De ce impodobim Bradul de Craciun? Traditii si simboluri

Impodobitul bradului de Craciun constituie una din cele mai raspandite traditii de pe glob, ce aduce in casele oamenilor o atmosfera calda, ospitaliera si festiva totodata, in ajunul celei mai intragite sarbatori a anului.

Dar putini sunt cei ce stiu ca acest frumos obicei are la origini un ritual pagan din vremuri de demult, menit sa „reproduca” pe Pamant, imaginarii copaci ai Paradisului, vesnic tineri, cu ramuri inverzite si plini de stralucire, de fructe colorate, pietre pretioase si multe alte minunatii pe care mintea omului nu le poate cuprinde…

Raportandu-se la ambientul in care traia, omul incerca sa creeze ceva care sa aduca fie si macar in mica masura cu un astfel de simbol ceresc nepretuit, pentru a intari o legatura socotita indisolubila – cea dintre uman si divin – pecete a lumii sale spirituale de odinioara.

 

De ce impodobim bradul de Craciun?

Neavand la indemana nici nestemate, nici sclipiri magice de raze paradisiace, omul alese din noianul de arbori care imbracau colinele bradul – un copac ce-si mentine prospetimea culorii chiar si in cele mai ostile conditii de iarna, imprastie un parfum minunat si binefacator si intruchipeaza un soi de varf de lance indreptat spre vazduh – expresie antica a nazuintei omului de a atinge cerul.

In ramurile acestuia a agatat obiecte colorate din piatra, din oase de animale si din lemn mai intai, fiecare din acestea avand darul de a indeparta spiritele rele din imprejurimi si de a veghea la bunastarea si armonia comunitatii, pentru ca mai apoi, in vremuri ceva mai pasnice, omul sa opteze pentru delicii culinare – fructe de iarna si dulciuri, insotite de decoratiuni variate, din ce in ce mai frumoase, pe masura ce se inventau noi materiale care sa se preteze la asa ceva – panglici, hartie, ceramica, sticla, cristal sau plastic.

Druizii, anticii sacerdoti ai celtilor, observand ca bradul ramane mereu verde indiferent de anotimp, considerau acest pom un simbol de viata lunga, de tinerete fara batranete, asa cum sugerau ca omul se regaseste in taramul celor vesnice.

Vikingii din exttremitatea nordica a Batranului Continent nutreau convingerea ca pinul rosu ar fi detinut puteri magine, din pricina ca nu-si pierdea acele nici macar pe gerul cel mai cumplit, motiv pentru care duceau acasa cate un astfel de exemplar impunator si-l decorau la randul lor cu fructe uscate, invocand fertilitate si prosperitate in familie.

Si romanii din atichitate obisnuiau sa-si decoreze locuintele cu ramuri de pin in timpul iernii, ca semn al increderii renasterii naturii in primavara urmatoare, urandu-si astfel un nou an roditor si purtator de noroc.

 

Bradul crestinilor din Ajunul Craciunului

Odata cu evenimentul Nasterii Domnului, bradul incepu sa capete noi valente spirituale, chiar mai puternice si mai pe placul inimii celor ce imbratisau credinta crestina, asociindu-l unui moment in care pamantenii fura miluiti de Atotputernic prin trimiterea Fiului Sau pentru a le salva sufletele de sub stapanirea diavolului.

Ce poate fi mai entuziasmant decat o astfel de promisiune divina pentru un crestin? Si cine il poate judeca pe acesta din urma daca, din umila sa pozitie de muritor de rand, a indraznit sa imprumute simbolul vietii vesnice de la pagani pentru a-l inchina aceluia pe care-l socoteste Creatorul tuturor celor vazute si nevazute?

Avand in vedere ca este vorba despre un obicei pasnic, frumos si aducator de bucurie in casele si in sufletele oamenilor, a fost primit cu bratele deschise pe mai toate meridianele lumii, oamenii intrecandu-se in a inventa decoratiuni din cele mai placute privirii pentru a impodobi aceste ramuri cu miros proaspat de seva de padure.

Astfel, bradul impodobit in Ajunul Craciunului, a capatat proportiile unuia din cele mai impresionante si mai mangaietoare taine pentru intreaga lume crestina – in noaptea in care se sarbatoreste nasterea celui ce, potrivit credintei, a dat o noua viata lumii, copacul aflat in miezul Gradinii Edenului – simbol al caderii umane – devine arbore la adapostul caruia umanitatea regaseste iertare divina.

 

Bradul de Craciun al lumii moderne

Se pare ca primul brad decorat in Ajunul Craciunului in semn de sarbatorire la nivel de comunitate moderna, ar fi aparut in Estonia, in 1441, cand locuitorii au decis sa plaseze un astfel de gigantic exemplar impodobit in Piata Municipala din Tallinn.

In jurul acestuia, tinerii se plimbau, dansau si flirtau, incercand sa-si gaseasca jumatatea, incantati de decorul mirific si promitator al unei vesnic verzi varste a iubirii.

Alte surse sustin ca traditia moderna de decorare a bradului de Craciun ar proveni de pe meleaguri germane: potrivit unei legende, un calator ce cobora de pe cararile muntilor in noaptea de Ajun, fu atat de incantat de frumusetea stelelor ce straluceau printre ramurile ninse ale brazilor, incat nu rezista ispitei si taie unul din acestia, purtandu-l acasa si impodobindu-l cu lumanari rosii, spre bucuria copiilor sai.

Familiile din vecinatate gasira de cuviinta nu e o ideea rea si se apucara sa isi decoreze la randul lor locuintele cu brazi, incercand din rasputeri sa-i faca mai frumosi si mai bogati decat ai celor din curtea vecina, ceea ce dadu startul unei traditii ce s-a perpetuat pana in ziua de azi.

