Religia egiptenilor

Religia vechilor egipteni se imbina cu istoria vechiului Egipt. La începutul secolului al XIX-lea, Jean François Champollion descifreaza scrierea hieroglifica si deschide drumul egiptologiei. Între egiptologii de renume se remarca urmatorii: Richard Lepsius, Jean Capart, Emmanuel de Rougé, J. G. Griffith, Williams Petrie, Guy Rachet, Adolphe Erman, Fernand Schwarz, Bob Brier, Zahi Hawass, Nick Wyatt si Max Gulimot, iar la noi, în special, Miron Ciho.

religia egiptenilorHerodot numeste Egiptul „un dar al Nilului”. Pe egipteni îi numeste „cei mai întelepti dintre oameni si cei mai învatati”. Se ridica problema de ce neam sunt egiptenii. Exista mai multe ipoteze:

a) veniti din Ethiopia;

b) de rasa semita;

c) de rasa ariana de nord;

d) un amestec.

Ultima este cea mai plauzibila. În mileniul al IV-lea î. Hr. existau dous state: Egiptul de Sus, la izvoarele Nilului, cu capitala la Theba si Egiptul de Jos, în Delta Nilului, cu capitala la Memphis.

Statul egiptean unificat a cunoscut urmatoarele perioade istorice:

1) Regatul timpuriu (3200 – 2778 î. Hr.), având capitala la Thinis – perioada thinita. Menes unifica cele doua state s i fondeaza dinastia thinita. Fusese adorat zeul raului si al dezordinii Seth, dupa care egiptenii i-au dat o mare importanta zeului Horus. În aceasta perioada se construiesc si mormintele de la Abydos.

2) Regatul vechi (2778 – 2263 î. Hr.), având capitala la Memphis – când se construiesc marile piramide, precum si Sfinxul. Se creeaza Textele piramidelor. Religia este bine organizata. Au preponderenta mitologia, sacerdotiul, cultul mortilor ?smagia. Zeu suprem este soarele. Egiptenii cunosc deja mumificarea. Osiris, zeul naturii, devine si al mortilor, iar mai apoi al nemuririi. Faraonul Neferkare, numit si Pepi al II-lea, are cea mai lunga domnie din istoria Egiptului.

3) Regatul mijlociu (2263 – 1580 î. Hr.), având capitala la Theba. Are doua perioade intermediare. Se scriu Textele sarcofagelor. Se observa suprematia Thebei. În Egipt se impune cultul lui Amon. La un moment dat zeul Seth cunoaste din nou preponderenta.

4) Regatul nou (1580 – 1085 î. Hr.), capitala este tot la Theba – apogeul cultural si politic al Egiptului. Continua cultul lui Amon. Apare cultul lui Aton. Reforma religioasa a lui Akhenaton marcheaza un moment de rascruce în religia egipteana, ca si în istoria religiilor prin trecerea la monoteism si monism. Se alcatuieste si limba neoegipteana. Dintre faraonii care domnesc în vremea regatului nou se disting Amenofis al III-lea, Amenofis al IV-lea, Tutankhamon si Horemheb. Tot în aceasta perioada istorica se încadreaza si domnia celebrului faraon Ramses al II-lea, care a construit numeroase temple, în special cel de la Luxor si i-a înfrânt pe hittiti.

5) Regatul târziu (1085 – 525 î. Hr.), având capitala la Sais. Din punct de vedere istoric se constata decaderea politica a Egiptului. Din unghiul religiei, aceasta atrage dupa sine cultul zeilor secundari si revenirea la politeism, formalism si ritualism exagerat. Totodata, capata o mare importanta cultul animalelor, mai ales al taurului Apis. Teama de animale, dar si faptul ca ele erau în folosul oamenilor au condus la raspândirea cultului animalelor. Astfel, la Heliopolis si Memphis era venerat taurul, simbol al vietii, al fecunditatii si vazut în relatie cu cerul, la Bubastis – pisica, sugerând soarele prin ochii sai, la Hermopolis si Abydos – pasarea ibis, reprezentând zeul Thot, iar la Kus si Edfu – soimul, legat de zeul Horus. De la reprezent?rile zoomorfe s-a trecut la imagini semiumane. Astfel, zeita Hathor era o femeie cu cap de vaca; zeul Anubis era un barbat cu cap de sacal; zeul Sobek era un om cu cap de crocodil, iar zeul Horus era un om cu cap de erete. Dinastia libiana a fost continuata de regi kusiti veniti din Ethiopia. Au urmat stapâniri straine, rezultat al cuceririi facute de:

  • persi (cu doua domnii succesive):
  • heleno-macedonieni (cu Alexandru cel Mare devenit suveran al Egiptului în 332 î. Hr.),
  • romani,
  • arabi,
  • turci.

