Mediul urban, cu amestecul sau eterogen de personaje si elemente arhitecturale, constituie de secole un ambient propice nasterii miturilor de tot soiul, de la cele ce au drept protagonisti ucigasii in serie si pana la legende cu stafii si vrajotoare.
Mituri urbane romanesti – de la veritabili ucigasi in serie, la stafii si vrajitoare
Intr-o buna masura insa, mai toate aceste istorii sunt inspirate din fapte petrecute cu adevarat, desi locuitorii aglomerarilor urbane si-au adus la randul lor contributia la popularitatea acestora, adaugand pe ici, pe colo, floricelele fanteziste de rigoare.
Este firesc ca metropolele si localitatile mai cu vino-ncoa sa beneficieze de o doza masiva de legende in care neverosimilul sa se impleteasca strasnic cu autenticul, iar orasele romanesti nu duc lipsa nici ele de astfel de istorii surprinzatoare.
Mitul lui Ion Ramaru – cu cat oala e mai acoperita, cu atat mai mult sporeste presiunea interna
Unul din cele mai rascolitoare mituri vizand un soi de Hannibal Lecter autohton este cel al lui Ion Ramaru – un personaj cu o reputatie menita sa inghete sangele in vine pana si celor mai echilibrate persoane.
Este vorba despre un ucigas cu sange rece care baga frica in oasele bucurestenilor in anii ’70, fiind socotit pe buna dreptate, „Jack Spintecatorul” romanilor.
Ion Ramaru era un student al Facultatii de Medicina Veterinara din capitala si prin comportamentul sau rezervat, nu lasa sa se ghiceasca profilul de criminal odios, in masura sa savarseasca omoruri atat de sinistre, incat sa devina „vedeta neagra” a intregii lumi criminale romanesti de-a lungul intregii istorii a acestei natiuni pasnice, ce-si vede de treaba chiar si atunci cand ar fi cazul sa dea dovada de ceva mai multa initiativa.
Victimele preferate ale lui Ramaru erau femeile blonde, dar nu se limita la acestea – injunghia, lovea, musca, viola si nu dadea pace trupurilor celor atacate nici chiar dupa ce le vedea lipsite de viata, ceea ce-i spori reputatia de ucigas macabru.
In ciuda straduintelor militiei la vremea respectiva, de a rezolva cu maximum de discretie acest caz iesit din comun, Ramaru nu se lasa prins cu usurinta, dand dovada de o ingeniozitate aparte, pe masura mintii sale bolnave.
Potrivit portretului robot alcatuit de specialisti, ramaru era un individ:
„de statura medie, 1,72-1,75 m, cu cap rotund de tip brahicefal, ceafa turtita, fata inalta, barbie proeminenta, ochi probabil negri, nas coroiat, cu nari late, urechi inalte, cu lobii mari, par negru si pilozitate accentuata”.
In ciuda apetitului sau de nestapanit pentru crime, Ramaru reusi sa-si pastreze anonimatul vreme indelungata, ceea ce il plasa in randurile celor mai iscusiti criminali in ale stergerii propriilor urme; daca nu ar fi pierdut la un moment dat, la locul faptei, o adeverinta medicala, probabil ca militia ar fi cautat mult si bine pana sa-l aresteze.
Ramaru este si in ziua de azi considerat cel mai odios criminal din istoria Romaniei – dupa ce fu prins, incerca sa-si convinga anchetatorii ca era lipsit de discernamant la datele in care au avut loc crimele, dar judecatorii au stabilit ca si-a omorat victimele dupa un scenariu premeditat, fiind pe deplin constient de ceea ce facea, astfel incat l-au condamnat la moarte prin impuscare, sentinta care a fost executata in 23 octombrie 1971, la penitenciarul din Jilava.
Cu cat au incercat autoritatile la vremea respectiva sa ascunda detaliile acestui caz monstruos, cu atat au sporit barfele in randurile bucurestenilor, femeile ajungand sa iasa pe strazi la ceas de seara doar insotite si sa-si vopseasca parul in nuante ceva mai inchise daca erau blonde, in speranta de a nu intra in colimatorul cumplitului asasin…
Mitul cadavrelor ciumei de sub strada Covaci
O istorie ceva mai veche, ale carei rezonante sinistre se mai regasesc si azi in randurile celor mai in varsta, este legata de zona centrului istoric al Bucurestiului, mai exact de celebra strada Covaci (fosta Oituz), care facea parte in secolele XV-XVI din perimetrul nu mai putin faimoasei Curti Domnesti.
Se spune ca in jurul anului 1812, in urma unei epidemii cumplite de pesta (ciuma) – o boala infectioasa extrem de contagioasa – locuitorii Bucurestiului au fost cu adevarat decimati, cumplitul fenomen trecand in istorie sub denumirea de „Ciuma lui Caragea”.
Marele istoric al Bucurestiului, George Potra, descria in lucrarea sa intitulata „Bucurestii de ieri” (1990) aceasta rascolitoare situatie, ca drept nemaintalnita:
„A fost in multe randuri ciuma in tara, dar analele nu pomenesc de o boala mai grozava decat «ciuma lui Caragea» (…) Sosirea acestui domn in Bucuresti a fost semnalul unor mari calamitati in tar?. Chiar in noaptea instalarii sale, Palatul Domnesc de la Mihai Voda, din Dealul Spirii, a ars pana la temelii si Curtea Domneasca a devenit Curtea Arsa. Nici nu se stinsese bine focul din Dealul Spirii, ca unul dintre oamenii lui de incredere, venit de la Constantinopol, cade la pat, bolnav de ciuma”.
