De-a lungul respectabilei sale cariere de arheolog aventurier, profesorul Henry Jones a vazut multe lucruri inexplicabile, iar in capitolul „Cadranul destinului” al seriei „Indiana Jones”, lucrurile se limpezesc intr-un mod neasteptat: nu are importanta ce crezi, ci doar forta cu care crezi!
Desigur, e nevoie de o forta considerabila pentru a crede in „Indiana Jones si cadranul destinului”, nu pentru ca ar fi un dezastru, ci doar pentru ca se demonstreaza un film al carui sens e dificil de identificat.
Cel putin cam acesta este mesajul care se desprinde din multe recenzii ce nu-si ascund dezamagirea pentru dificila incadrare a acestui capitol in peisajul celor patru care l-au precedat.
Dar fiecare istorisire a seriei ce-l are drept protagonist pe Indy a avut parte de pareri controversate, fie pentru scenariu, fie pentru anumite tehnici utilizate de regizori in cadrul filmarilor, pentru dialoguri, costume, muzica, inexactitati istorice si orice altceva a mai sarit la un moment dat in ochii adeptilor criticii in general.
Ultima prajiturica a francizei, regizata de James Allen Mangold (primul si ultimul film al seriei care nu s-a supus baghetei magice a lui Steven Spielberg din acest punct de vedere), pare sa reuseasca a darui divertisment publicului larg, desi tinde sa alunece pe panta banalitatii sau, cu alte cuvinte, o lovitura de bici in aer, fara sa trosneasca.
De aceasta data, cuplul Spielberg-Lucas si-a rezervat in exclusivitate rolul de producator executiv, intrucat si scenariul a fost incredintat unei echipe diferite: James Allen Mangold, Jez Butterworth, John-Henry Butterworth si David Koepp – acesta din urma fiind deja pus la incercare cu cel de-al patrulea capitol al seriei, „Indiana Jones si regatul craniului de cristal” (2008).
Indiana Jones si Cadranul destinului (2023)
A trecut ceva vreme de cand Indy executa salturi spectaculoase de pe un vagon de tren pe altul sau se lansa in neant de pe punti suspendate la inaltimi vertiginoase – o certitudine adusa in prim-plan si de prologul filmului, bidirectionat spre trecut si spre prezent, pentru a ne aminti cum era odata si cum este la ora actuala profesorul Jones.
Se remarca fara indoiala secventa in care un Harrison Ford reintinerit de o excelenta gaselnita digitala, palmuieste cu sarg hoarde de nazisti in timp ce incearca sa puna mana pe al nu se stie catelea obiect care merita sa fie expus intr-un muzeu: legendara Lance a Destinului, cea cu care Iisus a fost strapuns cand se afla rastignit pe cruce.
O alta aventura ce desemna in mod inevitabil un traseu intortocheat si plin de neprevazut pentru Indy, care-l va conduce la descoperirea unei enigmatice jumatati de relicva straveche – Cadranul lui Arhimede (Antikythera) – ce devine o veritabila obsesie pentru amicul sau, Basil Shaw.
Este vorba de fapt despre un lung prolog incarcat cu acele note ale atmosferelor clasice specifice seriei, servit inainte ca povestea sa ne readuca in vremurile prezente.
Sau mai exact, trei decenii mai tarziu, in 1969, intr-o circumstanta de antiteza cu agilitatea si forma fizica de invidiat a lui Indiana Jones: batran, morocanos si vesnic in conflict cu vecinii pentru a dobandi liniste… doar liniste…
O ipostaza in care cu greu reuseste sa se faca respectat si sa predea intr-o aula in care tinerii casca plictisiti si nu-l mai privesc cu admiratia de odinioara: un Henry invins, obosit, dezamagit, in fine, cu bateriile descarcate.
Un strigat de ajutor ce trezeste la viata spiritul de aventura
Helena (Phoebe Waller-Bridge), fiica unuia din putinii prieteni adevarati ai profesorului, Basil Shaw, se prezinta la usa sa cerandu-i sa o ajute sa continuie cercetarile defunctului sau tata, insetata fiind de aventura, faima si nu in ultimul rand, de bani.
