Istoricii tind sa concorde asupra teoriei potrivit careia numele Banatului ar deriva dintr-un termen utilizat in Evul Mediu pentru a desemna o regiune in care un anumit demnitar exercita functia militar-administrativa recunoscuta sub numele de ban.
Totusi, doar in Romania s-a pastrat acest titlu peste veacuri, fiind atribuit unei zone bine determinate, cuprinsa intre cursurile raurilor Mures si Tisa, al Dunarii si a poalelor Carpatilor, cu o deosebita incarcatura etno-populara, supravietuind tuturor agresiunilor externe exercitate asupra sa din timpuri stravechi.
Interesant este faptul ca desi din punct de vedere administrativ denumirea zonei nu este catusi de putin utilizata, numele Banatului s-a pastrat viu pana in vremurile moderne: regiunea nu poarta numele vreuneia din comunitatile sale locuitoare, dar apartine in schimb tuturor acestora, deschizandu-si portile pentru o bogata zestre de mituri, legende si povesti, ce imprumuta un spectru larg de personaje si intamplari, in functie de etnia lor de provenienta – romani, maghiari, germani, sarbi sau a altor minoritati conlocuitoare.
Desi pasnici cu firea, banatenii manifesta un interes aparte pentru istorii care fac sa-ti inghete sangele in vine – de la cele cu varcolaci, strigoi si vrajitoare, pana la legendele pesterilor folosite ca adapost de catre hoti si raufacatori, fara sa se limiteze insa la personaje cu conotatii negative.
Legendele Banatului cuprind si istorii cu zane bune si haiduci viteji, desi preferatele localnicilor raman tot cele impestritate cu duhuri rele, zmei si babe-cloante, numai bune de impresionat un auditor ceva mai slab de inger.
Cetatile banatene si povestile lor de demult
Fiecare din cetatile banatene ctitorite in timpuri stravechi isi are propria sa legenda, asa dupa cum sade bine asezarilor omenesti de pe aceste plaiuri nascute parca pentru a legana tezaure folcloristice si traditii populare.
In sud, pe malurile Dunarii, turcii si bulgarii si-au amestecat intrucatva propria zestre in cultura romanilor, zamislindu-se astfel povesti in care protagonistii provin dintr-o parte sau alta a fluviului, istorisind intamplari care ar fi lasat urme palpabile in relieful local, fie sub forma de stanci ce rasar surprinzator din valurile Dunarii, fie sub forma de guri de varsare a unor cursuri de ape mai mici, dealuri cu porecle ciudate, paduri, pesteri sau vaioage ascunse de ochiul calatorului neavizat.
Desi in prezent putini cunosc istoria cetatii Sf. Ladislau, ruinele acesteia se regasesc si azi undeva, pe o stanca situata mai sus de Coronini, intr-un punct strategic, ales cu mare grija de catre Sigismund de Luxemburg (1368-1437) pentru construirea acesteia.
Ultimul imparat al dinastiei luxemburgheze, Sigismund a domnit peste 50 de ani, lasand in urma sa o multime de istorisiri mai mult sau mai putin adevarate, legate de cruciade, de ciocnirile ostilor sale cu turcii pe teritoriul Banatului de azi si despre intamplari in miezul carora se regasesc eretici, vrajitoare sau case bantuite de stafii.
Cetatea Sf. Ladislau a fost cladita sub directa indrumare a lui Sigismund pe varful celei mai abrupte stanci ale locului, fiind prevazuta pe latura dinspre nord cu un sant adanc, deasupra caruia fu construit un pod maret, sprijinit pe doua picioare robuste din piatra. Se spune ca imparatul intentiona sa-si inchida in acest loc uitat de lume frumoasa fiica – Elisabeta, pentru a o ascunde de ochii iscoditori ai pretendentilor.
Dar un tanar de rang inalt, venit din Austria, pe cat de chipes pe atat de indraznet, afla de intentiile imparatului si rapi printesa pe drumul ce serpuia de la palat la cetate.
