânziene, ciurul zânelor, cicoare, serpanta, iarba vânturilor. Multe dintre acestea se culeg într-un mod ritual determinat de tabu-uri si precautii, dupa un scenariu similar celui al culegerii matragunei. De obicei. plantele de leac se culeg de babe nemaritate, fete fecioare sau copii, pastrarea virtutilor plantei fiind conditionata de puritatea virginala a culegatorului
Pentru îndepartarea lelelor se mai obisnuia punerea în parii gardurilor a unor tigve de cal, ca si în cazul strigoilor si altor spirite. În acelasi scop se scrijeleau capete de cai pe stâlpii de pridvor ori pe tocurile usilor. Când vedeau vârtejuri de vânt, pentru a nu fi loviti de Vântoase, oamenii îsi faceau cruce si scuipau spre ele ca în cazul oricarui lucru necurat. Se mai obisnuia sa se lege repede bracinarul cu trei noduri. Când treceau pe lânga cel cu brâul înnodat, Vântoasele ramâneau cu ”dracul din ele'” legat de bot ca un cal cu capastrul. Pe aceeasi idee se bazeaza si basmele care relateaza încatusarea lor într-un vas (ulcior, bute).
Oamenii nu ieseau noaptea afara, chiar daca-i striga cineva caci adesea, lelele vin noaptea, striga pe nume iar cel care iese din casa este pocit. Extrem de eficiente pentru vindecare sunt si obiectele uitate de lele în locurile pe unde au poposit (inele, margele, toporase). Este interesant faptul ca frecvent, aceste obiecte “pierdute de lele·”, “pietre pentru lele” sunt de fapt piese arheologice preistorice ori antice (silexuri, toporase metalice ori de piatra, care miniaturale de metal). Când oamenii gaseau pietre gaurite sau ciocane de piatra ziceau ca ‘”le-au pierdut Maiestrele”, carul de piatra fiind un mijloc de transport specific lor, iar topoarele de piatra fiind incluse printre atributele lor.
Fierul era considerat un metal profilactic în cazul zanelor si altor duhuri. Când se culcau pe câmp, la amiaza, dupa lucru, oamenii obisnuiau sa înfiga un obiect metalic în pamânt – secera, cutit, pentru a fi feriti de pocitura. Pentru a le îmbuna preventiv ori a obtine vindecare, se faceau pomeni. Cele din zilele speciale consacrate mortilor le cinsteau si pe ele dar se practicau si pomeni fara fixare calendaristica. Pentru diverse boli se coceau mici turtite care se dadeau pomana copiilor, acestia neavând voie sa multumeasca: se dadea de pomana pânza de un rând de haine sau se îmbraca o fata saraca etc. Se folosea pentru vindecarea afectiunilor cauzate de lele, fiinte dusmane crestinilor, invocate de vrajitoare, citania la preot ori chiar la manastire. Se mai obisnuieste sa se faca, în aceleasi scopuri, claca la preot de catre barbati iar femeile tin o seama de zile (Rusaliile, Stratul Rusaliilor, cele noua Joi de dupa Pasti. Marina, Sfântul Foca etc.) fara sa lucreze, evitându-se în special activitatile care se leaga de tors, tesut, cusut.
Recunoscuti ca purtatori ai vindecarii pentru bolile “din lele” sunt Calusarii. Bolnavii intra în ceata lor si zac fara sa scoata un cuvânt cât timp dureaza dansul, în final fiind vindecati. Unele versuri rostite de calusari sunt semnificative în acest sens: “Din calus sa sara-n sus/ Din Rusale sa se scoala”. Mijlocul cel mai eficient pentru exorcizarea lelelor este utilizarea descântecelor. Cu nenumarate variante înregistrate în toate zonele locuite de români, acestea se prezinta surprinzator de unitare din punctul de vedere al continutului textelor lor. Surprinzator este si faptul ca din marea masa a descântecelor culese, majoritatea se refera la afectiuni cauzate de lele. Pe lânga textele simple – exorcizare sub forma de rugaminte sau amenintare, exista si descântece care au texte mai complexe, bazate pe un scenariu mitic. De regula. alaturi ele lele si contrabalansând actiunile malefice ale acestora, apare Maica Domnului si, uneori, Sfintele. Gestica rituala care însoteste descântecul este în general aceeasi ca si în cazul farmecelor ori a desfacerilor, la fel si instrumentarul magic. Se iau o serie de precautii: nimeni nu trebuie sa auda descântecul, sa vada ce se petrece, altfel, practica este ineficienta. În acelasi scop. descântecul trebuie întotdeauna platit. Scenariile rituale care însotesc descântecul realizeaza imagini care copiaza fidel iconografia Ielelor: descântatoarea merge în zori, cu fetele care o însotesc, desculte. Despletite, îmbracate în alb, la o apa curgatoare.
lmplicâncl practici si puteri care vin de dincolo de granitele lumii crestine, descântatul este tabuizat pentru anumite zile ale anului, sarbatori ale calendarului ortodox. Astfel, nu se descânta de Florii, la Joi-Mari, de Sfântul Gheorghe, de Circovul Sfintei Marina, de Sfântul Ilie, în Vinerea Mare, la Filipi.