Urmarita de oamenii lui Jurgen Voller (Mads Mikkelsen), un vechi adversar al lui Indy, Helena este unica detinatoare a pretioaselor informatii necesare pentru descoperirea celei de-a doua jumatati a Cadranului lui Arhimede – un obiect gratie caruia nu numai ca s-ar fi putut arunca o privire scrutatoare in viitor, ci chiar s-ar fi putut calatori in timp.
Asadar Indiana Jones nu rezista ispitei: imbatranit, stangaci si lipsit de fortele de odinioara, in numele afectuozitatii ce nutreste pentru Helena, regaseste insufletirea de odinioara pentru a scoate de la naftalina vechea palarie si biciul – nelipsitele sale tovarase de aventura, fara de care portretul lui Indiana Jones nu ar putea fi complet.
Avem de-a face cu o introducere promitatoare – un prim act ce detine in egala masura justele ingrediente: ceva nostalgie, aparitii clasice dar si noi, argumente asupra carora suntem invitati sa reflectam si o atmosfera care anunta surprize.
Dar dupa acest optim preludiu, scenariul pare sa-si piarda busola: dialogurile, urmaririle si explorarile subacvatice nu au nici sare nici piper, devin banale, iar spectatorul aluneca usor pe acea panta care-l determina sa inceapa sa se gandeasca la altceva.
Povestea se dilueaza, tinde sa se destrame, intinzand coarda catre un final care explodeaza cu intarziere si lasand anumite chestiuni nerezolvate, alaturi de prea multe argumente de natura reflexiva care ar fi meritat un spatiu ceva mai amplu.
Motiv pentru care nu putini au fost cei ce isi manifestara dezamagirea, astepandu-se desigur la un epilog complet diferit, la inaltimea unui „Indiana Jones 5” care ar fi putut detine acte in regula nu doar pentru a darui publicului larg o surpriza placuta, ci ar fi incununat cu lauri de glorie si cariera unui Harrison Ford ce se demonstreaza (inca) pilonul de nezdruncinat al intregii serii.
Timpul unui film care despica firul timpului in patru
Poate ca nu exista un moment mai potrivit pentru a turna un film care sa lanseze o noua teorie menita sa despice firul timpului in patru: in ultimii ani conceptul de timp tinde sa capete noi valente, iar oamenii par sa fie mai dispusi ca oricand a intelege multiplele sale interpretari.
Timpul ca o a patra dimensiune, timpul ca un nepretuit factor pentru a trai viata din plin, timpul ca pastrator al unor amprente, memorii, mituri sau fapte eroice si nu in ultimul rand, timpul ca panta pe care omenirea aluneca de mii si mii de ani catre o destinatie necunoscuta – cine poate afirma azi cu certitudine ca timpul nu ar putea fi explorat (sau exploatat) si intr-o alta maniera?!?
Ce rezultate ar putea oferi posibilitatea de a calatori in timp? Ar fi un lucru bun sau dimpotriva, o catastrofa pentru om? Ar schimba acest lucru cursul evolutiei omenirii de pe intreaga planeta? Ar face sa explodeze in mii si mii de fragmente axiomele de nezdruncinat pe care se bazeaza in prezent stiinta? Sau ar dechide noi prospective omului pentru a-i ingadui sa priveasca in departari, ca prin gaura cheii, enigmatice carari neexplorate, care-i asteapta inca pasii?
Inca din cele mai vechi timpuri mintea omului a incercat sa inventeze o masinarie pentru a putea calatori inainte si inapoi pe traseul vremii, dar reusi doar sa-si imagineze, cu puterea nelimitata a fanteziei, nenumarate scenarii ce au servit drept suport pentru romane, filme, piese muzicale, jocuri video sau benzi desenate, al caror mesaj este mereu acelasi: „ce-ar fi daca?”.
Dar ideea ca Arhimede ar fi pus la punct cu aproape trei secole i.e.n. un dispozitiv in masura sa controleze timpul constituie cu adevarat un argument demn de a inspira „Indiana Jones 5”.