 

Cucerirea de catre persi a fost continuata de influenta religiei helene si a mozaismului. În perioada romana a patruns crestinismul, iar apoi islamul arab si turcesc. Drept rezultat s-a remarcat sfârsitul religiei egiptene. În ultima perioada aceasta s-a redus la cultul zoolatriei, magie, rituri funerare si la cultul soarelui. Zoolatria nu se exprima în sensul ca totemismul ar fi la baza religiei egiptene. Erau venerate animale ca: taurul (simbol al procreatiei), care avea grajdul sau la Memphis, pisica, pasarea ibis, sacalul, cobra, gândacul (ca simbol al renasterii, asezat pe inima mumiei si ca speranta a reîntoarcerii celui decedat).

Ovidiu Drimba scrie despre „formele caricaturale ale zoolatriei” si aduce acest argument pentru a se îndoi de justetea consideratiei lui Herodot ca egiptenii sunt cei mai religiosi. Din nou Ovidiu Drimba, la fel ca si Constantin Daniel în alte situatii, în ciuda importantei si valorii operelor lor, nu exceleaza în hermeneutica religiei (o alta dovada fiind si scara evolutionista si dispretul fata de formele indigene si arhaice de religie socotite primitive, cu întrebuintarea nuantei peiorative a termenului). Cu toate acestea, el risca judecati neacoperite. Un alt exemplu este atunci când precizeaza ca moartea la egipteni este privita cu încredere si calm, ca un moment de trecere spre viata eterna, dar mai apoi noteaza ca: „Religia egipteana îi oferea omului iluzoriul balsam al linistii, al împacarii si al sperantei”, introducând amprente subiectiviste („iluzoriu”) în interpretare. Este de mare impotanta a se întelege imageria animala în pantheonul zeilor la vechii egipteni. Aceasta este simbolica. În atare conditii se impune rediscutarea zoolatriei. Egiptenii nu-si imaginau cu adevarat ca zeii aveau înfatisari zoomorfe.

Animalele erau mai degraba o înfatisare vie a zeilor, receptacol al formelor bune sau înfricosatoare ale puterii divine, la care putea avea acces oricine.

Scrierile sacre ale egiptenilor

Dintre izvoare sau scieri sacre din religia egipteana se disting trei mari opere:

a) Textele piramidelor sunt din perioada Regatului vechi. Contin descântece, rugaciuni, imnuri si formule rituale. Descântecele sunt destinate ritualurilor îndeplinite de faraon sau pentru faraon. Ele nu au titluri. Diferenta dintre ele se face în functie de persoana la care sunt scrise. Au drept scop sa-i garanteze faraonului nemurirea. Erau recitate la funeraliile faraonilor si sustineau credinta în zeul Râ (Ra). Identificarea cu zeul Râ urmeaza dupa itinerariul spiritual al faraonului cu barca lui Râ spre tara de Apus. Exista o importanta diferenta între aceasta identificare cu Râ si cea cu Osiris din Textele sarcofagelor, când faraonul devine stapân al lumii de dincolo.

b) Textele sarcofagelor sunt din perioada Regatului mijlociu. Scrise pe cosciuge, aceste texte sunt alcatuite din formule, rugaciuni si sfaturi pentru viata viitoare. Ele se adreseaza egipteanului de rând, nu doar faraonului si sunt scrise la persoana I. Cultul funerar se extinde si la clasele sociale, iar zeul Osiris capata preponderenta. Osiris fagaduieste nemurirea fiecaruia prin identificarea cu el: „Traiesc, mor, sunt Osiris”.

c) Cartea mortilor este din perioada Regatului nou. Are în componenta sa formule magice, fiind un veritabil ghid al lumii de dincolo. Se asigura fericirea în viata viitoare. Cartea este scrisa pe papirus si se introduce în sarcofag împreuna cu decedatul. Thot e considerat autorul acestei carti. Are 192 de texte sau capitole. În afara acestor trei opere, exista si lucrari teologice, mitologice, imnuri catre zei (Imn catre Aton, Imn catre Osiris si Imn catre Nil), povestiri (Povestea taranului bun de gura), literatura sapientiala (Învatatura faraonului Amen-em-hat), literatura magica si poezii.

