În momentul cand, dupa traditie, are loc nasterea Romei (adica la mijlocul secolului al VIII -lea, în 753 i.e.n.), Italia se prezinta ca un puzzle heteroclit de popoare ale caror originin raman si astazi putin cunoscute. În afara de etrusci si de grupurile înca numeroase de popoare mediteraneene, precum ligurii în nord-vest si în Sardinia, elimii si sicanii în Sicilia, toate instalate de multa vreme, peninsula este ocupata din plin de populatii de limba indo-europeana, grupate global sub numele de “italice”: latinii în campia centrala, umbrienii, sabinii, samnitii, pelignii, marsii in centru, oscii, volscii, lucanii, messapii, iapygii si bruttii în sud, picenienii si venetii in nordul Apeninilor. S-a crezut multa vreme ca au venit, in valuri succesive, în mileniul al II-lea din diverse teritorii urmand calea terestra septentrionala sau cea maritima. Dar aceasta interpretare “invazionista” este astazi foarte controversata, ca de altfel toate tezele relative la indo-europeni. Numerosi specialisti (P. de Francisci si M. Pallottino, in special) cred ca asimilarea populatiilor italice s-a facut prin contacte pasnice, în timp, si nu prin sosirea brutala de grupuri etnice indo-europene, deja puternic organizate si diferentiate. Aceeasi situatie va fi si pentru etrusci, ca si pentru celtii instalati în campia Padului.
Istoria poporului etrusc – origini si ipoteze
Popoarele al caror nume ne-au fost transmise de traditia istorica nu coincid cu marile arii culturale pe care investigatiile arheologilor au permis sa fie descoperite: terramare-le in campia Padului, civilizatia “apeninica” si civilizatia campuri lor de urne din perioada bronzului, cultura “latiala” si, mai ales, civilizatia villanoviana (dup? numele Villanovei, în apropiere de Bologna) în perioada fierului, caracterizata în special prin ritul incineratiei si prin folosirea urnelor biconice pentru adapostirea cenusei. Aceasta din urma a cunoscut o puternica înflorire în secolul al VIII-lea î.e.n., în special în Toscana si Latium.
Chiar daca peninsula era izolata pana în secolul al VII-lea î.e.n. ea s-a deschis influentelor exterioare, venite dinspre mare si Orient. Asistam, sub influenta fenicienilor, care si-au instalat puncte comerciale în Sicilia si Italia meridionala, si a grecilor, mai întai pirati si prospectori, apoi negustori si colonizatori, la aparitia oraselor, la generalizarea scrisului si la difuzarea de produse de artizanat grecesti.
Fondatori, dupa cum s-a vazut, a numeroase cetati – Siracuza, Agrigent, Selinunt, Crotona, Tarent, Sibaris, Cumae, pentru a nu le cita decat pe cele mai renumite, locuitorii “Marii Grecii” au contribuit la progresul populatiilor indigene, fara ca totusi sa încerce sa le asimileze, nevazand în ele decat o rezerva de mana de lucru, de furnizori si de clienti . Ei nu au putut împiedica, totusi, ca, în contact cu ei, aborigenii sa se “hraneasca” cu stiinta si tehnicile lor – începand cu cea a armelor – devenind ei insisi prada. Din acest puzzle de popoare, limbi si culturi care caracterizeaza Italia primitiva se naste o civilizatie de o extrema originalitate, de la care Roma a primit o mostenire bogata si care a transmis Romei mostenirea sa elenica.
Începand din secolul al XIX e.n., sapaturile au scos la iveala un material considerabil care ne-a permis s-o cunoastem mai bine, dar poporul care a dezvoltat aceasta civilizatie, etruscii, pastreaza si astazi o parte din misterul sau. Limba acestora, într-adevar, nu a putut fi descifrata. Se poate citi, traducandu-se doar cateva zeci de cuvinte, deoarece este scrisa într-un alfabet adaptat dupa cel al grecilor. Se stie doar ca nu este de origine indo-europeana.
Originea etruscilor este, în aceste conditii, foarte putin cunoscuta si deosebit de controversata. Înca din perioadele antice, doua teze s-au opus: cea a lui Herodot, care vedea în etrusci descendentii si colonizatorii lidieni care au parasit masiv aceasta regiune din Asia Mica in urma foametei, si cea a lui Dionysos din Halicarnas, care îi considera, dimpotriva, ca autohtoni. Nimeni nu mai crede astazi in migrarea unui popor întreg sau in maturizarea subita a unei populatii autohtone închise în ea însasi, ci se avanseaza ipoteza ca grupuri mici, venite din Orient sau purtatoare ale unei culturi bogate în elemente orientale, au putut sa se instaleze – într-o epoca greu de definit – pe coastele Toscanei si ca si-au impus cultura treptat, aceasta fiind asimilata.