Zânele sunt personaje magiciene, stapâne ale diverselor obiecte magice. Basmele le înfatiseaza ca fermecatoare, imagine ce se potriveste si descrierilor farmecelor vrajitoarelor: “iara Zâna în calea sa/ farmecele-si aduna/ ramurele maruntele/ trei de sângerul rosiat/ trei de socul uscat/ trei de cornul înnodat”.
Patroane ale vrajitoarelor, Zânele sunt invocate de acestea în practicile lor. La fel. fetele tinere, în farmecele si descântecele de dragoste, în cele care au drept scop sporirea frumusetii, grabirea maritisului, ori desfacerile de farmecele rele, se adreseaza în general lelelor. Farmecele de dragoste (de frumusete, ca sa fie fetele jucate) cât si desfacerile (de facatura, departarea urii) se realizeaza pe aceeasi schema ca si descântecele. Gestica rituala ce însoteste textul este aceeasi, remarcându-se înca o data similaritatea imaginii fetei ce farmeca sau descânta cu cea a Zânelor. Din caracterul lor magic deriva si calitatile de oracol. Ele prezic bolnavilor daca se vor însanatosi sau nu, li se arata în vis povatuindu-i. Apar în vis prevestind ce se va întâmpla, mai ales când urmeaza o nenorocire. Stapânirea apelor revine personajelor numite Rusalki. Zâne acvatice si oraculare. Mitologia lor are si o componenta funerara data si de încadrarea calendaristica a personajelor în perioada sarbatorii Rusaliilor. La rusi si ucrainieni, ca personaj mitologic, Rusalka este atestata doar din secolul al XVI-lea fiind preluata pe filiera carturareasca din aria sudica. La slavii occidentali, Rusalka este un element mitic de factura destul de recenta, preluat fiind de la rusi în epoca moderna. Exista însa la cehi si slovaci. sarbatoarea Rusaliilor rusadelni svâtky. La polonezi, divinitatea ca atare nu exista în traditiile populare, un personaj similar doar prin legatura cu domeniul acvatic fiind Bogunki. Exista unii demoni acvatici asemanatori, la cehi Wodny Zena, Wodny Panny la luzacieni Wodna Zona. La popoarele baltice, Laumes este numele generic al Zânelor, personaje cu caracter demonic. stapâne ale bolilor si altor rele, rapitoare de copiii. Apar si ca fete frumoase, ca personaje binevoitoare, ca divinitati torcatoare. Mentionate doar în surse din secolul al XIX-lea, Laumes letone si lituaniene sunt figuri sincretice, rezultat al confundarii mai multor divinitati secundare si sunt puse în umbra de Laimes – Zânele destinului, a caror personalitate mitologica este mult mai bine conturata. În mitologia estona exista un grup de personaje feminine cu nume asemanator- Laume care sunt însa divinitati tutelare ale apelor, padurilor si muntilor.
Mitologia popoarelor germanice acorda un loc însemnat Zânelor care apar însa bine individualizate, caracterul colectiv fiind mai rar precizat de creatiile folclorice. Cele mai cunoscute sunt Frau Holle sau Holda, Frau Perchta sau Puschta, Perchtel, Berchta, Bertha, Frau Fricka. Ele sunt integrate în calendarul popular mai cu seama în momentul reinnoirii anului, de unde si obiceiul reprezentarii lor prin figuri mascate în mascaradele din timpul zilelor dintre Craciun si Boboteaza. Sunt personaje celeste, stapâne ale fenomenelor meteo (când ninge se spune ca ele îsi scutura plapuma). Apar si în cadrul sarbatorilor verii datorita calitatilor de stapâne ale fertilitatii. Ele dau si fertilitatea femeilor precum si sanatatea pruncilor putând cauza totodata bolile sau moartea acestora. Sunt mai putin frecvent descrise ca personificari ale elementelor naturii, aceasta functie fiind preluata de Elfi.
Basmele au conturat imaginea Printesei- Zâna, preluând parte din trasaturile unor personaje feminine, stapâne ale naturii: “Femeile Padurii” – personaje monstruoase, salbatice sau fete ce traiesc într-un copac (socul fiind preferat), Ondinele apelor, Zânele Muntilor.
Mitologia nordica a Zânelor se plaseaza pe aceleasi coordonate ca si cea germane, mai putin în cazul personajelor individuale, stapâne ale torsului si fecunditatii. Nordicii atribuiau aceste calitati, împreuna cu stapânirea destinului, Nornelor; tot de domeniul fertilitatii si fecunditatii precum si de stapânirea lumii femeilor se leaga Frigg (mama zeilor, maestra a vârtelnitei cosmice), Sif (stapâna ogoarelor, cea cu parul de aur), Freja (stapâna fructelor), mamele lui Heimdall (noua surori care, în mod misterios I-au nascut împreuna pe acest zeu. Exista o întreaga familie de personificari ale lumii naturale. uneori sub forma unor tinere fecioare de tipul Zânelor. Ca si în cazul german, personificarea elementelor lumii naturale sub forma unor personaje feminine a pierdut teren în favoarea elfilor, trolilor, micii spiridusi care, asemeni unor spirite ale pamântului, au luat în stapânire domeniul secundar al panteonului scandinav.