Din punct de vedere istoric, legenda pare sa contina un sambure de adevar, intrucat Sigismund a avut o unica fiica, careia i-a dat numele mamei sale, Elisabeta de Pomerania. Cronicile mentioneaza ca tanara printesa s-a casatorit cu ducele Albert al Austriei – viitorul rege german Albert al II-lea.
Si alte cetati si fortificatii medievale banateane ce fac parte din patrimoniul european, poarta o insemnata incarcatura legendara: in Clisura Dunarii, dar si in spatiul montan, in Valea Barzavei din Almaj sau in alte zone care pastreaza si azi amprentele cronicilor istorice, au avut loc evenimente demne de a intra in zestrea de aur a folclorului autohton banatean.
Cetatile de la Caransebes, Timisoara, Lugoj, Mehadia sau Jdioara erau mult temute de ostile turcesti de odinioara, dar cea mai controversata astfel de fortificatie pare sa fie cea a cetatii Cuiesti, asediata in 1695, in ciuda accesului extrem de anevoios catre sine si a celor doua turnuri interioare menite sa descurajeze otomanii.
Desi era cea mai mica dintre nestematele banatene la care ravneau turcii, armatele pagane luptara indelung pentru a o cuceri – nu mica-i fu mirarea sultanului cand pricepu ca cetatuia era aparata doar de un pumn de osteni romani. Manios pentru pierderile nemasurate suferite, sultanul porunci sa li se taie capetele celor cativa prizonieri, iar cetatea sa fie distrusa pana in temelii.
La ceas de noapte insa, turcii fura doborati de oboseala si cazura intr-un somn adanc, pentru ca, spre miez de noapte, sa se abata asupra lor o ploaie de sageti aprinse, din toate directiile, facand prapad in randurile otomanilor.
Buimaciti de somn si luati pe nepregatite, turcii cazura toti ca mustele, supravietuind doar cativa, ce se jurau pe Alah ca au zarit plutind deasupra ruinelor spiritele ostenilor decapitati, slobozind multime de sageti aprinse asupra lor, pentru ca mai apoi sa dispara fara urma cu putin inainte sa se mijeasca de ziua.
Daca au fost spirite sau osteni in carne si oase, legenda nu mentioneaza cu precizie, dar oamenii din partea locului numesc si in ziua de azi colina cu pricina „Movila Arcasilor”, desi putini isi mai amintesc exact de unde se trage aceasta denumire.
Ce-i mai tulbura pe banateni: moroii si mustele columbace?
Basmele cu moroi sunt deseori istorisite de batranii satelor banatene, care fagaduiesc celor dispusi sa-i asculte, ca moroii existau si inca ar mai exista cu adevarat, luand o forma ciudata, din spiritele unor copii morti nebotezati, care plang noaptea pe carari si pricinuiesc necazuri celor vii.
Banatenii par sa fi imprumutat aceste credinte stravechi de la sarbi, impreuna cu alaiul lor de povesti menite sa-ti ridice parul pe ceafa, desi povestile cu moroi se regasesc si pe alte plaiuri romanesti, din Ardeal si pana in Bucovina:
„…daca nu-l aude nimeni, atunci iese sufletul copilului din mormant, in chip de sul de foc, ca de doi pasi de lung, si incepe a cutreiera lumea, spre nenorocirea oamenilor, zburand prin aer si umbland pe pamant”, scria folcloristul si istoricul literar Ion G. Sbiera (1836-1916) in lucrarea sa intitulata „Povesti si poezii populare romanesti” (1886).
La fel de inspaimantatoare sunt si istorisirile despre mustele columbace, ale caror roiuri se abat asupra gospodariilor oamenilor pacatosi, care l-au maniat pe Dumnezeu cu fapte necuvenite.
Legenda istoriseste ca acestea ar fi prins viata „pe vremea cand lupul era catel si spiritele imparteau dreptatea”, undeva intr-o pestera calcaroasa din Caras Severin, de unde strigoii ar fi zamislit asupra locuitorilor zonei, potop de zburatoare insetate de sange.
