Bolile romanilor din Evul Mediu: ciuma, lepra, sifilisul, frigurile rele si deochiul

Una din cele mai dificile perioade istorice pentru om, Evul Mediu, cunoscuta si sub denumirea de „Epoca Intunecata”, a fost marcata de o serie intreaga de boli care faceau ravagii in randurile populatiilor lumii.

Societatea medievala romaneasca s-a confruntata la randul sau cu celeasi cumplite probleme create de boli pentru care nu se cunostea leac, in topul acestora situandu-se fara indoiala, ciuma si lepra – molimi care au secerat mii si mii de oameni.

 

Cu ce boli se confruntau romanii in Evul Mediu?

„In ciuda controverselor legate de originea si raspandirea ciumei, cercetatorii sunt unanimi in ceea ce priveste pozitia importanta a mongolilor si a regiunilor ocupate de acestia in cadrul transmiterii bolii din Asia in Europa”, apreciaza Laurentiu Radvan in studiul sau dedicat oraselor din Tarile Romane in Evul Mediu (2011).

Ciuma a constituit una din cele mai raspandite cauze de deces odinioara – asa-numita „moarte neagra” – avand caracter endemic; fu „importata” in Europa, in jurul anilor 1348-1350, intr-o forma extrem de contagioasa, aducand schimbari drastice in viata oamenilor, bogati sau saraci, deopotriva.

Manifestandu-se cu febra, varsaturi, delir, hemoragii si umflaturi dureroase la nivelul intregului corp, care adoptau o culoare inchisa, negru-violacee, ciuma vara frica-n oasele oamenilor, atat din punct de vedere al suferintei cumplite pe care o provaca celor afectati, cat si din picina ratei de mortalitate asociate formei sale septicemice, respectiv de 90-100%, la bolnavii fara posibilitati de tratament.

Istoricul bizantin Procopius din Cezareea descria inca din antichitate cutremuratoarea suferinta a celor afectati de ciuma, dupa cum se remarca in lucrarea „Historia Langobardorum” (II, 4):

„… apareau in zona inghinala, dar si in alte parti ale corpului, glande umflate, cat nucile sau curmalele, urmate de stari febrile de nesuportat, pana cand, in aproximativ trei zile, omul murea in chinuri cumplite”.

In perioada medievala, reprezentantii Bisericii aplicau metode de tratament ancorate intr-un soi de medicina subordonata rugaciunii si miracolelor, iar practicile cu caracter sanitar de voluntariat apartineau in mare parte persoanelor profane in materie, fara referinte doctrinale si cu metode empirice; la acestia se adaugau vraci si medici inspirati din scoala hipocratica, in masura sa abordeze un cadru clinic usor de recunoscut dar dificil de tratat.

Ciuma, alaturi de razboaie si foamete, reprezenta o amenintare infricosatoare, dinaintea careia tremurau toate popoarele medievale, in imaginarul carora era asimilata unei

„ploi de sageti aruncate de Dumnezeu, pentru a pedepsi oamenii pentru pacatele savarsite”.

Urmariti intreaga serie despre Societate si cultura in Evul Mediu romanesc

 

Ciuma in teritoriile medievale romanesti

Primele relatari referitoare la ciuma in teritoriile romanesti apar in descrierile calatorilor straini aflati pe aceste meleaguri in perioada secolelor XIII-XV, destul de sumare si cu referinte ce vizau indeosebi zonele de aflux de calatori sositi din Rusia si de la Constantinopol.

Odata patrunsa insa in Moldova si in Tara Romaneasca, ciuma se extinse rapid si in Transilvania, iar relatarile corespunzatore isi sporesc numarul incepand cu secolul al XVI-lea, molima revenind cu o sumbra regularitate de la un deceniu la altul, desi nu putini sunt cei ce sustin ca ciuma ar fi patruns in taram romanesc tocmai in sens invers, dinspre hotarul cu Transilvania.

Mii si mii de romani murira din pricina foametei si ciumei anilor 1585-1586, epidemia devastatoare pustiind tinuturi si declansand o apriga lupta cu un dusman necrutator, impotriva caruia nu existau mijloace eficiente de protectie, ci doar „tactici de aparare” dictate de superstitii si strategii absurde.