Legenda istoriseste insa ca in vremurile acelea, boala rapunea circa 300 de bucuresteni pe zi, motiv pentru care cadavrele multora ar fi fost incarcate in carute si purtate in mare taina la o groapa comuna de pe Covaci, unde fura date cu var ininte de a fi ingropate, pentru a impiedica raspandirea ulterioara a si mai multor boli in oras.
„Un om lovit de ciuma era un om mort”, scria la randul sau Ion Ghica, dar cele mai cutremuratoare marturii erau legate de comportamentul celor ce profitau de aceasta situatie macabra: „Cei mai rai erau cei care avusesera boala si scapasera de ea. Intrau in casele oamenilor sanatosi si-i amenintau ca le dau ciuma, pentru a obtine tot ce voiau”.
Gura lumii sustine ca si in vremurile actuale se aud uneori gemete infioratoare, la ceas de noapte, pe Covaci, dar agitatia orasului le acopera azi mai mult ca oricand, stergand cu pamatuful timpului, ultimile amintiri legate de tragedia unor vremuri ce au purtat pecetea mortii in Bucuresti.
Mitul vrajitoarelor medievale care se intorc din cand in cand, sa viziteze Brasovul
Brasovenii au si ei miturile lor – unul din cele mai stranii este cel ce istoriseste despre clica vrajitoarelor din Evul Mediu, care-si aveau salasul pe aceste meleaguri, pretinzand ca leacurile lor reuseau sa rezolve tot ceea ce aducea neliniste in casele oamenilor.
Este vorba despre circa 20 de femei care par sa fi trait cu adevarat in jurul anului 1615 in oras, ocupandu-se cu vrajitorii – indeletnicire destul de des intalnita la vremea respectiva atat la orase cat si la sate, in ciuda ororii pe care o provoca in randurile crestinilor.
Se povesteste ca brasovenii, ingroziti de ritualurile magice ale celor ce si-ar fi vandut sufletul diavolului, ar fi decis sa le judece si sa le condamne la moartea prin innecare, legandu-le bolovani de picioare si aruncandu-le in apele „Lacului Vrajitoarelor”, care era situat in zona unde se afla azi parcul Nicolae Titulescu.
Mai mult decat atat: cele ce nu se duceau la fund, erau arse pe rug, pentru a fi eliminate pentru totdeauna din peisaj, la acest spectacol sinistru fiind invitata sa ia parte intreaga comunitate.
„Lacul Vrajitoarelor” este mentionat intr-o serie intreaga de scrieri ale istoricilor, dar numarul femeilor care ar fi fost innecate in apele acestuia variaza, in functie de fantezia autorilor, unele documente sustinand ca ar fi fost sacrificate aici peste 100 de femei care s-ar fi indeletnicit cu vrajitoriile si nu doar 20.
Ceea ce a ramas insa de pe urmele acestei legende, este o oarecare timoare a vechilor locuitori ai orasului, ceva mai superstitiosi, legata de zona respectiva, unde sustin ca din cand in cand s-ar arata, la ceas de noapte, fantome imbracate in alb, care incing un joc nebun, furand mintile celor ce le privesc.
In realitate, lacul cu pricina a fost asanat pe la inceputul secolului al XIX-lea si este privegheat cu sfintenie in prezent, de o troita amplasata in memoria eroilor Revolitiei din 1989, care protejeaza, evident, locuitorii de vrajitoarele de demult. Nu si de cele actuale.
Orase noi, orase vechi – leagane pentru mituri din cele mai ciudate
Orasele, fie ele mai vechi sau mai noi, constituie veritabile leagane pentru mituri si legende din cele mai bizare, favorizand aparitia de povesti fabuloase, avand drept protagoniste personaje la fel de iesite din comun.
Este vorba despre un fenomen care nu apartine numai vremurilor de odinioara, ci si celor actuale – odata cu tehnologia si trena sa de inventii, au aparut si mituri ceva mai sofisticate, cum ar fi de pilda cel al rapirilor extraterestre, al pseudo-sectantilor care fura copii pentru trafic mascat de organe sau al fantomelor care bantuie edificiile impresionante realizate in epoca lui Nicole Ceausescu, cum ar fi de pilda, celebra Casa a Poporului, in zidurile careia se spune ca ar fi fost cimentate trupurile a sute de persoane ostile comunismului, mai ceva ca in legenda Anei lui Manole.
Aceasta ultima supozitie poate contine insa un sambure de adevar, avand in vedere ca in anii comunismului, o serie intreaga de detinuti politici au disparut fara urma, documentele vremii fiind foarte vagi cu privire la acest subiect, sau sustinand ca acestia ar fi „pierit in lagarele sovietice”.
Cat adevar se ascunde in spatele tuturor acestor istorii e greu de precizat, cert este insa ca ele fac parte din istoria nescrisa a oraselor in care au prins cheag, continuand sa dea apa la moara celor ce adora sa despice firul in patru pe marginea unor astfel de argumente.
Bibliografie:
- Iorga, Nicolae – „Istoria Bucurestilor”, 1939;
- Potra, George – „Bucurestii de ieri”, Vol. II, 1990;
- Cesereanu, Ruxandra – „Made in Romania: subculturi urbane la sfarsit de secol XX si inceput de secol XXI”, 2005.
- Biography
Catalin Stanculescu Ph.D. is an independent researcher and historian specializing in mythology, ancient history, sacred sites, comparative religion, and ancient philosophy. Catalin is the author of numerous articles on sites like www.mythologica.ro or www.descopera.org based on mythology in romanian language.
5