Fairy este numele cu care sunt denumite Zânele britanice, fiinte supranaturale integrate de mentalitatea populara în lumea non-umana, având o natura intermediara, între om si înger. Ele personificau natura salbatica, în special apele. Latura lor ne-crestina precum si puterile lor miraculoase, le-au implicat în imaginarul vrajitoresc. Sunt personaje ambigue, relatiile lor cu oamenii find uneori benefice pentru acestia din urma: Fairys pot ursi bine copilului, pot da noroc si bogatie. Sunt descrise ca fete frumoase, cu plete lungi, cu haine diafane, cântând si dansâncl. Locul unde ele danseaza ramâne marcat printr-o urma circulara în iarba – “Fairy ring”. Sunt prezentate de regula în grup, secundante ale unei regine sau ale unui cuplu Regina Zânelor si Regele Zânelor.
Zânele irlandeze, galeze si scotiene au aceleasi caracteristici generale. Numite Morgain, Modron, ele se individualizeaza prin pregnanta contributie a mostenirilor celtice la realizarea profilului lor mitologic, ceea ce le accentueaza caracterul de demoni protectori ai fiecarui loc, casa, familie. Sunt strâns legate si de ideea de fertilitate, asigurând rodnicia fiecarui ogor, aparând-o, luptându-se cu Zânele altor sate si regiuni pentru asta. Principala lor caracteristica este însa stapânirea domeniului magiei. Se credea chiar ca familiile ce monopolizeaza magia (vracii asezarilor) descind din unirea unui barbat cu o Zâna.
În mitologia maghiara, Zânele sunt numite Tunde, speciile literare care le pomenesc fiind în special basmul si povestea. Sunt descrise ca tinere fecioare, învesmântate în haine albe, cu parul lung, de aur, lasat pe umeri. Se deplaseaza doar prin vazduh si tot acolo îsi desfasoara dansurile. Locuiesc fie în vazduh, fie în ape, în castele minunate. Sunt personaje benefice, prezentate fiind de textele folclorice asemeni îngerilor, înscrise printre fortele ”crestine”, distinse de demoni. Principalele episoade ale basmelor contureaza clar acest aspect: Tunde construiesc biserici, se afla în permanenta opozitie cu vrajitoarele. Aceleasi elemente se regasesc si în alte povesti, atribuite fiind îngerilor.
Albanezii numesc generic personajele feminine cu caracter colectiv din mitologia lor Zane, nume a carui etimologie trimite la numele zeitei Diana. Zane sunt personaje compozite. ca de altfel întreaga mitologie albaneza, fenomen datorat evolutiei istorice specifice. În cadrul categoriei mai largi a Zânelor se disting Nuset si Malit- un fel de Nimfe alpine, Oreade, Keshete – stapâne ale apelor de tipul Naiadelor. Shtojzavalle – silfide. Le sunt specifice metamorfozarile frecvente. preferate fiind animalele salbatice. Personaje magiciene, sunt implicate în farmece si descântece, dar si in vise premonitorii.
În mitologia tiganilor din centrul si sud-estul Europei, Zânele sunt numite Keshaly. facand parte, împreuna cu Urmele, Zânele soartei, din categoria demonilor feminini numiti Lace. Keshalyi-le locuiesc de regula în paduri si în munti. Stau uneori pe stânci si îsi piaptana parul extrem de lung. iar daca-l lasa sa fluture deasupra vailor, izbucnesc furtuni si grindina. Se îndragostesc uneori de muritori, dar barbatii alesi de ele, mor dupa prima noapte de dragoste. Sunt înrudite cu Zânele soartei, ele tesând copilului nou nascut camasa norocului, o camasa invizibila care îl face bactales pe toata viata.
Marea varietate de Zâne, mitologia lor bogata si diversa în întreaga Europa, ilustreaza perceptia difuza a unui univers populat de spirite care personifica spatiul înconjurator vietii omului, intervin in viata de toate zilele, luând de regula forme umane. Exista teme universale – teme care circula mai ales prin intermediul basmului (de exemplu tipul Zânei care traieste într-un copac sau fruct), teme preferate de o anumita zona etno-folclorica si teme specifice, limitate la mitologia unor popoare.
- Biography
Catalin Stanculescu Ph.D. is an independent researcher and historian specializing in mythology, ancient history, sacred sites, comparative religion, and ancient philosophy. Catalin is the author of numerous articles on sites like www.mythologica.ro or www.descopera.org based on mythology in romanian language.