Misionarul catolic Marco Bandini (1593-1650), episcop de Marcianopolis, de Durostor si de Tomis, mentiona in insemnarile sale cu privire la romanii din tinutul Moldovei, ca „la hotarul cu Transilvania, de unde se considera ca ar putea veni ciuma, in satul Lucacesti, se taia un copac la inaltimea unui om, i se dadea forma umana, i se puneau maini si picioare, i se plasau un arc cu sageti in mana dreapta si o lance in mana stanga, pentru ca sub aceasta infatisare de razboinic sa sperie boala”.

La randul sau, Mircea Eliade consemna ca la romani, cel mai frecvent rit de protectie era constituit de confectionarea, intr-o noapte de marti, in cadrul sezatorii cunoscuta sub denumirea de „claca de ciuma”, a „camasii ciumei”, atarnata intr-un par la rascrucea drumurilor si de praznicele-pomeni pentru ciuma (Ciumarca).

Citeste mai multe despre TOP 10 MORTI BIZARE ALE DOMNITORILOR ROMANI: ASASINATE, URZELI, COMPLOTURI BOIERESTI

 

Virulenta leprei in teritoriile romanesti medievale

Cu origini chiar mai vechi decat ciuma, lepra a secerat la randul sau mii de romani in Evul Mediu, imbracand forme de manifestare cu adevarat macabre, din pricina carora bolnavii erau socotiti mai degraba „morti printre cei vii” si „vii printre cei morti”.

„Larg raspndita la inceputul orinduirii feudale, lepra a inceput sa dea inapoi de prin secolul al XVI — XVII-lea”, scria Valeriu Lucian Bologa in volumul sau intitulat „Istoria medicinei romanesti” (1972).

Caracterul extrem de contagios al bolii, a impus adoptarea unor masuri deosebit de severe pentru izolarea celor afectati, asa dupa cum rezulta din manuscrisele manastiresti din secolul al XVI-lea, despartindu-se familii si marginalizand grupurile de bolnavi in afara satelor sau targurilor, acolo unde aveau sa ramana pana in ultimul ceas al vietii lor, purtand la gat un clopotel menit sa avertizeze pe oricine ca sunt leprosi.

Bolnitele si centrele destinate adapostirii bolnavilor erau de regula ctitorite in apropierea bisericilor sau manastirilor – edificii care dispuneau de cele necesare acordarii unui ajutor cat de cat crestinesc celor afectati si lacasuri la nivelul carora se nadajduia in vindecari miraculoase, cum ar fi de pilda Cloasterul din Campulung.

Clericul catolic Gabriel P. Mancic Thomassy amintea ca in acest loc

„vin schismaticii zi si noapte cu lumanari aprinse, dar mai ales vinerea si in zile de sarbatoare, incredintati fiind de puterea sa miraculoasa de vindecare”.

Catunurile de leprosi sau „misei” puteau fi regasite in diferite zone ale tarii, sub aceeasi denumire stigmatizanta care nu lasa loc de interpretare: „Miseii” din Vlasca, din Ungureni, de la Vladuleni, Dealul Miseilor sau Poiana Miselului, in Tara Romanesca.

Citeste mai multe despre: CUM MANCAU SI CHEFUIAU DOMNITORII ROMANI IN EVUL MEDIU?

 

Ce alte boli loveau frecvent societatea romaneasca medievala?

Daca se strecura neobservat printre amenintatoarele spectre ale ciumei si leprei, romanul din Evul Mediu putea fi pandit la colt de pelagra – o boala provocata de alimentatia saracacioasa si la fel de cumplita ca factor de risc precum suratele sale de mai sus.

Pelagra se manifesta prin ulceratii eritematoase la nivel de cute, insotite de severe tulburari gastrice, afectiuni ale mucoaselor si nu de putine ori, dementa si/sau schizofrenie.

Si daca reusea sa scape si din ghearele pelagrei, putea sa dea nas in nas cu scorbutul, provocat de consumul alimentelor degradate sau conservate indelung, in conditii necorespunzatoare.