Cosmogonia in religia egipteana

Cosmogonia are o importanta majora în religia vechilor egipteni. Exista credinta ca totul provine din haosul primordial Nun. Nu este vorba de creatie din nimic, ci de organizarea haosului preexistent. De asemenea, numeroase mituri povestesc creatia lumii dintr-un animal, o pasare sau dintr-o floare (de exemplu: pruncul soare a iesit din floarea de lotus la începuturi).

Crearea lumii este adesea identificata cu crearea soarelui, egiptenii fiind un popor solar. O alta credinta este ca namolul Nilului, încalzit de soare, a nascut oamenii si fiintele. Creatia oamenilor din lacrimile soarelui este o alta.

La Heliopolis se spunea caThot a creat prin puterea cuvântului. Ptah era vazut la Memphis ca zeul creator. A creat prin cuvânt sau prin logos. La Theba, Amon-Râ era zeul creator. O alta conceptie îl are pe Atum drept creator solitar al universului prin autofecundare. Potrivit unei alte cosmogonii, Atum era creatorul tuturor divinitatilor. Din el s-a nascut primul cuplu de zei: Shu (aerul) si Tefnut (vidul), din care au aparut Geb (pamântul) si Nut (cerul). Cosmogoniile egiptene sunt împartite si în urmatoarele trei clase: heliopolitana, hermopolitana si memphita. La Helipolis exista un loc numit „colina de nisip”. Acesta reprezenta „colina primordiala”. Hermopolis era cunoscut pentru lacul din care se spune ca a iesit lotusul primordial. Din lotus a iesit copilul sfânt, samânta primilor zei. Cosmogonia memphita vorbeste despre Ptah, care a facut sa existe zeii. Apoi zeii, prin corpurile lor vizibile, au intrat în fiecare planta, piatra, în orice lucru iesit din pamânt.

Doctrinele religioase in Egiptul antic

Din unghiul doctrinelor religioase, se poate afirma ca religia în Egiptul antic are un rol covârsitor. Herodot scrie ca egiptenii erau „cei mai religiosi dintre toti oamenii”.

Este o religie a naturii si o religie cosmica. Este un complex, un amestec impresionant de credinte si practici disparate uneori, alteori în armonie. Nu se pune accentul pe doctrina, pe dogme. În centru se gaseste adorarea soarelui. Accentul se pune pe armonia, ordinea si comuniunea cosmica. Credinta în ordinea cosmica are o insemnatate covârsitoare. Pentru întelegerea religiei vechiului Egipt, Max Guilmot propune trei niveluri:

a) filologic, al textelor;

b) psihologic

c) sintetic.

Totodata, subliniaza ca este necesara iesirea din lumea obiectelor si din cadrul temporal. Cultura scrisa capata un rol primordial, limba egipteana fiind cea mai veche cunoscuta de pe pamânt. Reprezentarea despre univers este statica. Universul este vazut ca noncreat, iar ordinea sacra ca neschimbata si ferma. Dintre caracteristici se remarca în primul rând optimismul si bucuria de a trai. Animalele erau sacre, zeii având fie total, fie partial o reprezentare animaliera (de pilda: pasarea Ibis pentru zeul Thot sau taurul Apis ca imagine vie pentru zeul Ptah).

Adorarea animalelor aminteste de religiile arhaice ale Africii, dar se regaseste si în hinduism. La vechii egipteni nu se produce separarea între zei si oameni. Zeii au domnit pe pamânt înaintea faraonilor. Ei erau muritori (mormântul lor aflându-se în Egipt) si nemuritori în acelasi timp, ca si oamenii. Omul este nemuritor si participa la viata vesnica, se bucura de ea. Moartea este vazuta ca o simpla aparenta, iluzie. Vechii egipteni au propus viziunea mortii ca trecere, ca transmutatie spirituala. Dupa cum arata Mircea Eliade, egiptenii „au articulat într-un singur sistem ceea ce parea prin excelenta etern si invulnerabil – cursa soarelui – ceea ce parea doar un episod tragic si, la urma urmei, întâmplator – uciderea lui Osiris – si ceea ce parea prin definitie efemer si fara sens: existenta umana”. Religia, de asemenea, nu difera de viata de zi cu zi. Viata zilnica e viata religioasa. Dumnezeu este ntr, cuvânt care înseamna „pur”, „curat”, dar si „putere”. Religia în vechiul Egipt se caracterizeaza îndeosebi prin panteism si politeism, desi sunt reprezentate si teismul si monoteismul.