 

Bradul impodobit  – protagonist a numeroase legende

Povestea bradului de Craciun imbraca o multime de variante, care de care mai plina de fantezie, dar cea care tinde sa fie recunoscuta cu precadere este legata de un sfant ce nu apartine religiei ortodoxe, ci celei catolice: Sfantul Bonifaciu.

Se spune ca de fapt, Sfantul Bonifaciu ar fi fost cel ce i-a convins pe germani sa se crestineasca, printr-un miracol savarsit dinaintea multimii: maniat din pricina ca locuitorii taramurilor respective venerau un stejar stufos, lovi trunchiul acestuia cu o toporisca, despicandu-l in doua si lasand sa rasara in locul acestuia un brad falnic, parfumat, cu ramuri verzi, peste care incepura sa fulguiasca stropi stralucitori de nea, spre uimirea tuturor celor de fata.

Sfantul Bonifaciu le ceru tuturor sa bage de seama la forma triunghiulara a bradului, care aducea cu simbolul Sfintei Treimi, incredintandu-i ca este un copac sfant si un mijloc de cinstire al credintei crestine si a Nasterii lui Iisus.

Se povesteste ca oamenii locului, pe de o parte surprinsi de asemenea minunatie, iar pe de alta parte nefiind tocmai cunoscatori in ale randuielilor crestine, luara brazii acasa si-i atarnara de tavan cu varful in jos, dar Sfantul Bonifaciu le lumina mintile, indemnandu-i sa aseze brazii cum se cuvine si sa-i impodobeasca cu ce au mai frumos prin case.

Francezii nu sustin ca traditia bradului impodobit in pragul sarbatorilor de iarna le-ar apartine, dar s-au straduit de-a lungul timpului sa si-o insuseasca intr-un mod cat mai spectaculos cu putinta, imprumutandu-i simbolul maret si decorativ pentru a aduce un plus de frumusete castelelor si gradinilor celor instariti.

O serie de documente din anul 1521, mentioneaza impodobirea unui brad impunator cu prilejul unui eveniment important din inalta societate franceza si anume, la ceremonia casatoriei dintre printesa Helene de Mecklengurg cu ducele de Orleans, dar primul brad impodobit in mod oficial cu prilejul sarbatoririi Craciunului in Franta, a fost plasat in piata centrala din Strassburg, abia in anul 1605.

 

Bradul din Ajunul Craciunului pe meleagurile noastre

Si romanii au indragit pe data traditia impodobirii bradului in Ajunul Craciunului, desi nu e prea limpede momentul exact in care acest obicei ar fi patruns pe meleagurile noastre.

Potrivit scrierilor din secolul al XIX-lea, se pare ca cel dintai care a optat pentru o astfel de decoratiune insolita in odaile palatului, ar fi fost regele Carol I, care ar fi ordonat ca in saloanele de gala sa fie ornati brazi falnici in Ajun de Craciun, insistand ca sala tronului sa fie impodobita cu nu mai putin de 14 brazi alesi pe spranceana, asa cum se obisnuia odinioara pe meleagurile nordice ale continentului european.

La randul sau, regina Elisabeta dispuse ca sub acesti brazi sa fie asezate daruri speciale pentru invitatii la petrecerea din noaptea de Craciun, nefiind uitat nici unul din membrii familiilor nobile care s-au bucurat de privilegiul de a participa la cina regala.

Dar si familiile de rand isi infrumusetau casele cu brazi in seara de Ajun, chiar daca nu dispuneau de aceleasi resurse precum nobilimea – obiceiul impodobirii bradului cu panglici, nuci, mere, ciucuri si clopotei era extrem de raspandit pe plaiurile romanesti, indiferent de zona.

In plus, bradul impodobit cu panglici si ciucuri colorati era prezent si la alte sarbatori – cu prilejul nuntilor de pilda, simbolizand prosperitate si fertilitate pentru noua familie, bunastare si viata lunga, sanatate si un lung sir de urmasi.

Frumoasa traditie a impodobirii bradului in Ajunul Craciunului nu se stinse nici macar in urma eforturilor sustinute ale comunistilor, care s-au straduit din rasputeri sa o elimine din peisaj – romanii ramasera fideli sarbatoririi noptii de Craciun alaturi de bradul lor cel verde, care le-a daruit in ani de restriste, mult mai multa mangaiere si alinare sufleteasca decat isi pot imagina cei ce nu au trait experienta lor din vremurile in care nu le era ingaduit nici macar sa-si faca semnul crucii…

 

Si ca o incheiere potrivita pentru o istorie menita sa aduca in prim-plan aceasta minunata sarbatoare ce se apropie cu pasi repezi, sa ne amintim de versurile dulci ale acelui cantec ce rasuna la ceas de seara in casele tuturor celor ce iubesc Ajunul Craciunului si-i pastreaza inca flacara vie a traditiei de odinioara:

„O, brad frumos, o, brad frumos,

Cu cetina tot verde,

Tu esti copacul cel mai sfant,

Ce frunza nu si-o pierde (…).

O brad frumos, o brad frumos,

Cu frunza neschimbata,

Ma mangai si ma faci voios

Si ma-ntaresti indata.”

 

 

 

Bibliografie:

1. Milosescu, Pantelimon & Olteanu, Pandele – „Datinile stramosesti de Craciun si Anul Nou”, 1990;
2. Heinberg, Richard – „I Riti del Solstizio. Feste, Rituali e Cerimonie per i cicli stagionali della Terra”, 1993;
3. Ferrari, Vittorio A. & Kross, Margit – „La storia dell’albero di Natale”, 2003;
4. Canna, Silvestro – „La legenda dell’albero di Natale”, 2014.