In plus, bolile venerice erau frecvent intalnite in randurile celor ce frecventau localurile rau famate din targurile sau aglomerarile cu caracter pre-urban, unde lipsa de igiena si metehnele musteriilor favorizau instalarea cu usurinta a patologiilor corelate.

Sifilisul sau „boala desfraului” era tratat cu unguente pe baza de mercur sau potiuni ce contineau aceeasi substanta, desi se practicau si metode de-a dreptul surprinzatoare pentru indepartarea sa, dupa cum preciza prof. Nicolae Marcu:

„… cel mai spectaculos leac era „cinabrul” – sare de mercur presarata pe carbuni incinsi, al carui abur trebuia inhalat de bolnav, chiar daca exista riscul intoxicatiilor letale”.

„Deochiul” si „melancolia” erau socotite de asemenea, boli care afectau toate categoriile sociale in Evul Mediu, fiind tratate indeosebi de catre preoti, in cadrul unor lungi sedinte de rugaciune, spovedanie si stropit cu apa sfintita a bolnavului, a familiei sale si a locuintei.

Cei afectati erau considerati „atinsi de duhul slabiciunii” sau victime ale unor blesteme savarsite de vrajitoare din pricini mai mult sau mai putin cunoscute, motiv pentru care se recomanda postul si rugaciunea contra celor necurate.

In realitate insa, acestea sunt numai cateva din bolile Evului Mediu romanesc, despre care cunoastem azi cate ceva, gratie manuscriselor si informatiilor transmise peste vremuri pe diferite cai, intrucat multe alte suferinte provocate de boli carora nu li se cunosteau pricinile, erau incadrate in devalmasie, in categoria frigurilor.

„Frigurile rele” se manifestau precum frisoanele puternice, bolnavii prezentand febra mare, transpiratii si episoade de delir si erau socotite fie „starnite de aerul stricat”, fie consecinta a unor descantece necurate, de pe urma carora se putea chiar ca bolnavul sa nu mai reuseasca sa-si revina.

Totusi, dupa cum remarca Dimitrie Cantemir in „Descrierea Moldovei”, in comparatie cu ceea ce se intampla in tarile mai calduroase, moldovenii Evului Mediu se puteau considera privilegiati intrucatva:

„Fata de alte tari mai calduroase, nu se prea cunosc molime in Moldova. Din cand in cand, arareori insa izbucnesc ciuma si frigurile rele. Experienta a aratat ca ciuma nu se starneste din aer stricat; s-a bagat de seama ca ea patrunde pe acele meleaguri uneori din tara leseasca, unde este mult mai iute, alteori din Egipt ori Tarigrad, adusa de corabiile care arunca ancora la Galati”.

Si alti cronicari straini mentioneaza in hrisoavele lor ca

„pamanturile locuite de romani cad prada bolilor anevoie si numai cand Dumnezeu ingaduie ca duhul slabiciunilor sa patrunda in tara lor de dincolo de hotare. (…) si atunci cu mic, cu mare, aomenii se aduna si inalta rugaciuni fierbinti la Dumnezeu pentru ca sa-i ierte de pacate si sa-i insanatoseasca grabnic, fiindca romanu-i credincios si inchinaciunea sa cantareste dinaintea Domnului Dumnezeului lor”, sustinea clericul si diplomatul polonez Jan Dlugosz (1415-1480), realizatorul uneia din cele mai impresionante opere de istoriografie medievala a Batranului Continent.

Citeste mai multe despre: PATIMILE ROMANILOR DIN EVUL MEDIU: BAUTURA, DROGURILE, JOCURI DE NOROC, BOLI VENERICE

 

 

Bibliografie:

1. Cernovodeanu, Paul – „Societatea feudala romanesca vazuta de calatori straini”, 1972;
2. Bologa, Valeriu Lucian – „Istoria medicinei romanesti”, 1972;
3. Agrimi, Jole & Crisciani, Chiara – „Malato, medico e medicina nel Medioevo”, 1980;
4. „Evul mediu romanesc: o noua abordare”, Editura Academiei Romane, 1992;
5. Leone, Alfonso & Sangermano, Gerardo – „La medicina del Medioevo”, 2002;
6. Radvan, Laurentiu – „Orasele din Tarile Romane in Evul Mediu”, 2011.