Panteonul zeilor egipteni si mitologia egipteana

Pantheonul zeilor este bogat.

Geb (Keb) reprezenta pamântul si Nut – cerul.

Zeul Shu, aerul, s-a strecurat între ei si a produs despartirea cerului de pamânt. Dar acest cuplu l-a nascut pe Râ (Ra), soarele, cel ce a devenit zeu suprem la egipteni. Râ era adorat la Heliopolis ca Atum-Râ, iar la Theba ca Amon-Râ.

De la asocierea cu Amon, se va ajunge la sublima identificare cu Osiris, zeul mortii. Calatoria de la rasarit la apus a soarelui era vazuta ca lupta victorioasa împotriva întunericului. El simboliza atât viata, cât si ordinea universala. Numele sau însemna „totul”, dar si „nimic” în acelasi timp. Era protectorul regalitatii. Totodata, era socotit stapânul cunoasterii si cel ce aducea revelatia. Egiptenii aveau multe legende despre luptele dintre soare si vrajmasii sai, una fiind cea cu balaurul Apop.

Horus, „cel îndepartat”, copilul lui Râ, era foarte popular. Avea un cap de uliu. A luptat împotriva întunericului. Era cunoscut sub denumirea de „zeul soim”. Se identifica sublim cu faraonul. Daca Horus era soarele rasarind, Râ era soarele la amiaza, iar Tum – soarele apunând.

Ptah era un zeu al pamântului, reprezentat adesea împreuna cu faimosul taur Apis. El era zeu suprem la Memphis. A creat lumea prin gândul si cuvântul sau. Osiris (User), fiul mai mare al lui Geb, zeul pamântului si al lui Nut, zeita cerului,

Osiris era zeul mortilor. Era venerat la Abydos. El personifica fortele naturii si daruia oamenilor nemurirea. Nu era doar zeul mortilor, ci si al renasterilor. El îsi asuma aspectul nocturn al soarelui, precum si functia regenerarii în univers.

Isis (Eset) reprezenta pamântul roditor si fertil. Avea atribute magice.

În aceeasi ordine de idei, Seth era opusul, fiind demonul desertului nisipos si sterp. Zeu rau, razboinic, el l-a ucis pe fratele sau Osiris. Supusii care depindeau de acest zeu erau, ca si el, de culoare rosietica: nisipul desertului, fierul, focul, sângele si ceapa etc. Crocodilul si hipopotamul erau animalele sale reprezentative. Totodata, el era întruparea ideii de rau.

Sobek, zeul apelor, era înfatisat cu cap de crocodil.

Thot, „mesagerul”, avea functia de scrib si consilier al zeilor. Era zeu suprem la Hermopolis. Adesea era reprezentat cu pasarea ibis în loc de cap.

Maât era zeita dreptatii si a adevarului.

Zeita Hathor, adorata la Memphis, ca si zeita Neith, „cea teribila”, era a dragostei si a maternitatii, aparând în reprezentari cu cap de vaca.

Atum era zeul creator, demiurgul tuturor divinitatilor si al lumii.

Amon, care însemna „cel ascuns”, era zeul venerat la Theba. Templul de la Karnak îi este dedicat. Foarte importanta este identificarea lui cu Râ si formarea perechii Amon-Râ.

Nilul, râul sacru al egiptenilor, era venerat sub numele de Hapi.

Faraonii si descendenta divina

Faraonii erau trimisii zeilor pe pamânt. Monarhia avea descendenta divina la vechii egipteni.

Regele era vazut ca parte fundamentala a pantheonului egiptean. Al cincilea nume al faraonului era „fiul lui Râ”. Faraonul se identifica sublim cu zeul soare. El aparea ca încarnare a zeitei Maât, rezultând ca era un model exemplar pentru toti. Avea porunca în gura, întelepciunea în inima, iar cuvântul sau era strigatul zeitei dreptatii.