Misteriosul mecanism de la Antikythera
Pentru cei mai putin informati din acest punct de vedere, ar fi just de mentionat ca mecanismul cu pricina exista cu adevarat: descoperit pe 17 mai 1901 in Grecia, intr-o epava scufundata in imediata vecinatate a insulei Antikythera, se afla in prezent expus in cadrul National Archaeological Museum din Atena.
Realizat in intregime din bronz, a fost catalogat de specialisti drept un instrument stravechi ce ar fi servit la calcularea pozitiilor astrelor pe bolta, dar complexitatea sa, precum si ingeniozitatea extraordinara cu care au fost ansamblate componentele acestuia, ii invaluie provenienta intr-o aura de mister.
In opinia expertilor, mecanismul a fost realizat intre anii 150-100 i.e.n., iar precizia masuratorilor sale face astfel incat din punct de vedere functional sa poata concura cu cel mai desavarsit ceas elvetian creat in secolul al XIX-lea.
Dispozitivul a fost chiar considerat de o serie intreaga de specialisti drept „cel mai batran calculator analogic din intreaga istorie a omenirii”, dar o astfel de afirmatie ridica un mare semn de intrebare asociat perfectiunii sale, care ar indica faptul existentei unor variante premergatoare, ce au condus la obtinerea exemplarului final.
In ciuda surprinzatoarelor sale performante pentru un mecanism atat de vechi, ansamblul este considerat compatibil din punct de vedere al complexitatii cu nivelul de cunostinte stiintifice detinute de anticii greci in perioada elenistica tarzie: la nivelul sau sunt reprezentate doar cinci planete vizibile cu ochiul liber, iar metalul din care este realizat permitea la vremea respectiva prelucrarea sa cu usurinta in ateliere artizanale.
Mai mult decat atat: din punct de vedere al atestarilor documentare detinem si scrierile filozofului si politicianului roman Marcus Tullius Cicero (106 i.e.n. – 43 i.e.n.), care semnala existenta la Siracuza, a unei masinarii realizate de Arhimede, cu ajutorul careia se putea stabili comportamentul soarelui, planetelor si lunii.
Totusi, mecanismul de la Antikythera continua sa fie incadrat si azi in categoria cunoscuta sub acronimul OOPArt (Out of place artifacts) de catre sustinatorii asa-numitei „arheologii misterioase”, care nu accepta de altfel nici veridicitatea inscriptiei aflate in interiorul sau.
Este vorba despre un text ce a fost descoperit in iunie 2016, cand un grup de cercetatori, utilizand un scanner de inalta rezolutie cu raze X, reusi sa descifreze, litera dupa litera, indicatiile privitoare la modul de utilizare al mecanismului, respectiv ca un acurat calendar al evenimentelor astronomice, eclipselor si datelor de desfasurare a Jocurilor Olimpice.
Pe 28 martie 2022 a fost publicat un studiu de specialitate care indica o data precisa corespunzatoare calibrarii mecanismului, stabilita pe baza conceptului potrivit caruia un instrument mecanic de acet tip acumuleaza in timp o eroare care creste pe masura scurgerii vremii; studierea acestei piste conduce la obtinerea unei date exacte a calibrarii: 23 decembrie 178 i.e.n..
Bibliografie:
-
Reynolds, Simon – „George Lucas Explains Indy 5’ Plans”, 2008;
-
Kowalski, Dean A. – „Indiana Jones and Philosophy: Why Did it Have to be Socrates?”, 2023
-
Laurini, Gabriele – “Indiana Jones e il quandrante del destino recensione: tempo maladetto”, 2023;
-
Bonvecchio, Claudio – „La filosofia di Indiana Jones”, 2023;
-
Washburn, J – „Stealing Indiana Jones. An Essay on Inspiration and Death and How George Lucas Hijacked the Gratest Stories of Our Time”, 2023.
- Biography
Catalin Stanculescu Ph.D. is an independent researcher and historian specializing in mythology, ancient history, sacred sites, comparative religion, and ancient philosophy. Catalin is the author of numerous articles on sites like www.mythologica.ro or www.descopera.org based on mythology in romanian language.