Marire, glorie si declin – cultura si decadenta
Oricum ar fi, dominatia unei parti importante din Italia peninsulara de catre etrusci pare stabilita in secolul al VIII-lea i.e.n. Etruriei propriu-zise, ale carei limite sunt, în linii foarte mari, cele ale Toscanei de astazi, se adauga Latium si Campania la sud, Emilia-Romagna si cea mai mare parte a campiei Padului, la nord. Aliati cu fenicienii din Cartagina, etruscii dreneaza comertul Mediteranei occidentale în detrimentul grecilor din Marsilia (foceenii) si din Italia de sud, ceea ce nu s-a petrecut fara a provoca grave conflicte. În 530, flotele etrusca si cartagineza îi zdrobesc pe foceeni. În 474, siracuzanii si grecii ies victoriosi in fata celor din Cume. În 423, samnitii coborati din munti cuceresc Capua si pun capat dominatiei etrusce in Campania. La inceputul secolului al IV -lea, latinii preiau ofensiva, cucerind Veii in 396, in timp ce celtii îsi recuceresc pozitiile in campia Padului. Declinul se accelereaza in secolul urmator si în 265, cucerirea orasului Volsinii marcheaza sfarsitul cuceririi Etruriei de catre romani. Civilizatia sa va supravietui acestei prabusiri nu numai în Toscana, ci în toata Italia romana.
Atat istoria institutiilor, cat si istoria politica a efemerului “imperiu” etrusc ne fac sa ne gandim la cea a Eladei. Si aici domina o civilizatie urbana, al carei mod de viata difera radical de cel al popoarelor italice înconjuratoare . Baza organizarii socio-politice este cetatea-stat, mai întai condusa de un rege dotat cu puteri aproape absolute (lucumon), apoi de o oligarhie restransa a unor mari familii care controlau înaltele magistraturi si Senatul. Spre deosebire de ceea ce se va petrece la Roma, grosul populatiei era compus din sclavi si traia în conditii extrem de dificile. De aici au rezultat violente lupte sociale care au însangerat numeroase cetati la începutul secolului al III -lea si care au grabit declinul puterii etrusce. La Volsinii, o revolta a ajuns sa dea, pentru o vreme, puterea sclavilor si, pentru a pune capat acestei situatii, nobi limea locala a apelat la romani, acestia cucerind în 265 ultima cetate independenta a Etruriei. Ca si cetatile grecesti, amenintate în secolul al IV -lea de puternicii lor vecini, orasele etrusce nu au stiut sa se uneasca pentru a tine piept pericolului. Desigur, existau institutii federale, grupandu-i anual pe reprezentantii celor 12 cetati ale Etruriei în sanul Consiliului care-l desemna pe sacerdos (marele preot), dar acestor organisme le lipsea eficacitatea si puterea.
Mestesugari si artizani, constructori si navigatori
Buni agricultori, care practicau irigarea si drenajul terenurilor mlastinoase, etruscii au fost si excelenti mestesugari, producatori de numeroase obiecte din teracota (vase, urne funerare, reliefuri pentru decorarea monumentelor) si, mai ales, fauritori, gratie zacamintelor de cupru din zona Toscanei si a minereurilor de fier din insula Elba, ai uneia dintre cele mai puternice industrii metalurgice a Antichitatii. Au excelat, de asemenea, în activitatile din domeniul maritim si în comertul pe distante lungi, ajungand din Adria si Spina pana în Europa Centrala.
Numeroasele contacte cu lumea elenica au impus influenta artistica manifestata in sculptura (Apollo din Veii), cat si în ceramica decorata si marea pictura.
Totusi nimic din toate acestea nu constituie o demarcare fata de marea civilizatie vecina. Etruscii si-au construit, de fapt, o cultura originala, in care domina elementele împrumutate din Orient si cele care deriva din vechiul fond mediteranean anterior venirii indo-europenilor. Acestea apar în statutul femeii, asa cum ni-l prezinta frescele murale ale mormintelor din Tarquinia ori grupurile care orneaza sarcofagele ce contin cupluri aristocratice. Sotia era, într-adevar, admisa pe picior de egalitate la sarbatorile si banchetele care punctau viata nobilelor familii (acest lucru îi scandaliza pe greci si apoi pe romani) si juca, se pare, un rol deloc neglijabil în afacerile politice ale cetatii.
În domeniul arhitectural si urbanistic, etruscii au fost mari inovatori. Din orasele lor insa, cladite cu materiale fragile nu a mai ramas nimic.
Influenta pe care etruscii au exercitat-o asupra civilizatiei Romei antice este considerabila, fie ca este vorba de civilizatia materiala (planuri de orase, elemente arhitecturale), de conceptia despre autoritate si despre atributele ei, sau de ritualurile divinatorii ori de alte ceremonii religioase. Dar, mai ales, prin intermediul lor, mai mult decat prin cel al grecilor din Italia de Sud – multa vreme neîncrezatori fata de popoarele italice -, romanii au fost pusi în contact cu elenismul.
- Biography
Catalin Stanculescu Ph.D. is an independent researcher and historian specializing in mythology, ancient history, sacred sites, comparative religion, and ancient philosophy. Catalin is the author of numerous articles on sites like www.mythologica.ro or www.descopera.org based on mythology in romanian language.
5