Zeii reprezentau, de fapt, imaginea idealizata a faraonului. Acesta se trezea în zorii zilei, iar una dintre îndatoririle sale de baza era adorarea zeilor. Faraonul asigura stabilitatea cosmosului, dar si continuitatea vietii. Chiar si dupa moarte, el îsi pastra aureola divina. Mircea Eliade scrie despre ascensiunea faraonului la cer. Constantin Daniel, dupa ce elogiaza contributia lui Aram M. Frenkian la egiptologie, sustine ca: „divinizarea faraonului era doar un artificiu pentru sporirea despotismului faraonului care, în felul acesta, exploata mai intens paturile taranesti si mestesugaresti egiptene”.

Este o deturnare a sensului prin prisma unei conceptii mai putin adecvate fata de antichitate. De asemenea, chestiunea sclaviei si a exploatarii poporului egiptean de catre faraon pentru înaltarea piramidelor se impune a fi reconsiderata si înteleasa din interior, asadar în functie de viziunea despre faraon ca trimis al zeului pe pamânt, ca zeu viu. În atare conditii, aceastachestiune este o observatie venita din afara, straina si falsa în contextul civilizatiei Egiptului antic.

Cultul si preotii in Egiptul antic

Cultul la vechii egipteni avea în centru respectul fata de preosi si fata de zei. Zeii sunt ocrotitori si milostivi. Oamenii îi iubesc. Un mare cler se gasea deasupra preotilor, care erau împartiti pe functii.

La Hermopolis cel mai mare preot era numit „cel mai mare dintre cei cinci ai casei lui Thot”, pe când la Heliopolis – „cel mai mare dintre vazatori”. Preotimea nu avea un rol fundamental în Egiptul antic, cu exceptia perioadei thebane.

Existau si preotese. Initial numiti de faraoni, cu timpul preotii au avut functiile ereditare în Egiptul antic.

Preotii erau de mai multe feluri in ocupatiile lor:

  • web – Administratia templului se facea de catre un consiliu de preoti numiti web, adica „cei curati”, acestia fiind preotii faraonului.
  • hm ntr – În afara lor, Egiptul antic a mai cunoscut preotii hm ntr (profetii),
  • it ntr (parintii divini)
  • wr maa (prevazatorii).

 

Ca si în India, preotii erau vegetarieni. Exista si obiceiul ca preotii sa fie circumcisi. Cultul era de doua feluri: zilnic si festiv. Ofrandele constau în fructe, prajituri, pâine si carne etc. Se aduceau si sacrificii umane, dar ale prizonierilor. De pilda, Amenofis al II-lea, dupa o victorie, a sacrificat lui Amon sapte sefi sirieni. La construirea unei piramide, dupa prima piatra se aducea un sacrificiu uman. Zeita Isis avea puteri magice. Magia si mantica aveau si ele un rol important la egipteni, ca la majoritatea popoarelor antice.

Egiptenii, ca si romanii mai târziu, considerau unele zile ale anului faste si altele nefaste. Existau si calendare speciale în acest sens.

Reforma lui Akhenaton – monoteism in Egiptul antic

Reforma se contureaza înca din timpul faraonului Amenofis al III-lea (1400 – 1362 î. Hr.) sub forma cultului lui Aton, discul solar. Domnia este continuat? de Amenofis al IV-lea (1361 – 1340 î. Hr.), iar capitala trece la Tell-el-Amarna. Amenofis al IV-lea îsi ia numele Akhenaton, care înseamna „gloria discului solar” sau „slava lui Aton”. Templele nu mai erau acoperite pentru ca soarele sa fie vazut si adorat în toata splendoarea sa. Astazi este o discutie daca reforma lui Akhenaton era politica sau religioasa.

Pentru Mircea Eliade a fost o reforma politica. Aparuta ca reactie împotriva clericilor de la Theba si a sacerdotiului lui Amon-Râ, consideram reforma lui Akhenaton ca religioasa în esenta ei. Argumentul forte este, însa, trecerea de la politeism la monoteism si monism. Monoteismul lui Moise s-a inspirat din monoteismul lui Akhenaton, dar nu a preluat si monismul. Un alt aspect important se produce pe plan artistic prin accentul pus pe umanizare, pe firesc, prin coborârea artei din monumental în redarea reala a trasaturilor.