Istoria tinde sa fie confirmata intr-o oarecare masura de cercetatorii care sustin valabilitatea teoriei potrivit careia aceasta ar fi zona in care ar fi aparut insectele daunatoare ce faceau odinioara ravagii in randurile vitelor si localnicilor, pestera cu pricina purtand si in ziua de azi denumirea de „Gaura cu Musca”.
Mustele columbace (Simulium colombaschense) aveau un asepect asemanator unor tantari de circa 5 milimetri lungime, cu spatele de un cenusiu-inchis si pantecele albicios, inzestrate cu un soi de ventuze cu carlige, asemenea lipitorilor – atacau in roiuri cumplite, pe distante insemnate, doborand turme intregi de animale domestice spre sfarsitul primaverii, abatandu-se asemenea unor nouri grosi de fum asupra gospodariilor, pentru ca noaptea sa se faca nevazute in frunzisul codrilor.
Legenda lui Iovan Iorgovan „brat de buzdugan” istoriseste ca mustele veninoase ar fi fost scuipate din pestera aflata in aval de Stanca Babacaia, de catre un balaur ascuns in adancurile calcaroase de spaima voinicului, dupa ce acesta-i retezase 11 din cele 12 capete solzoase.
Prin partea locului se spune ca puturosenia baltilor din zona Mehadiei ar fi pricinuita de sangele scarnav al balaurului, in care clocesc cu spor oua de muste colombace, ce se dezlantuie uneori asupra vitelor oamenilor, pentru a le vlagui de moarte cu muscaturi cumplite, sugandu-le sangele pentru a-l purta balaurului ascuns in grota.
In perioada 1962-1969, biologii Stefan si Alexandrina Negrea au cercetat in amanuntime pestera de la Coronini, studiindu-i galeriile si stabilindu-i carcateristicile:
„o pestera calda si umeda, cu miros puternic de amoniac si masive colonii de lilieci, la nivelul careia se regasesc curenti slabi in dreptul hornurilor, cu un parau subteran a carui origine ramane necunoscuta”.
Sapaturile au dezvaluit insa si zidurile stravechi ale unei fortificatii medievale, sub ruinele carora se ascundeau urme ale existentei unor locuitori din prima perioada a Epocii Fierului (Hallstatt), cuprinsa intre secolele XII-V i. e.n..
Desi in prezent pestera nu este nici ocrotita nici amenajata, detine un important potential arheologic, istoric si etno-folcloristic, constituind punct de atractie turistica pentru iubitorii de drumetii, care descopera aici o priveliste incantatoare, cu deschidere spre ruinele Cetatii Golubat – fortareata medievala de pe malul drept al Dunarii, construita in secolul al XiV-lea si inscrisa in patrimoniul monumentelor culturale de importanta exceptionala ale Serbiei.
Potrivit aprecierilor specialistilor, mustele columbace din aceasta zona ar fi disparut cu desavarsire in urma demararii lucrarilor de construire a Sistemului Hidroenergetic si de Navigatie Paortile de Fier, nefiind incantate de marile realizari arhitectonice din epoca ceausista…
Bibliografie:
- Sbiera, Ion G. – „Povesti si poezii populare romanesti”, 1886;
- Leu, Valeriu & Albert, Carmen – „Banatul in memorialistica „Marunta” sau istoria ignorata: 1914-1919”, 1995;
- Mare, Mircea – „Banatul intre secolele IV-IX: Mestesuguri si ocupatii traditionale”, 2005;
- Teicu, Dumitru – „Cetati medievale din Banat”, 2009.
- Biography
Catalin Stanculescu Ph.D. is an independent researcher and historian specializing in mythology, ancient history, sacred sites, comparative religion, and ancient philosophy. Catalin is the author of numerous articles on sites like www.mythologica.ro or www.descopera.org based on mythology in romanian language.
5
3