Reforma va disparea dupa moartea lui Akhenaton, socotit ulterior un eretic. Fiul sau, Tutankhamon, care inseamna „imaginea vie a lui Amon”, a murit tânar, în urma unui complot de care a fost acuzat vizirul Ay, ce a urmat la domnie înainte ca puterea sa revina generalului Horemheb. Descoperirea, în Valea regilor, a mumiei lui Tutankhamon revolutioneaza cercetarea în acest domeniu si este considerata prima dintre minunile lumii. Astazi se cauta mumia uneia dintre sotiile lui Akhenaton, frumoasa Nefertiti, ce aparea în toate reprezentarile pictografice alaturi de sotul ei, pâna a cazut în dizgratie si a fost înlocuita cu una din fiicele ei. Pe de alta parte, arheologii au cercetat si ruinele palatului împaratesei Cleopatra, astazi sub apele Marii Mediterana, la Alexandria.

 

Ritul funerar si Cartea Mortilor

Ritul funerar apartine la vechii egipteni domeniului credintei, iar aceasta îi ridica pe muritori la zei, asa cum sustine Fernand Schwarz. Egiptenii aveau cultul mortilor. Gândul mortii era prezent în viata egipteanului, aceasta având si menirea de a-l pregati pentru moarte în vederea nemuririi. Mortii erau îngropati cu provizii. Se constata caracterul practic al credintei în nemurire, concretetea vietii de dincolo, care este un fel de viata fizica. Nu exista separatie între suflet si trup. Drumul este greu pâna în lumea de dincolo. Se disting mai multe credinte:

1) sufletele mortilor merg într-un loc trist, în apus (la Memphis);

2) sufletele calatoresc fericite spre apus împreuna cu Râ (la Heliopolis)

3) sufletele mortilor se duc printr-o crapatura a muntelui (la Abydos).

Mortul ajunge în împaratia lui Osiris. Existenta dupa moarte este o continuare a vietii actuale. Menirea egipteanului în lumea de dincolo este sa-l serveasca pe Osiris, cum l-a servit pe faraon. Paradoxal, el devine una cu Osiris.

Judecata lui Osiris

Populara este credinta în judecata lui Osiris. Pe talerul balantei se aseaza inima si pe celalalt o pana, simbolul zeitei Maât, a dreptatii. Oms asteapta rezultatul cântaririi, sa vada daca devoreaza inima mortului.

Monstrul Oms este jumatate crocodil si jumatate hipopotam. Thot scrie rezultatul judecatii.

Mumificarea la egipteni si viata dupa moarte

Arta îmbalsamarii la egipteni cu smirna, scortisoara si tamâie, cu specificul ei, reprezenta un model pentru alte popoare. Pregatirea mumiei avea la baza extragerea creierului si a viscerelor, ce ulterior erau parfumate si pastrate în urne. Pe locul inimii se punea simbolul unui scarabeu (Kepher, cuvânt ce înseamna „devenire”). El era din argila. Scarabeul reprezenta imaginea zeului solar suprem, fiind si simbolul autogenerarii, asa cum indica Maria Carmel Betrò.

Mumificarea este descrisa de Herodot. Timp de 70 de zile cadavrul era pastrat în natron, o solutie de carbonat de sodiu, dupa care era înfasurat în pânza de in îmbibata cu clei aromat. Mumia se închidea dupa aceea într-un sicriu de lemn cu gravuri în interior si exterior. Egiptenii au început sa conserve trupul din epoca predinastica, credinta în viata de dupa moarte conducând la procesul de mumificare. Se spunea despre conservarea trupului ca ar fi fost o revelatie divina, zeul Anubis învatându-i practicile. Anubis (Anpu) era sacalul gardian al cimitirului si calauza spre lumea de dincolo. El conducea sufletele la judecata lui Osiris.

Popularitatea si functia determina ca simbolul scarabeului sa devina o amuleta puternica si preferata. Inima (Ab) este asociata la vechii egipteni nu sentimentului, ci constiintei. Este, totodata, si sediul memoriei si al imaginatiei.

Egiptenii considerau ca lumea era împartita în trei:

  • cerul,
  • pamantul
  • Duat, lumea inferioara, locul de unde rasarea si apunea soarele, de unde izvora si se varsa Nilul si, de asemenea, salasul sufletelor celor morti.

 

Hieroglifa pentru Duat este un cerc reprezentat printr-un om ce-si prinde picioarele sau un sarpe ce-si musca coada.

În ceea ce priveste viata de dupa moarte, existau

  • destinul stelar,
  • destinul solar
  • destinul osirian. Cu timpul cele trei variante s-au suprapus si s-au identificat sublim.

Marile Piramide de la Giza si Sfinxul

Piramidele (Mer), dincolo de opere de arta , reprezentau, de fapt, monumente funerare. Celula permitea lui Ba sa-si ia zborul. Orientarea se facea spre rasarit. Ferestrele mici din piramide aveau rolul de a indica calea pe unde plecau faraonii dupa moarte.

Mastaba, o constructie mare de caramida sau piatra, cu zidurile înclinate, însemnând „bancheta” în araba, era pentru oamenii obisnuiti, iar piramidele pentru faraoni. Marile piramide sunt socotite minuni ale lumii, binecunoscute fiind cele de la El Giseh ale lui Hufu, Hafra si Menkaura, numiti de vechii greci Kheops, Khefren si Mykerinos.

Piramida lui Kheops are 137 metri, cea a lui Khefren este cu 8 metri mai mica, iar cea a lui Mykerinos are 66 metri. Templul la vechii egipteni este numit „locul inimii” (Set Ab) si reprezinta spatiul coincidentei contrariilor, unde timpul este abolit. Templele de la Luxor si Karnak si templul lui Horus de la Edfu sunt, de asemenea, cruciale în cunoasterea religiei vechilor egipteni.

Sfinxul îl reprezenta pe zeul soare, dar si pe faraon. Leul htonic simbolizeaza triumful vietii. Leul este si simbolul zeului Osiris. Valea regilor, situata la vest de Theba contine morminte aflate unele la 100 metri adâncime.

Nemurirea sufletului

Sufletul continua sa existe dupa moarte. Egiptenii credeau în nemurirea sufletului. Acesta era scindat în mai multe parti:

a) Ba – în timpul vietii anima trupul si dupa moarte trece într-o alta viata. Are drept simbol cocorul si exprima libertatea. Este sufletul independent de corp.

b) Ka – principiul vital, legat de corp, nu-si ia zborul ca ba (bai), ci coboara în pamânt. Este energia, spiritul pazitor al omului sau sufletul individual, dar si imboldul nemuririi.

c) Ran – numele omului. Are o realitate ce trebuie pastrata si dupa moarte.

d) Akh – inima. Este cântarita pe balanta într-o judecata. Reprezinta vointa. Legat de eternitate, este „spiritul transfigurat”.

Fernand Schwarz considera ca partile componente ale lumii concrete sunt:

  • corpul,
  • numele,
  • umbra
  • inima

 

Lumea imaginara se alcatuieste din:

  • Akh sau corpul luminii,
  • Ka sau forta vitala universala,
  • Ba sau identitatea paradoxala
  • Sahu sau corpul gloriei ori prezenta lui Dumnezeu în om (raspunde de comportament social si caracter)
  • Shut, adica Umbra, este imaginea silentioasa a personalitatii noastre.

 

Conform unei alte viziuni, ar fi vorba de urmatoarele diviziuni ale sufletului la egipteni:

  • Ka (sinele individual) – hieroglifa imbratisarii – protectie
  • Ba (sinele universal) – hierogrlifa pasare cu cap de om, vointa si constiinta – personalitatea
  • Akh (spiritul),
  • Sahu (trupul mumificat),
  • Sekhem (puterea),
  • Ab (inima)
  • Khaib (umbra).

 

Ka este principiul vietii. Emanatie a zeului Râ, el anima toate fiintele. Ka proteja defunctul atât în timpul vietii, cât si dupa moarte. Spre deosebire de Ba, rezervat la început doar faraonului, Ka putea apartine oricui: zeilor, regilor sau oamenilor de rând. Pâna si unele obiecte erau considerate ca având Ka (de exemplu unele temple). Faraonul si zeii aveau mai multi Ka, ajungând în anumite perioade pâna la 40.

Hieroglifa lui Akh este pasarea ibis, în Egipt existând credinta ca aceasta pasare reprezinta aparitii ale mortilor. Cuvântul egiptean este apropiat de cel ce înseamna lumina, derivat de la “a straluci”. În Textele piramidelor se spune ca Akh este natura unor zei ca Râ sau Osiris. Amândoi sunt Akh într-o anumita faza a ciclurilor existentei lor.

Notiunea de Akh este, de asemenea, legata de ideea de renastere.

Khet era trupul perisabil, muritor, nepreschimbat înca în mumie.

Sekhem este un termen ce poate fi tradus prin „putere” sau „capacitate”. Este pus în relatie mai degraba cu zeii decât cu oamenii.

Sahu, la rândul sau, reprezinta mumia, trupul ce nu se transforma, corpul luminos si atemporal. La început a fost tradus prin „stramos” sau „glorie”. Mai târziu va reprezenta „mumia”, iar în cele din urma va fi tradus prin „corp spiritual”. Sahu trebuie sa se uneasca cu Ba si Ka. Astfel, în Cartea egipteana a mortilor se spune:

„Faceti ca Sufletul meu la mine sa  poata veni,/ Oriunde s-ar gasi!…/ O, voi, Paznici ai Cerului, paziti-mi Sufletul;/ Daca zaboveste faceti-l sa-mi caute Trupul!…/ Oh! Apropiati-mi Sufletul de Corpul meu Glorios!”

Khaib (umbra) este imaginea tacuta a personalitati umane: „Pe când voi, demoni, care îl tineti pe Osiris închis,/ Sa fiti aruncati în tenebre si în abis,/ Ca Umbra mea sa nu fie capturata, prin voi!/ Ca Sufletul meu sa nu fie încarcerat prin voi!/ Fie-mi deschisa calea pentru Sufletul si Umbra mea!”.

Ran (numele) era însasi esenta fiintei umane, formula magica a naturii sale secrete, dezvaluita prin cuvântul scris. Moartea definitiva era echivalata cu uitarea si cu stergerea numelui de pe templu (de pilda în cazul faraonului Akhenaton). Toti oamenii, dar si zeii aveau un nume secret, ce nu putea fi distrus. Pronuntarea numelui însemna un act magic, modelarea unei imagini spirituale, deoarece rostirea însemna creatie. În teologia memphita, zeul Ptah a creat lumea gândind-o în inima sa si apoi rostind cuvintele.

Ab sau Ib (inima) este lacasul constiintei, ratiunii, spiritului, martor interior al gândurilor. Inima din punct de vedere fizic este Hati. Pe mumie, în dreptul inimii, era depusa o amuleta în forma de scarabeu. Aceasta simboliza forta devenirii. Totodata, scarabeul îi conferea puterea de a traversa zonele cele mai obscure ale lumii de dincolo si capacitatea de a rezista în fata pericolelor. Defunctul îi cerea inimii sale sa fie alaturi de el, unita cu fiinta sa si sa depuna marturie în favoarea lui la cântarire:

„Inima mea Ib o am de la cereasca mea mama,/ Inima Hati îmi vine din viata pamânteana,/ Sa nu-mi aduca marturii mincinoase si vini/ Si sa ma respinga astfel judecatorii divini!/ Sa fie marturii adevarate/ Despre viata mea de pe pamânt, dupa fapte…”.

 

Religia si cultura egipteana au influentat pe evrei, heleni, fenicieni si romani etc., precum si numeroase popoare învecinate. Farmecul lor ramâne vesnic. M. E. Matie scrie despre influenta cultului zeului Osiris asupra crestinismului si exemplifica prin: ritualul de Paste, judecata de apoi, învatatura despre împaratia subpamânteana si caznele la care sunt supusi dusmanii lui Osiris

 

Bibliografie:

Ovidiu Drimba, Istoria culturii si civilizatiei

Cartea egipteana a mortilor

Mircea Eliade, Istoria credintelor si ideilor religioase

Maria Carmel Betrò, Hiéroglyphes. Les mystères de l’écriture

Fernand Schwarz, Initiations aux Livres des morts égyptiens

Constantin Daniel, Civilizatia Egiptului antic

Herodot, Istorii II, 37

Max Guilmot, Le message spirituel de l’Égypte ancienne

 

 

 

(Visited 99 times, 1 visits today)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *